Propoziții pretențioase – Afânați
Vocea doamnei Istrate, să juri că se apropia de-a Silviei Dumitrescu-Timică.
Când blândă, când autoritară, când șireată, când mieroasă, cu o agerime greu de egalat chiar la vârste înjumătățite, greu s-o afrunți la o dispută tematică riguroasă. Mai ales la masă, când, printre îmbucături, se mai iscau discuții despre învățământ, domeniu în care activase zeci de ani, ce continuau și la desert și la o relaxare de câteva minute după. Mai ales cu tata…. Revenind la gard, am adunat din spatele curții, de pe o margine de boltă fier cu zecii de metri. Pentru seuri și cercuri. S-a cumpărat platbandă, electrozi, pietre de flex, vopsea. Și dă-i și sudează, polizează și vopsește. Afumând ajutoarele, împroșcând pe cine era în apropiere cu materie abia sesizabilă din piatra de flex, stropind trotuarul cu picuri negri…. Bătătorisem pământul din curte… mai ceva ca tăvălugul de nivelat asfaltul. ,,Cristi… n-o să mai crească nimic pe unde ai călcat, o să fie nevoie de târnăcop ca să-l mai afâneze.” Desigur, replica, contrariat că îi aloc întreaga vină. Așa era, și eu contribuisem la crearea aleii de lângă gard, dar după ce el pășise întâi. Treabă bună, plătită după timpul consumat, nu în urma unui calcul exact rezultat după adunarea tuturor operațiunilor, ar fi ieșit un preț eronat, ori prea mare, ori mai mic decât sperai, în comparație cu alte lucrări.
Cât este să treci de la nea Istrate la vecin? Poate o săritură de gard. Ori, într-o primă incursiune, intrând pe la următorul vecin. Din pricini de conveniență. Spatele casei devenise hotar provizoriu sau zonă liberă de folos ambilor. Cum picioarele-i umblau prin străinătățuri, le lăsase acestora indicații cine vine, ce poate face, unde să-și etaleze sculele și… talentele. Și, să nu spun cumva un neadevăr, le obținuse o patalama de ctc-ist și una de plătitor al restului de manoperă. Văr văr, dar tinichigeria este pe bani. Așadar, am montat un jgheab și o reducție. Asta fusese prima. La a doua lucrurile au stat sub semnul disputei. Propunerea neamului se lega de o alfa romeo ca plată pentru întreaga refacere a acoperișului. Schimbul mi s-a părut dubios. Tata ar fi rămas cu mașina și cu obligația de a cumpăra lemnul, tabla și de a ne remunera. De aceea m-am pus de-a curmezișul, ne-am ciondănit o perioadă și am rămas la relația primară și la uzanțele obișnuite. Nu ești samsar de materiale, ci doar un angajat ce le înșiră și le poziționează după norme scrise și respectate de toți tinichigii. La final primești ce-ți este cuvenit, strângi mâna proprietarului și treci la altul. ,,Să ne trimită banii și apoi ne apucăm de lucru. Să se încălzească.” Cele două condiții indispensabile. Am scăpat astfel de agasări, de miștouri, de timp pierdut în zadar. La momentul oportun, am dat țigla jos, după cum credeam că vom reuși să prindem scândura și peste ea să punem tablă într-o singură zi, spre a evita o neprevăzută eliberare climaterică din senin și o deversare stricăcioasă pentru pereții și interioarele părăsite mai tot timpul anului. Și-am procedat exact ca la celelalte descinderi pe acoperișuri, indiferent dacă ne era sortit doar să peticim sau să învelim. Cu zona dinspre vest, nord-vest, cea mai lungă și fără schimbări de pantă: spatele. Nu cea mai simplă. Acolo găsești cele mai mari daune pricinuite de hornuri, cel puțin două, dacă nu cumva trei, comparabilă unu la unu la exterior cu a familiei Istrate, diferite fiind înălțimile, a vărului lui tata era mai scundă, și rolul ieșirii din dreptunghiul plan cu un metru, doi în afară: la Istrate doar ca hol mic de decomandare pentru camere de o parte și de alta a casei; la văr ca hol lung de decomandare pentru celelalte camere din prelungirea primei, de la stradă, pe mâna stângă.
