Fărădelegea lui Călin – Coful ciril
Codul Civil rescrie științele.
După pledoaria de început legată de evidență și licit. Bun al nimănui, bun al celui cel ocupă. Apoi se întinde peste o sumă de…. Ei spun bun animalelor sălbatice și peștilor. Deopotrivă ,,lucru” este și ciuperca de mâncat, crescută din ,,aer”, spontan, fructul pădureț, plantele aromatice și medicinale. Și-o țin tot așa până la ,,… altele asemenea.”. De la Al. 3 și obiceiul străinilor de a pune la colțul străzii obiectele nefolositoare, declarate abandonate, cu valoare mică sau deteriorate. (Art. 941)
De aici și finalul seriei BD: ce facem dacă găsim pe stradă un portofel? Ne gândim de prima dată că este al cuiva, fiind în continuare proprietarul acestuia. Se întâmplă la ce nu v-ați aștepta, să-l considerați pe Gogu Steriade un pungaș, deși a dat un răspuns ca la carte, iar pe Trandafir și pe Patraulea oameni cinstiți, cel puțin mai cinstiți decât…. Să vedeți. Găsitorului i se dau 10 zile pentru a returna obiectul, dacă are cui. În situația proprietar necunoscut se predă poliției din localitatea unde a fost găsit, însă corect ar fi fost ,,la cea mai apropiată secție…”. Acolo acesta se pune la păstrare jumătate de an. Ulterior se ,,vaporizează” în buzunarul… statului. În perioada de custodie, în modul cel mai transparent, se afișează pierderea obiectului și descrierea pentru identificare: la sediu; pe pagina de internet. (Art. 942)
Mie îmi pare altfel. Mai curând, când îl găsești pe o proprietate privată, îl predai celui ce îl deține, iar în locurile publice doar organului specializat sau unuia ce îndeplinește aceleași funcțiuni. Ar mai fi și o mărire de termen pe de o parte, când peste cele 10 zile alocate se adaugă încă trei de la încheierea procesului și o scurtare, dacă cele trei zile nu le acoperă pe cele 10. Iar despre afișare, cică exact unde a fost găsit. Unde? Pe trotuar, pe bancă în parc, în mijlocul străzii? (Art. 943)
O amintire, bizară atunci, mă punea în fața primului contact cu un magazin al statului ce punea în vânzare obiecte confiscate, abandonate sau pierdute. Când trăiești într-o lume mică și aparent liniștită, corectă, nu găsești această parte ce pune la păstrare bunuri dintre cele enumerate. Nici nu te interesează prea mult câtă bătaie de cap, energie și resurse cer obiectele acestea și de ce ajung, în două cazuri, la licitație. Primul ține de diminuarea valorii pe timpul ,,retenției”. Al doilea impune costuri mari. Efectele vânzării creând și ele probleme, drepturi și obligații. (Art. 944)
Ce nu-i corect, așa rămâne. Considerațiile legale nu se sfiesc să ciupească de la proprietar, când este cunoscut, o mică ,,recompensă” sub forma cheltuielilor prilejuite de depozitare. Numai la așa ceva nu se gândește bietul autopăgubit. O imagine similară asupra situației prezentate se reduce la amenda aplicată unui participant la trafic, mai mare decât valoarea vehiculului cu care a călcat pe bec, bicicleta. Și știu un ins care i-a oferit-o polițaiului, să se ,,spele” cu ea pe cap. Celelalte exemple cu băbuțe cu mărar…. Iată, nici nu am făcut un pas dincolo de Al. 1 și la următorul civismul nu este altceva decât o târguială capitalistă. Primești obiectul pierdut, când este prețuit, vandabil – dar care obiect nu este? – în schimbul unei zecimi din valoarea sa, în fapt sau la costul actual. Însă, nu oricine primește. Proprietarul spațiului sau unul de-al lui, reprezentant sau angajat, nu pot pretinde de la aparținătorul obiectului o compensație. Ca-n filme, există opțiunea unei oferte publice, ambele propuneri, ale proprietarului și ale legii, fiindu-i la îndemână. Doar să aleagă. E un pic cam peste mână să spui că nepretinsul obiect devine proprietatea găsitorului, mai ales când se specificase anterior că ai la dispoziție zece zile să-l înapoiezi sau să-l predai organelor, iar ele să-l ,,prăduiască” după șase luni. A-l remite găsitorului pare să contravină celor specificate. Abia la Al. 5, după refuzul găsitorului, obiectul revine autorităților în drept. (Art. 945)
Despre tezaur se va mai vorbi. În numai câteva alineate, de frunzărit ștrengărește, nu se pot trasa ,,directive” specifice. Dar…. Tezaur se numește bunul, mobil desigur, ,,… ascuns sau îngropat, chiar involuntar…” , pe care nu-l poate nimeni revendica ca proprietar. De este găsit într-un bun mobil ori imobil, se împarte jumi-juma între deținătorul de drept și descoperitor. Totuși, dacă obiectele sunt culturale, scormonite din întâmplare, dar în urma cercetării arheologice – înțeleg spre deloc cum căutarea respectivă are atribuit fortuitul, există dintru început premeditarea -, la care se adaugă imbatabilul ,,sistematice”, ori fac parte din proprietatea publică, atunci ioc împroprietărite. (Art. 946)
O portiță deschisă și altora, care, ,,… pe un alt temei, au dreptul la restituirea bunului pierdut.” (Art. 947)
