Spații culturale nr. 80 (6)

Nina VICIRIUC

ILUZII

Iradiam constant intenții de dragoste
brusc pieptul a țîșnit în față
ca un soldat nechibzuit
visam imperii pline de aur și smirnă
celebrități cu mine în frunte
trupul se detașa de mizeria în care se scălda
peste stratul gros de tină punea haina caldă
a nerăbdării erorii și dorinței atroce
pe care orice tînără le experimentează
mă evisceram fără prea mari regrete
de toată pudoarea și timiditatea
fantasme mai ales materiale mă tulburau
rîuri de lapte rochii și bani
ori un podium pe care
se striga numele meu în ovații
iar eu apăream opalescentă
și frumos coafată
să culeg miile de aplauze ce
n-au mai răsunat niciodată

AUTOPORTRET

M-am strecurat printre cei vii
cu miros de parfum tămîie și lauri
prin pîntecul timpului
mereu și mereu flămînd
de noi nașteri și sacrificii
băteam discret la ușa universului
să mă primească în împărăția sa
atemporală
unde speranța e doar metamorfoză

dar călcîiul timpului m-arunca în prezent
nu a venit încă vremea
mai stai
că și aici este destulă
verdeață și suspin
zise EL destinul
căci
toate la rînd
se vor rîndui

ANUNȚ

Ocnaș condamnat la vecie caut
eliberare
duc penitența în spate
bagaj obligatoriu spre calea divină
plin de farduri demachiant minijup
lenjerie super fină minusculă
căci nu se știe niciodată
de unde-o s-apară ultimul pretendent
la fusta mea imaginară
pun totuși și-o carte

CONSPIRAȚIA ILUZIILOR

dacă totuși e vreun recital
un festival internațional cu vedete
Claudio Pozzani o să înceapă iar cu
Hombra
și-o să se bată cu pumnul în piept
emanînd talentul lui spumos
voi sta și eu într-un colț de scenă
privind ultima piesă a secolului
unde se joacă tragedia uriașă a poeziei

HOMBRA

Nu mai tresar cînd apare vreo umbră
trecători vecini sau dușmani

copiii au plecat chiar și la figurat
numărînd cu nerăbdare zilele și anii
eliberării de noi
spre a fi în sfîrșit singuri în lume
nici pădurile nu-și mai amintesc
de existența noastră umană
ne bălăcim în amintiri și fatalism
pe care-l luăm în doze rezonabile
savurăm chibzuit s-ajungă la toți
monștri nu ne mai îngrozesc
oricum ne-am transformat
chiar noi în ceva similar
eroii nu mai vor să continue lupta
au văzut clar întunericul
de la capătul gloriei

OCTOMBRIE-N GEAM

Am abandonat în lacrimi poșeta roz
făcea parte din trusoul verii
rochiile verzi / albastre ce îmbrăcau
trupul zvelt tumultuos al învierii
mă dichiseam pînă la obsesie deși
puțini observau inutilul elan
zorzoanele cu care ornamentam
banalitatea exterioară
silueta
trecută pe partea a doua
a unei existențe deloc notabile
toamna definitivă face semne discrete
observ în mîna ei inele cu chihlimbar
vrea să mi le așeze pe frunte
nu mai găsesc drumul înapoi
ar fi o povară imensă să-l parcurg
e atît de confortabil să mergi tot înainte
parcurgînd zelos
calea spre finit

FUMÎND PIPA PĂCII

Fumăm pipa păcii
mai ales cu dușmanii
umplem sticlele cu vinul din noi
acru chiar pestilențial
în piața mare din oraș
agora modernă unde se țin discuri
despre democrația în flăcări
și se mai fură din banii
albi pentru zilele negre
citim cu atenție pasaje din cartea vieții
dar și pe cele din cartea morții
nu vrem să fim deloc fericiți
doar suficient de nefericiți
poeți vizibili sau invizibili
ne încăierăm pe iluzia gloriei
construim drumuri poetice solide
ce duc nicăieri
sfîrșind gîrboviți
neluați în seamă de univers

ULTIMA SOLUȚIE

Poate singura soluție ce mi-a rămas
ar fi să deschis o fabrică de absolut
știu că a mai avut cineva
această nebunească idee
dar am o variantă mult mai apropiată
de nevoile omenirii
și stringențele mele
deci
stimați cetățeni al acestui univers
acestei urbe și acestei străzi!!!
la noaptea va începe funcționarea
unei mărețe industrii chiar aici aproape de voi
veți avea fiecare bucata lui de absolut
la care ați aspirat întreaga viață
confecționată din soare pămînt și apă
din minciună adevăr speranță
și cîteva grame
de poezie!!!!

OCHII

Luminii mijesc spre banalul cotidian
fiecare primește ceasul unei noi zile
măsurăm inconștienți timpul
devorăm prezentul
mașinăria complicată a universului
perorăm tardiv și patetic
chiar în labirintul din noi
scoatem cu furie din suflet
lista murdară a dușmanilor
adevărați sau închipuiți
le zdrobim cu sadism capul
de stînca netimpului

măștile noastre frumos lucrate
le agățăm cu insistență
de necunoscuți
jucînd cu patimă
rolul distribuit
cabotinilor rafinați

Gheorghe SIMON

Pârguire a luminii

în mugurul candelei
într-un schit înspicat pe colina
de unde vulturul îşi ia zborul
tot mai sus spre trainice tării
în rotiri tot mai strâmte
încât ultima privire nu-l mai poate atinge
şi din bolta cea largă a necuprinderii
ne priveşte iertător
proniator
mai viu decât clipa dintre tată şi fiu
în chip neînchipuit
Părinte Pantocrator.

Şi fără să te vezi cum eşti oglindit
întreg şi netivit
în privirea celui jertfit
fiind tu precum fiul risipitor
întors
cum ai întoarce clepsidra
şi timp să ne dăruie tuturor.

Nina-Elena PLOPEANU

Vitrectomie și compot de caise
(continuare din numărul anterior)

A noua zi după operație
Sâmbătă – 24 iulie

De dimineață, înainte de ora opt am ieșit din casă și am făcut prima plimbare mai lungă. Fiind o zi de sâmbătă, început de weekend, strada era aproape pustie. Un bărbat de la blocul vecin se întorcea acasă după ce, probabil, ieșise să alerge. La terasa unui bar, doi bărbați își savurau cafeaua. Așa cred. Nu am putut observa ce aveau în pahare. Ar fi culmea să fi fost alcool, era doar șapte dimineața. Bula din ochiul meu drept devenise un năsturaș îmbrăcat în catifea mov cu mijlocul de un alb murdar. De la blocul de lângă un mare supermarket, o tânără scosese cățelul la plimbare. Pe ambele trotuare se făceau lucrări de modernizare. „Ai grijă, dacă ieși seara, să ocolești zona aceasta”, mi-am spus în gând. Era bine, era răcoare și liniște. Puteam admira în voie spațiile verzi. La fel ca și sub ferestrele mele, zona era umbroasă și nu putea să crească orice floare; doar câțiva trandafiri, iriși și palma Maicii Domnului înveseleau peisajul. În fața unui coafor erau trei persoane: coafeza, care dădea cu mătura, și doi bărbați care discutau despre probleme doar de ei știute. Am traversat marcajul spre una din străduțele laterale pe care puteam merge spre casă. Era o stradă lăturalnică, puțin circulată, pe care eu și Pavel ne plimbam în perioada de lockdown. Se numea Mitropolit Varlaam. La numărul 20, un fost coleg de cancelarie, profesor de sport, care în regimul comunist și în perioada de tranziție, făcea bișniță cu fel de fel de lucruri, își construise o impunătoare vilă în care locuia doar el și soția, profesară de limba germană, o doamnă frumoasă, distinsă, pe care profesorul de educație fizică, devenit proprietar de club sportiv, o înșela cu o farmacistă.
Mitropolitul Varlaam (Vasile Moțoc) al Moldovei trăise între anii 1580-1657) și este una din personalitățile pe care eu, din neștiință sau din uitare, nu am introdus-o în cartea mea Personalități vrâncene de ieri și de azi, apărută în 2010 la Editura Editgraph din Buzău. Se născuse la Bolotești în ținutul Putnei și se retrăsese de tânăr la Schitul Zosim de pe Valea Pârâulu Secu, unde vornicul Nestor Ureche înființase la începutul secolului al XVII-lea mânăstirea Secu. Aici a învățat carte dezvoltându-și în același timp talentul de vorbitor al limbilor slavonă, greacă și latină. În 1618, și-a pus în aplicare aptitudinile și a tradus Scara Sfântului Ioan Scărarul. Zece ani mai târziu, ca sfetnic al domnitorului Miron Barnovschi a fost în misiune ecumenică la Moscova și Kiev. Una din cele mai mari realizări ale sale a fost înființarea tipografiei românești la Mânăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași. În Profeții și mărturii pentru vremea de acum aflăm numeroase preziceri actuale și astăzi . Astfel Mitropolitul scria: „Oamenii se vor înrăi și vor strica obiceiurile pământului, înmulțindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o nerușinare, lepădând sfânta Taină creștină a nunții. Vor defăima obiceiurile creștinești dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creștinesc. Mare urgie va fi atunci!”. Sau: „La vremea cea de pe urmă, pământul nu-și va mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moșiile fără de rușine, uitând că strămoșii lor le-au păstrat cu sabia”.
Pe partea dreaptă a străzii amintite se construise de curând o clădire modernă în care se găsește acum Centrul Cultural ce-și avusese sediul anterior într-o casă pe Bulevardul Gării, monument istoric din secolul al XIX-lea, în care se născuseră frații Longinescu: chimistul G. Gh. Longinescu, juristul Ștefan Longinescu și pedagogul Nicolae Longinescu. Am vizitat această casă cu mai mulți ani în urmă, la o sărbătoare de opt martie, ca invitată a unei colege de cancelarie, care avea aici ore de design vestimentar și prezenta o colecție de modă. În clădirea nouă participasem împreună cu Pavel la o lansare de carte.
Înaintând spre capătul străduței, am ajuns într-o zonă în care creșteau conifere. De aici adunasem în primăvară conurile pe care le am și acum pe fructiera de pe măsuța din sufragerie. Pe ramurile de cetină înverziseră conuri verzi ce miroseau a rășină. Am rupt unul. Era lipicios, dar răspândea o miasmă discretă de tămâie pe care am inhalat-o până în piept.
În timp ce mergeam, priveam spre grilajele geamurilor de la parter. În iarna trecută, după ce avusesem impresia că cineva se plimba pe sub geamurile mele, ajunsesem la concluzia că trebuie să-mi montez gratii. „Din acestea aș vrea”, mi-am zis, privind spre unele care-mi plăceau. Acum, după ce plătisem pe vitrectomie o căruță de bani și cheltuisem mult pe o lucrare dentară, îmi venea destul de greu să mă gândesc și la costul grilajului pentru ferestre. Cer este că erau necesare. De la un timp, nu mă mai simțeam în siguranță cu geamurile neprotejate, mai ales când Pavel lipsea de acasă.
Spre după amiază, bula din ochiul operat a dispărut complet, după ce, mai întâi, ajunsese cât o măslină și apoi cât o sămânță de floarea soarelui. Am văzut chiar cum viespea de deasupra sprâncenei stângi a prins-o în vârful acului. Apoi a dispărut și viespea. Locul ei a fost luat de un vierme care atârna deasupra sprâncenei ca un cârlig. Deși începusem să mă obișnuiesc cu bula catifelată, i-am spus cu drag: „La revedere, dragă prietenă, o să-mi lipsești. Sper că ți-ai făcut treaba. Rolul tău era să convingi pereții găurii maculare să se închidă.”.
Instinctual, închid ochiul stâng și parcă văd literele mult mai bine cu cel drept. Trebuie să fiu încrezătoare. După operație, mi s-a spus că aceasta a reușit. Procesul de închidere a găurii din retină, durează cel puțin o jumătate de an.

A zecea zi după operație
Duminică – 25 iulie

Astăzi este duminică. M-am trezit puțin mai greu. Aseară simțeam o ușoară agitație nervoasă și a trebuit să iau ceva de dormit. Înainte de a mă trezi de-a binelea, Arti a venit și s-a cuibărit lângă mine. Gestul ei m-a uns la inimă. Am mângâiat-o și am alintat-o cu vorbe dulci ca miezul caiselor coapte spre sfârșitul de iulie. Doarme foarte mult ziua, iar noaptea pândește pe pervazul de la baie de unde se vede o reclamă luminoasă de la supermarketul din apropiere. Își ia jucăriile, în închipuirea ei niște șoricei veritabili, și le poartă prin toată casa. De cele mai multe ori sfârșesc în cadă.
Am făcut un duș și apoi am căutat ceva comod să mă îmbrac ca să pot merge la biserică. În perioada pandemiei, mersesem mai rar. Îmi trebuia ceva potrivit și în același timp lejer. În timpul slujbei sunt momente când trebuie să îngenunchezi: când se citește Sfânta Evanghelie, când se iese cu Sfintele Daruri și când se spun rugăciuni precum Crezul sau Tată nostru. Nu era multă lume. Se putea respecta distanțarea socială, astfel că, după ce am dat liturghie, am putut să stau în casa Domnului, fără să-mi fie teamă că o să mă infectez. Cu toate acestea, am plecat mai devreme, înainte de predică, deoarece am observat, în timp ce citea colivele pentru morți, că părintele era puțin răcit. A strănutat și neavând șervețel la îndemnă, s-a șters la nas pe mâneca anteriului. Mi-am făcut semnul crucii și, pentru că eram aproape de ușă, am ieșit. „Doamne, iartă-mă! Aș fi vrut să stau până la rugăciunea finală pentru sănătate, dar n-a fost să fie”. Am așteptat binecuvântarea la colțul bisericii. Persoanele care veniseră mai târziu erau pe scări și în jurul lumânărarului. Un tătic încerca să-și convingă fetița de câțiva anișori că nu are voie să tragă sfoara de care era prins clopotul.
-Hai să cumpărăm lumânări și să le aprindem! l-am auzit spunându-i și i-am văzut apoi aprinzând lumină pentru morți.
În drum spre casă, am privit spre bunul și darnicul cais. Am intrat în grădină și am zărit-o pe Arti la geamul de la bucătărie. Mieuna, atrăgându-mi atenția că vrea să iasă și ea pe afară. Din păcate, n-o scoatem pentru că în jur sunt multe pisici fără stăpân și mi-e teamă să n-o rănească sau s-o contamineze cu vreo boală. Încă nu are toate vaccinurile făcute. Stă adesea la geam, mai cu seamă la cel din dormitor. Foarte atentă la zgomotele străzii, privește mașinile, ascultă sirenele ambulanțelor, ciripitul vrăbiilor, croncănitul ciorilor sau glasul huhurezilor și al porumbeilor sălbatici. Când zărește o vrăbiuță, ce-și spală penele, pe crengile caisului, Arti ia poziție de atac. Nu-și duce niciodată vânătoarea la sfârșit. Plasa de la geam o împiedică. Nu și-a uitat vechile obiceiuri. Doamna de la care am luat-o îmi povestea cum mama ei prindea din când în când câte o vrăbiuță și o împărțea cu puii ei. Arti a devenit foarte afectuoasă. Îi place să doarmă după amiaza și mă cheamă și pe mine lângă ea. S-a învățat să fie mângâiată și să simtă căldura trupului meu. Noaptea, când îi este foame, se așază lângă fața lui Pavel și îl pupă, de fapt își lipește boticul umed de obrazul lui. Soțul meu se topește atunci de dragul ei și oricât de obosit ar fi îi pune bobițe în bolul de pe hol.
Am adunat de pe jos un pumn de caise. Le-am dus cu greutate până în casă. Într-o mână aveam poșeta și cheile, iar în cealaltă aveam fructele. Gravitația mi-a smuls două dintre ele și le-a împrăștiat în praful drumului. Le-am ridicat cu gândul că o să le spăl foarte bine.
Pavel era în baie. Se bărbierea. Nu-mi plăcea deloc când făcea lucrul acesta de Ziua Domnului, dar bine și așa decât să nu se bărbierească de fel. De când se purta mască, amâna tot mai des această operație, iar barba îi creștea tot timpul în dezordine.
-Știi, mi-a zis, de cum am intrat pe ușă, pe la trei dimineața cineva scutura caisul. Cred că era un vecin din blocul de vis a vis.
-Nu l-ai întrebat de ce nu vine ziua să ia?
-Cred că ar fi răspuns că nu are loc de toți ceilalți, care se învârt în jurul pomului.
-Mai sunt câteva pe o creangă. Ar trebui să te duci să le iei. Așteaptă, însă, să treacă lumea de la biserică. M-am săturat de atâta agitație în jurul acestui pom. Prea mulți oameni se învârt pe sub geamul nostru și calcă și florile pe care le avem în grădină.
-Dacă-mi dai alte trei argumente pentru care să merg să adun ultimele caise, mă îmbrac și mă duc.
-Pot să-ți argumentez chiar printr-un eseu, dar mă limitez să-ți spun doar că aceste fructe sunt sărace în iod și deci sunt bune pentru hipertensivi ca noi. Sunt bogate în betacaroten, în vitamina C, B și E, conțin fibre, zaharuri simple, potasiu, fosfor, calciu, brom, cobalt. Sunt laxative, depurative, antioxidante și hidratant-remineralizante, combat oboseala fizică și intelectuală, încetinesc îmbătrânirea și sunt chiar și o sursă de fier, bune deci împotriva anemiei. Nu mai vorbesc despre faptul că reglează ritmul somn-veghe și protejează tenul. Ai văzut și tu că cele mai frumoase fete sunt cele care au fața de culoarea caisei coapte.
-Suficient, m-ai convins, s-a lăsat înduplecat Pavel. Dar știi că sâmburele este toxic.
-Are un gust ușor amărui, conține o anume cantitate de arsenic, dar pe lângă acesta are și amigdalină, o substanță care previne cancerul. Și un bonus pentru tine, în cazul în care o să ai nevoie, caisele previn cancerul de prostată.
Pavel s-a conformat și mi-a mai adus cam un kilogram de caise. Le-am ales pe cele mai puțin coapte, le-am pus într-o caserolă și le-am băgat în frigider cu gândul de a i le duce Liviei peste două zile când aveam să merg la control. Cele care mi-au rămas și ceea ce mai aveam din zilele anterioare le-am spălat, le-am pus în borcane, am adăugat apă și zahăr și am fiert încă opt borcane de compot.
În timp ce mă întorceam de la biserică, am zărit în fața mea două puncte mov cam cât gămălia unui ac. Viermișorul de deasupra sprâncenei stângi a dispărut și el. O mică umbră se mai mișca totuși când și când.

A unsprezecea zi după operație
Luni – 26 iulie

Mâine voi pleca la clinica unde m-am operat pentru control. Mi-am propus să pregătesc ceva bun pentru Livia și pentru Vlad. În felul acesta voiam să-i mulțumesc băiatului pentru că îmi reinstalase Windows-ul pe Laptop. O să prepar rață pe varză. În urmă cu ceva timp, când le dădusem niște bani să cumpere apartamentul în care locuiau, copiii m-au invitat la restaurant. Am observat că Livia și-a comandat acest fel de mâncare.
Am pârlit rața pe ochiul de la aragaz, de obicei așa procedez cu orice fel de carne de pasăre. Am învățat lucrul acesta de la mama. În copilărie locuiam împreună cu părinții mei la țară. Ei creșteau păsări de curte: găini, curci, rațe, dar și gâște. Când tăia câte o orătanie, înainte de a face diverse feluri de mâncare, o jumulea, o pârlea, o spăla și o porționa. Mie îmi plăcea să mă joc de-a spectacolul, iar pasărea jumulită era o dansatoare, care ghidată de mâinile și de vocea mea interpreta tot felul de dansuri. Din rața mea, cumpărată de la supermarket, am preparat și o ciorbă la care am adăugat multe roșii și alte legume de vară. În jurul prânzului, am terminat toată treaba, dar eram și foarte obosită. Mi-am zis că mai bine cumpăram un pui rotisat și nu mai munceam așa de mult. Am stat în pat lângă Arti, care, ca de obicei, la ora aceea dormea. „Ce mult dorm pisicile astea în tipul zilei. Noaptea umblă creanga prin toată casa, se urcă pe dulapuri, cotrobăie prin sertare, iar spre dimineață cer ceva de mâncare, că doar au păzit casa, și se pregătesc din nou de somn.”
M-am odihnit puțin și apoi m-am apucat să fac o prăjitură cu fructe, caise desigur, că doar era sezonul lor și mai aveam destule prin frigider. Am ales o rețetă ușoară pe care o găsisem de multă vreme într-o carte de bucate ce mi-o dăruise nașa mea de cununie. Nu voiam să-mi obosesc ochiul, care acum vedea deasupra sprâncenei stângi un pui de șarpe de casă cu capul ridicat, ca aceia pe care îi vedeam în copilărie prin grădina cu porumb și vreji de dovleac. Am amestecat bine ouăle cu zahărul, cu iaurtul, cu uleiul și coaja de lămâie. Am adăugat făina în care pusesem un praf de copt. Am turnat într-o tavă de aragaz, unsă în prealabil, aproape întreaga compoziție. Am oprit câteva linguri de aluat într-un bol și am amestecat cu puțină cacao. Am turnat acest mixt maroniu deasupra compoziției din tavă pese care am adăugat caisele tăiate în bucăți. Deși am amestecat toate ingredientele din ochi, după patruzeci de minute de stat la cuptor, am scos o minunăție de tartă. Nu m-am putut abține și am luat câteva bucățele pe care le-am servit calde. I-am dat și Artei puțin și, surpriză, i-a plăcut. De altfel știam că iubea dulciurile. Din când în când mâncam câte un croasant pe care îl împărțeam cu ea. Deci, obiectivul pregătit mâncare se încheiase. Mai aveam câteva lucruri de făcut, dar aveam timp suficient până seara. Când s-a întors Pavel acasă, m-a găsit ambalând preparatele pe care, în dimineața următoare, trebuia să le pun în lada frigorifică. L-am rugat să-mi aducă din magazie două borcane de compot de anul trecut ca să le am la îndemână. Compotul făcu anul acesta trebuia să stea la dospit. Va fi bun de consumat abia la iarnă. Vlad studiase în Norvegia informatica. Este un bărbat leu cu o sensibilitate deosebită. Nu s-a putut adapta la condițiile climatice din țara fiordurilor și nu i-a plăcut nici răceala norvegienilor, așa că s-a întors în România. Îi place foarte mult muzica, pasiune pe care o moștenește de la tatăl său. Acesta, în tinerețe, făcuse parte dintr-o formație de muzică ușoară destul de bine cunoscută. De altfel și acum, tot asta făcea, în Norvegia sau acasă într-un orășel din Moldova. De curând începuse să dea lecții de muzică. Vlad face muzică la un nivel înalt. Acasă și-a amenajat un studio, unde ascultă, dar și compune muzică modernă, foarte gustată de publicul tânăr din întreaga lume. Până la izbucnirea pandemiei, avea foarte multe angajamente în străinătate. Vizitase aproape întreaga lume. Era mai mult în avion decât acasă, cum este în prezent. Livia și Vlad sunt împreună de cinci ani, dar, ca mulți alți tineri, nu și-au legalizat relația, deși noi părinții ne-am dori foarte mult acest lucru. Răspunsul lor la insistențele noastre este unul de bun simț: „Alții s-au căsătorit, dar au și divorțat în cinci ani. Noi suntem încă împreună.”.