Propoziții pretențioase – Afinați
Tata n-a purtat niciodată blugi.
S-a născut cumva bătrân, deși mie mi-a albit părul de la perciuni până în creștetul capului, iar el, la șaizeci și opt abia dacă număra o sută de fire pe la ,,favoriți”…. Închid în sfârșit cercul ,,vicios” al lucrărilor acestui areal cu trei montaje de jgheaburi pe Matei Basarab. La Gabi, fiica unui fost intercoopist, mecanic auto. Nume uitat, doar chipul întipărit, asemănător cu al unui actor român, nu de primă mână, cunoscut în roluri istorice de nivel doi-trei. Să fi fost cândva în anii ’90 de mijloc, la casa de pe colțul cu Libertății, unde capul familiei hotărâse să nu mai ia parte la decizii. Se afișase mai spre gară la casa celeilalte fiice. Că se mai despart și oamenii în vârstă – credeam atunci că la 50 de ani ești pe sfârșite – și nu se sfiesc să ia viața de la început. Cum și noi reedităm aceleași monotone operațiuni. Tăiem, vulsuim, rotunjim – ce ne mai strâmbăm, ce se mai închilează mâinile!, de nu ne mai ies afixele pe gură -, îndreptăm, încheiem, cuplăm, prindem în ochi liniile nu tocmai drepte – știam că de la atâtea ocheade o să-mi afectez vederea -, lipim; debităm fierul beton de 8, încălzim electric un capăt, îl ciocănim la mare viteză – mă afiliai de bună voie la tagma forjorilor -, îl aruncăm în apă la răcit, feliem tablă galvanizată mai groasă de 2 mm, o găurim, o sudăm și-i gata brățara; nu înainte de rotunjire și îndoire a marginilor pe lățime.
La câteva case în urmă – intrasem în colimatorul colegilor de muncă -, Bodoc. Vechiul partener al lui tata în echipele întrecerilor muncitorești din anii ’70-’80, cu gând să locuiască ca-n tinerețe, la curte, cert comeseni la câte o ,,afinare” de pomină pe la ,,Scapă porcu’”. Altul nu-i putea reface pluviala, numai tata, dimpreună cu noi. Dar cu pretenții. Sugestia noastră, la buzunar mai ieftină și la muncă mai puțină, însă fără rabat de la calitate, picase. ,,Dacă vrea nen-tu căzănele și seuri, le facem!”, Da’ ne complicăm, bre! E casa joasă, mică.”, ,,Nu discutăm!”. Și totuși…. Ni s-a făcut voia. Mai simplu, mai modern, mai aproape de ce avea să devină tinichigeria peste câțiva ani: un simplu montaj. Nimic măiestrit de mâna omului, doar supravegheat.
Nimic…. Voiam să vă pun aceeași placă – bună, desigur, nu stricată – cu ,,stau mărturie pozele de pe google maps”. Tocmai ce navigam înapoi, spre Găbița, doar așa, de-o rapidă verificare că încă mai erau ,,în picioare” jgheaburile, când, la intersecție…. Oltcitul, tata la volan, cu tricoul kaki, eu în dreapta, cu mâna stângă scoasă pe geam, Cristi sigur în spate, scara mică de lemn pe portbagaj și un burlan legat de ea. Doar ce-mi propusesem să iau câte un instantaneu fiecărei lucrări…. Am amuțit…. Oltcitul…. Martorul atâtor drumuri. Când l-au încărcat ca să-l ducă la fier vechi și-a pârâit prins în chingile trecute pe sub plafon, parcă s-a rupt ceva în mine….
Mă întorc…. Lângă Bodoc, foarte de demult, pe la începuturile uceniciei într-ale tinichigeriei, la căsuța plasată destul de departe de stradă, cam 20 de metri, la care se ajunge pe o alee ce se ține dreaptă pe lângă câteva zeci de butuci de vie. Burlănașe, jghebulețe. De n-or fi fost și din ceva tablă mai veche.
Iar ultima, chiar dacă doar a mea – periodic doctorul Popescu îi găsea câte ceva de lucru lui tata (nu și mie) -, pe partea cealaltă la alt doctor, veterinar. Cel cu magazinul de pesticide. Tablă de înlocuit pe capacul de acoperiș din față, la stradă, și câteva plouătoare. De la el, povestea Cristi, cumnată-su cumpăra ,,otrăvuri” pentru gogoșari. ,,Și cum?”, întreb curios. ,,Îi bagă de la vârf spre codiță în soluție și se înroșesc.”.
