Spații culturale nr. 42 (7)

Luis de GONGORA

SONETE

(Tălmăcire de Petru Solonaru și Cristian Pavel)

La dulce boca que a gustar convida… (1584)

La dulce boca que a gustar convida
un humor entre perlas distilado,
y a no invidiar aquel licor sagrado
que a Jupiter ministra el garzon de Ida,

amantes, no toqueis, si quereis vida;
porque entre un labio y otro colorado
Amor esta, de su veneno armado,
cual entre flor y flor sierpe escondida.

No os enganen las rosas, que a la Aurora
direis que, aljofaradas y olorosas,
se le cayeron del purpureo seno;

manzanas son de Tantalo, y no rosas,
que despues huyen del que incitan ahora,
y solo del Amor queda el veneno.

Al gurii dulce…. („La dulce boca que a gustar convida”)

Al gurii dulce, beat sub ispitire,
de perlă freamăt distilând glazură,
nectar de Ida’n patos ce v-ajură,
lui Zeus pururi dați-l prin potire;

dar, ca ibovnici, buzele supuse
în dezmierdarea poftei nu vă fie.
Prezență, Eros, dubiului solie,
ascuns ca șarpe flori-venin v-aduse.

Ci nu vă-nșele-n faptul zilei roze,
spunând că roua-le roșind mireasma
ivit-au vina, sânii, spre-apleca-va

lui Tantal mere!…. Instigând fantasma,
fugiți în Clipă,-aflând că a iros e….
De-Amor rămâne razna-i și otrava….

Madrid, Hortaleza, 26-29 martie 2014

A un pintor flamenco… (1620)

Hurtas mi vulto, y cuanto mas le debe
a tu pincel, dos veces peregrino,
de espritu vivaz el breve lino
en las colores que sediento bebe;

vanas cenizas temo al lino breve,
que emulo del barro le imagino,
a quien ( ya etereo fuese, ya divino )
vida le fio muda esplendor leve.

Belga gentil, prosigue al hurto noble;
que a su materia perdonara el fuego,
y el tiempo ignorara su contextura.

Los siglos en sus hojas cuenta un roble,
arbol los cuenta sordo, tronco ciego;
quien mas ve, quien mas oye, menoros dura.

Unui pictor flamand

Răpindu-mi chipul pelerin cu-o mină
de repetare-a periei nu multă,
rămân datorul pânzei de exultă
și soarbe-a sete spirit să obțină

lumina pură ce din glod se cere.
De-al imitării prag probând să treacă,
degeaba spaima de cenușă, dacă
deja eteru’n splendid foc – tăcere –

Flamandul hubăr a nemoarte-l scrie,
cruțând scânteia ce divinul stelnic
de timp uitării trupul și-l ales-a….

Frunzarii veacuri surda stejărie
din oarbe trunchiuri numără sumernic….
Pe simțuri reazem nu durează-asceza….

Inscripcion para el sepulcro de Dominico Greco (1614)

Esta en forma elegante, oh peregrino,
de porfido luciente dura llave
el pincel niega al mundo mas suave,
que dio espiritu a leno, vida a lino.

Su nombre, aun de mayor aliento digno
que en los clarines de la Fama cabe,
el campo ilustra de ese marmol grave.
Venerale, y prosigue tu camino.

Yace el Griego. Heredo Naturaleza
arte, y el Arte, estudio; Iris, colores;
Febo, luces – si no sombras, Morfeo. –

Tanta urna, a pesar de su dureza,
lagrimas beba y cuantos suda olores
corteza funeral de arbol sabeo.

Inscripție pe sepulcrul lui EL Greco

Drumeț!… grea cheie, eleganța, lasă
peste porfirul strălucind „in nuce”
penelei negre ce suav induce
de spirit ramei pânza glorioasă…

Ilustru-i nume inspirat obligă
în clarinetul faimei buna slavă,
înmărmurindu-l cu ornare cavă…
-În venerarea-i, pleacă-te, verigă!…

…EL, Greco, zace… Prin arta-i succesor
Substanței Prime’n ninsă auroră
sub visul umbrei luminat de-Apollo…

Pofidă urnei, înlăcrimări ce dor
asprimi sepulcre molcome devoră
aici nu’n ambră, ci etern, acolo….

Florin DOCHIA

Alte elegii de pe strada mea

6. Privesc trecerea ta spre răsărit ca o picurare de sânge dintr-o rană ce pare un ochi lăuntric plângând în tăcere. Ești îngerul cu pantofi de lac. Pești himerici strălucesc în ochii tăi transparenți, se hrănesc din ierburi de mare imaginate cândva în acvarii celeste. Îmi beau cafeaua la fereastră și te privesc trecând de-a lungul curții mele interioare, te strecori printre degetele răsfirate ca și cum ai fi apa și spuma unei cascade căzând în cer. Prima ușă deschisă te soarbe în timp ce de buza mea se lipește de marginea ceștii ca marginea lumii de colțul unei bătăi de inimă. Strigăt. Strigăt ascuțit. Scrâșnet de roți. Sirene. Privesc trecerea ta ca o alergare de ambulanțe pe șosele sub ploaie ca o picurare de lacrimă peste un fir de nisip strivit în măsele. E o sămânță de strugure sau o sămânță de vrajbă undeva între noi de nu mai ajungi odată acasă. Vino. Strivește-mă. Se răcește cafeaua.

7. Te obosesc atâta cu insistența tăcerii mele încât ai hotărât să iei măsuri drastice: ai exclus albastrul din lume, totul este gri și prin ceață trec fire palide de tort unul este roșu altul este orange celălalt este galben apoi altul este verde cel subțire este indigo, unul ca o bandă moebius este violet. Nici nu comunică între ele este tot o tăcere ca între degetul mare de la piciorul drept și lobul urechii stângi. Numai ochiul aleargă în căușul umed de jur împrejur în căutarea unui sprijin dar insistența tăcerii mele te-a desființat a distrus orice eșafod pe care ai fi putut să tai tu gâtul elocinței. El e deja tăiat. El e deja o secțiune de aer un număr adițional de zerouri imaculate care ating cu tâmpla infinitul cel mare și cu inima infinitul cel mic. La miezul nopții deschid grilajul ferestrei: acum poți zbura spre oricare cer. Și aripile tale pleacă singure, sunt murdare de albastru, un bleu vandal de la marginea deșertului.

8. Încântătoarea dezamăgire a dimineții în care descoperi că visul este departe de realitate atât de departe atât de departe. Și ea nu e decât umbra sângelui strecurată în vis, o invenție din mecanica fantasmei, ea nu are pielea aceea, nu are calda lentoare a pubisului plecând înspre marele string, marea coardă a timpului îmbrăcată în cele nouă corzi ale spațiului, o lume de bozoni și fermioni asta aduce visul tău și este încântătoare dezamăgirea trezirii la mirosul cafelei pe care altcineva o face undeva în bucătăria îmbrăcată în verde trezirea – când ea dispare și se mută în așteptarea unui vis nou care să se strecoare cândva în somnul din zori din zori de zi din orice zori de zi în veacul vecilor. Trezirea pe patul de douăzeci de mii de euro din ambulatoriul de terapie intensivă al spitalului de psihiatrie. Ah ce vis ah ce vis și ce încântătoare dezamăgirea momentului în care ți se strecoară între dinți lingurița cu ceai de fructe de pădure deschizi ochii și ea ți se revarsă din vis în ochii flămânzi de lumină se răstoarnă pe plafonul albastru al salonului de la etajul al șaptelea ea se răstoarnă într-un tremur fierbinte și umed și prin pijamaua în dungi pielea ta aude doar muzica stridentă a saxofonului care dă seama de mecanica fluidelor un neobosit du-te-vino al vieții pe lama îngustă a visului ea se răstoarnă și tu o urmezi credincios ca un câine abandonat la marginea deșertului ca un câine abandonat ca un câine pe nume K.

9. Ești nouă aici și pentru tine curge sângele meu prin arterele orașului luminându-l din subterane, colorând zăpezile cu purpură și aur, cale regală pașilor tăi. Lasă-ți valizele în gara pustie, nimeni nu le va băga în seamă, se vor prăfui acolo, se vor usca și vor atârna de crengile dezgolite ale sălii de așteptare pentru păsări orfane. Ești nouă aici și pentru respirația ta s-a pus preț, se oferă recompensă grasă, nu în fiecare zi se întorc fetele pierdute acasă, nu în fiecare zi încolțesc semințe în ghivecele vrajbei, nu în fiecare zi neputințele ies la iveală pe trotuare, împingând cărucioarele cu păpuși gonflabile spre rampa de gunoi. Se întretaie aleile printre blocuri ca niște răni parcurse de gândaci portocalii, tu plutești pe deasupra lor – unduire de umbre apoase, mângâi structurile de beton și sticlă cu o delicatețe studiată. Ești nouă aici și nu ai urechi de auzit țipetele nou-născuților, urletele bolnavilor de alzheimer, bocetul viilor la căpătâiul morților. Ești nouă aici și nu ai ochi pentru ruina din sufletul nostru, pentru porțile larg deschise nisipului și scorpionilor săi, ești nouă aici, iubito, ești ultima.

Mihai MERTICARU

SCLAV SUPUS

Până la ceruri ne-nalță iubirea
Și-acolo ne face egali cu zeii,
Ne împrumută puterea scânteii
Ce-aruncă butoiul cu pulberi aiurea.

Taina aceasta o știau și aheii,
Grecii care-au uimit omenirea
Și ne-au lăsat din Troia amintirea
Când cu celebra răpire-a femeii.

Omul iubit nu-i singur niciodată,
Că-n el se zbuciumă o-ntreagă lume,
Anonimă și mult prea ahtiată,

Să intre-ntr-o poveste colorată.
El nu urmărește un scop anume,
Că-i sclav supus al unei vechi cutume.

RENAȘTERE

Viscolit de visuri și singurătăți,
Pe-o rază-ntre nadir și azimut,
Te topești ușor în voluptuos sărut
Și-apoi în fabulos miraj te arăți.

Ce sublimare dintr-un bulgăre de lut!
Cine te-a trimis în lumea asta să-ți
Etalezi menirea ca-n atâtea dăți?
E un miracol prea greu de priceput.

Tu crezi în dragoste ca într-un altar,
Vrei să retrăiești destinul lui Orfeu,
Vezi în suferință corolar amar

Și în iubită, infinit avatar.
Tu o cauți într-un celest minereu,
Iar ea renaște din rouă mereu.

O PUNTE

Din ochii tăi răsare un alt soare,
Piatră prețioasă-n șirag de mărgele,
Mirifică fecioară între stele,
Stea strălucitoare între fecioare.

Să te pictez natur, n-am acuarele,
(Nu vreau să-ți știrbesc ceva din splendoare)
Să te fac pasăre, mă tem să nu zboare
În cine știe ce lumi paralele.

În singurătatea mea, bine-ai venit,
Cometă din alte zări mult mai senine,
Ce-ai știut că tocmai eu sunt al tău menit

Și cu atâtea daruri m-ai omenit!
Totuși, de ce între mine și tine
Ai aruncat o punte de suspine?

LOGODNĂ

Intră-mi, iubito, în singurătate,
S-o împărțim frățește pe din două,
Regrete nu ne ningă, nu ne plouă,
Vârstele privească-ne mirate

Cum ne spălăm sufletele cu rouă
Și cu petele de flori înmiresmate!
Eu ți-oi face clipa eternitate
Și-ți voi croi o frumusețe nouă
Vino să ne închinăm credinței sfinte,
Să împlinim a Parcelor menire,
Să ne legăm prin sacre jurăminte,

Cu voia Înaltcerescului Părinte!
Jură-mi solemn că mă accepți de mire
Și-ți voi dărui un colț de nemurire!

POVAȚĂ

Cincizeci de nimfe te urmăresc, poete,
Ai grijă să nu-ți cadă vreuna pe cap,
Că nu te mai tratează nici Esculap
Și pierzi excursia printre comete!

În roca timpului, de când tot sap,
Am descoperit povești și sonete
Despre faimoase întâlniri secrete
Între o nereidă și un arap.

Păstrează curată cămașa lui Orfeu,
Să te bucuri de răsplată aleasă,
Să știi că ești feblețea lui Dumnezeu,

Vână de aur în nobil minereu!
Veșnicia ți-a fost dată mireasă,
De omeneasca moarte nu-ți mai pasă.