Spații culturale nr. 80 (4)

Mihaela CHIȚAC

PASĂREA

cineva mi-a închis o pasăre rară
într-o colivie cu zăbrele de coaste
se zbate să-mi iasă din piept
uneori bate din aripi tare
alteori mai lent
așteaptă să-i deschid ușa coliviei
cu cheia inimii mele…
iar eu o amăgesc mereu
în mine se complace
se leagănă în scrânciob
îi place să se joace
eu o privesc intens
printr-un ochean secret…
are pe vino-ncoace
un clonț de foc, ochi de rubin
și pene de mătase…
nu-i dau drumul încă
trăiește, iată, de ani buni
tot în captivitate
pasărea câteodată
în vis mi se preface
în ditamai pisică
ce-adoarme-n zori
la pieptul meu
ba sfârâie, ba toarce…

ÎNTÂLNIRE CU UN NOR

acolo sus levitează un nor
în poala-i de ceață
stă ascuns capul meu
care concentrează
un gaz incolor

umezeală în umbră
oasele despicate de fulger
calcinate pulsează de dor
o ploaie de gânduri imundă
istovește lumina în dormitor

plutind norul mi-a dat întâlnire
din fire timid, o ceață subțire
aievea sau pură închipuire
pe loc m-a sedus
de la prima vedere
dornic de amor
o contopire vie m-a dus
direct în al nouălea cer
norul aiurit a rămas stingher
s-a lăbărțat, s-a-mprăștiat
precum un balon de săpun
noru-a explodat
din el n-a mai rămas cine știe ce
doar o urmă de latex
antichizat

TRAVESTI

un iz de jivină jilavă
răzbate prin aer
am gust de moluscă
și mâl de la ploaie
uscată sau udă
mă usuc înlăuntru
mă ud înafară
îmi schimb consistența
trunchiul și membrele
frizează transparența
prin cap mi se plimbă himere
brațele-mi sunt râuri travestite
traversate de-artere
vapoare pleacă și revin
în portul meu deja străin…

APATIE

stare volatilă
apatie de pat
afișată confuz
de scheletul uzat
cu un umăr căzut
într-un colț repudiat
capul între umeri
scalpul pare luat
pe latul tăbliei
în unghiuri tăiat
raportat la spațiu
și iluminat…
lumină de veghe
trunchiul decupat
cărți pe noptieră
tapetul pătat
tavanul coboară
patefonu-i spart
pâlnia emite
mesajul damnat
un capot de damă
aruncat pe pat
susține apatic
trupul resemnat…

CAMERA LUI MOLLY

cochilia cochetă
cu sclipiri de perlă
în spuma mării vălurite
doarme pe-a ei pernă
exersând nemișcarea
în pântecele unui chit
eliberată clandestin
înainte de răsărit…
apatia se naște în pat
ascunsă într-un pliu de intestin
cu reflexe stranii de agat
la țărm îi eșuează
trupul adormit
redoarea desface uitarea
sentimentul hibrid
absoarbe totul
soarbe din putere
calciu, siliciu, risipit nisip
recompunând
castelul din nimic…
hăul oceanic infinit
din scoică mușcă
provocând durere
pe caneluri se scurge
carnea de moluscă
parfum de fum
în vântul ce adie
adio apatie, mare moartă vie
în camera lui Molly
whiskey in a jar
un cântec pune-o inimă pe jar…

GRI

câine de pază gri
la o fereastră oarbă
cu gratii groase
gardian de gardă fără grad
en garde
păzește o celulă gri
carceră gravă
accesul îngrădit de-un gard
ce stă pe ghimpi
în încercarea de-a încercui
cercuri de sârmă
marele hazard
au rolul de-a înlănțui…
la gât o zgardă pusă-n grabă
se strânge lațul
nemișcată stază
pune-n pericol starea de a fi…
învăț curând a locui
ca-ntr-o enclavă
închisă într-o lume gri
materia cenușie
magmă caldă
planetă-n curs de-a se răci…

Tudor CICU

la acest poem am visat

dă-mi mâna
să ne unim degetele a închinare
în acest cântec ce a locuit o vreme tăcerea
și va salva faptele noastre bune.
văd că inima te-a dus în alte direcții
și sufletul meu a fost mâhnit
încercând să n-o arate.
sau poate de la cât ți-am făcut semne
înainte să-mi întorc privirea
am încercat să-ți spun acea poveste
cu acele fulgere care m-au lovit;
tu înțelegi ce greu e să-și imagineze cineva
dacă pendula din camera unde am visat la acest poem
bătea cumva a semn rău?
ai observat, poate cum ne va lămuri
totul, totul! – numai asta visam.
ah, de-aș ști să-ți răspund la această întrebare bizară
de n-au știut nici trecătorii ce să creadă
pe străzile acestui oraș cu gândurile cine știe pe unde
când mi-ai spus cu lacrimi în ochi
„n-avem să trecem peste aceste întâmplări ale zilei!”
iar întunericul s-a despicat în două
și cel dintâi nor negru de furtună
care mi-a sărit în ochi
și putea lămuri totul
a dispărut în beznă
ca și cum mâna cu care scriu te va cuprinde în somn
în fumul ce învăluie orașul
odată cu prima ninsoare.

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

O croazieră de la Viena la Constantinopol

Literatura de aventură a suscitat dintotdeauna un interes deosebit, întrucât una dintre caracteristicile cele mai prezente în caracterul omului rămâne organic legată de curiozitatea sa de nestăvilit, manifestată până și în cele mai banale situații de viață. Nevoia de a consuma imediat bucuria – fie și de-o clipă – unei descoperiri a capacitat forțe supradimensionate în raport cu banalul unor situații. Așezați în spații diferite, reprezentativi pentru culturi diverse, eroii paginilor de aventură fac cu ochiul deopotrivă celor cu „bagaj informațional”, cât și, evident, maselor. „Așezați” în culori plăcute ochiului și puși să execute cascadorii altfel de neimaginat, aceștia devin un soi de dublu credibil al propriilor expectanțe, într-un joc în granițele căruia realul și ficționalul se interconectează. Omul nou este fără doar și poate cel care nu întoarce spatele provocărilor! – iar o asemenea „descoperire” e interesată de realitatea cărții pe care, iată, o semnalăm.
De-a lungul ultimelor săptămâni, extrem de promovată de Grupul Editorial Humanitas este „O croazieră de la Viena la Constantinopol”, lucrare semnată de Constantin Ardeleanu, profesor de istorie modernă la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, long-term fellow la New Europe College, București. Cu o vastă experiență în problematicile ridicate de noile paradigme ale imaginarului, autorul își propune să refacă în linii precise istoria unui fenomen de importanță vitală, invitându-ne la o călătorie fascinantă către zorii modernizării Principatelor Dunărene. Așa cum aflăm din precizările de început, volumul așază în context istoric schimbările de infrastructură dar și rolul Dunării în sporirea mobilității internaționale, cu ample trimiteri explicative către zona politicii, social, cultural și economic. Deși având un pronunțat caracter științific, cartea de față este re-„înveșmântată” în așa fel încât să respecte principiul accesibilității, autorecomandându-se drept o lectură obligatorie pentru oricine e interesat de realitățile începutului de secol nouăsprezece. Mai mult, din dorința unei maxime deschideri, autorul păstrează o substanțială componentă narativă și anecdotică, urmărind ca produsul final să depășească rigoarea demonstrațiilor și să îl propună drept o lectură plăcută, evident, avizată. Atât cât este, doza de subiectivitate vine mai degrabă din preferința pentru anumite alegeri, pentru re-contextualizări ori accente ce își dovedesc fără doar și poate „percuția”.
Paginile volumului sunt organizate în șase capitole distincte, fiind împreună interesate de o altfel de istorie miniaturală a călătoriilor, imaginilor și spațiilor, între 1830-1860. Pentru a nu amâna până la a depăși limitele răbdării, să spunem așadar că literatura de călătorie face până la urmă și subiectul acestei apariții, chiar dacă, indirect, miza este extrem de serioasă, urmărind să argumenteze și că drumurile de comerț au constituit un factor hotărâtor pentru afirmarea statelor românești. De la primele pagini, lectorul întâlnește două exemple inedite, odată cu figurile lui Petrache Poenaru (cel care admira progresul în capitala Angliei, cel care avea să călătorească printre primii, cu trenul, între Liverpool și Manchester) și cea a călugărului Chiriac de la Mănăstirea Secu – unul dintre cei mai curioși călători români din epoca analizată. Aflați în societate la poli diferiți, ambii fi-vor așadar integrați înainte de vreme unui „progresist mod de a gândi existența”. Intrând mai adânc în problematica volumului, înțelegem că ruta navigabilă a Dunării a facilitat întâlnirea și conviețuirea dintre români și ceilalți, conectând Principatele la civilizația europeană. Înțelegem că un alt temei al cărții se leagă indisolubil de faptul că drept „parte a unei complexe infrastructuri de transport internațional, Dunărea de Jos și piroscafele austriece ce navigau pe ea au favorizat formarea României moderne, la fel cum – conform lui Iorga, Brătianu și Papacostea – drumurile internaționale au contribuit la geneza statelor medievale”.
Alăturând așadar șase capitole, demersul lui Constantin Ardeleanu e savuros pentru că își îngăduie perspective diferite, dovedind mobilitate interpretativă. Capitolul întâi ne așază în mijlocul evenimentelor, propunându-ne nimic altceva decât o croazieră printre civilizații. Cititorul va afla despre impredictibilitatea ce caracteriza transporturile fluviale și maritime, situație care impunea în fapt… o altă soluție. Înțelegem că, „conform calculelor istoricului elen Apostolos Delis, o corabie făcea în medie 19 zile între Constantinopol și Galați, față de doar șase zile între capitala otomană și Odesa; diferențele subliniază complicațiile navigațiile din regiunea Deltei Dunării, unde cursul fluviului era sinuos, fiind adesea obstrucționat de bancuri de nisip.[…] Vasele cu aburi promiteau să rezolve măcar câteva dintre aceste neajunsuri și să ducă navigația într-o nouă epocă de predictibilitate, siguranță și confort”. Tot în primul capitol vom calibra „mecanica” primelor schimbări, rolul primului vas – Ferdinand I -, cât și contribuția celor de la DDSG.
Personal, am parcurs cu maximă încântare al doilea capitol, locul unde autorul e interesat să facă radiografia unui „oraș plutitor”; aici, în acest „acvariu”, gândit totuși ca un „spațiu democratic”, adică la bordul piroscafului, oameni de diferite etnii, naționalități, religii ori pur și simplu interese își vor fi găsit mai degrabă puncte tangente, alunecând cumva neverosimil între Marele-Necunoscutul Est și Civilizatul Vest. Cu o arhitectură a subiectelor ce vizează mai degrabă geopoliticul, capitolul al treilea e interesat de relațiile dintre Orient și Rusia, pentru ca următorul, iarăși extrem de viu, să compună un tablou (cu totul credibil) al românilor în Europa, așezând în mijloc ceea ce s-ar fi putut numi „spectacol al modernității”. Ce interesante sunt, de exemplu, paginile dedicate boierului Iancu Prăjescu, cel care a călătorit pe linia Galați, Constantinopol, Atena, Pireu, apoi Corfu, Malta, Napoli, Civitavecchia, Florența, Veneția, Milano, Genova, Marsilia, Anglia, Belgia – și nu e singurul exemplu! Un microcapitol urmărește felul în care diferiți scriitori au înregistrat aventurile piroscafurilor, la loc de frunte fiind, desigur, Alecsandri. Capitolul cinci se ocupă de „călătorii și epidemii” – el trebuie citit cu un plus de interes pentru perioada pandemiei (cu) Covid, vom afla cum se apăra Occidentul în fața Orientului dar și… invers, apoi cum se purificau corpurile, îmbrăcămintea dar și mărfurile, eventual vom cunoaște luptele dintre contagioși și miasmatici ș.a.m.d. Cumva mai degrabă tehnic, ultimul capitol e interesat de modalitățile de „disciplinare a naturii”, explicând pe larg lucrările inginerești pe care le-a presupus arealul Clisurii Dunării.
Deși uneori păcătuiește abia perceptibil în articulațiile conținuturilor, lucrarea lui Constantin Ardeleanu fixează și mai bine rolul pe care l-a avut Dunărea în redefinirea modern-conceptuală a Principatelor. Voit sau nu, minunile acelei lumi noi! aveau să miște lumea, transformând radical viețile oamenilor simpli.

Virgil DIACONU

HOȚ DE CAI

Casa din care vin miroase a cuțit.
Mâinile mele miros a cuțit.
Uneori, lama lui vorbește singură la brâu
ca un prieten rămas deodată singur.
Niciodată nu am înțeles ce spune, deși uneori
din lama cuțitului meu picură sânge… Al cui este?
Atunci trebuia să fugim și să ne ascundem
în frunza pădurii. Încă mai aud lătratul câinilor!
Dar ei nu m-au ajuns niciodată,
nu au mușcat niciodată din carnea mea.
După ce l-am tăiat pe unul din ei,
ceilalți au fugit mâncând pământul.
Încă mai auzeam lătratul câinilor,
șuieratul gloanțelor!
Așa că am trecut Apa Cea Mare
și, după ce am furat trăpașii din câmpie,
am trecut cu ei înapoi și i-am vândut în târg.
Unul, care voia să știe de unde îi am,
a mușcat chiar atunci țărâna,
doi, care m-au așteptat la răscruce să îmi ia arginții,
au căzut și ei sub cuțit.
Casa din care vin miroase a cuțit.
Mâinile mele miros a cuțit.
Ce nopți erau atunci și cum se învolburau fustele ei,
ca valurile Dunării, prin care am trecut înot!
Ce albi și tremurători erau sânii Mariei,
care făceau de strajă toată noaptea sub stele!
Nu știa de noi decât țârâitul greierilor printre ierburi.
Razele lunii îi luminau trupul. Niciodată nu mai văzusem
o minune sub stelele cerului. Maria… Și câtă tăcere!
Atunci auzeam strigătele celor uciși,
ale celor căzuți sub cuțit; care nu știu ce tot voiau de la mine.
Casa din care vin miroase a cuțit.
Mâinile mele miros a cuțit.
Dar toate astea au fost demult, într-o altă viață.
Acum mi-am dat toată averea Bisericii și celor nevoiași.
În fiecare duminică merg în cimitirul de la marginea satului
și îngrijesc mormintele străinilor, ale celor căzuți sub cuțit.
Crucile lor stau strâmb, ierburile au dat navală.
Până spre prânz rămân în Biserică.
Aprind lumânări pentru ei și stau de vorbă cu sfinții.
Uneori plătesc slujbe pentru cei plecați.
– Ce ai tu cu sufletele morților care nu sunt ai tăi?,
îmi strigă Maria, când mă întorc acasă.
Dar eu încerc să mă spăl bine pe mâini de toate păcatele,
iar ea întinde pentru mine masa sub soarele amiezii…

Valentin TALPALARU

Didahii

Ce să le spun copiilor mei,
ce minciuni utilitare să adaug
la garnitura trasă pe linia moartă a sfaturilor
cu care și-au izolat fonic iluziile?
Plonjonul lor zilnic în calculator
nu mai este dependent
de numele trandafirului
sau de violul biblic
fără parte vătămată. Ei, babacule,
tot cu Blaga la umbra senectuții? Uite
a venit toamna
și te așteaptă la terasa Time out!
În seara asta
se fac gratis prișnițe cu parfum de tei.
Tociți, tociți, tociți
pentru gloria almei mater
călărind triumfal vîrsta voastră de bronz.
Ce să le mai spun?
Pămîntul suie șerpește spre glezne
și rănile ochilor
încep să se vindece pentru totdeauna
iar eu gîfîi după ce mai escaladez o zi.
Asta să le spun? Perfidia
cu talanții îngropați în sînul pămîntului?
Tîmpenia cu broasca țestoasă campioană
la suta de metri?
Că universul e un muzeu
pentru masca mortuară a vidului?
Semnele sunt tot mai clare
iar bătrînul zeu își scutură scrumul
în ceaiul meu.

Și mîna vătămată

În sulițele timpului înfiptă
ca într-o jertfă dacică prescrisă,
mereu rîvnită, niciodată `nfrîntă
mi-e trecerea. Penultima ispită.

Cum tot ce-atinge se preface-n timp
păcatul învierii dezlegîndu-l,
o rană fără margini e cuvîntul,
clepsidră cu aurifer nisip.

Și ochiul trist. Și mîna vătămată
de candela ce nu pot s-o aprind
oricît aș da cu inima de piatră.

Trec marginea tăcerii căutînd
potecă să mă `ntorc. Oricare.
Brațele tale-s două minutare.

Tăceri frumos ambalate

Nu mi-ai spus niciodată
dacă ți-au plăcut
tăcerile mele, frumos ambalate
în suflet velin, cu fundițe roz
și pe care
poți să le ronțăi ca pe marțipane.
Tu mi-ai spus
că-mi stă bine salcie și că
de pe malul manuscrisului meu
nu se vede prea bine dincolo.
Vecinul care respiră
cu un etaj mai jos
te inhiba cînd îți bătea în tavan
după vreun taifas cu Philippe d`Orleans.
Dar tu nu i-ai răspuns niciodată,
nici că l-ai cunoscut pe stăpînul
motanului Conrad, nici ce părere ai
că am înfiat Notre Dame.
Trag de timp
în fața uimirilor mele blajine
pe care ți le trimit exact
ca acum o mie de ani,
tot cu fundițe
în suflet velin.

Dincolo de prag

Dincolo de prag
ziua își curăță dinții
de resturile melancoliei mele.
Despre ce să vorbesc
cu voi, cei din partea de jos
a clepsidrei?
Să tac, spuneți?
Să aștept sfîrșitul înfruntării
dintre pardos și ied,
dintre columbă și acvilă,
dintre mine și umbră?
Dincolo de prag
ziua se îmbăiază
în rana privirilor mele
ca într-o oglindă.

Iar păsările, mătănii
la gîtul cerului…

Ultimul vorbitor de umbră

De iască îți va fi drumul
fără ultimul vorbitor de umbră,
cel care deschide întunericul
și îl închide în urmă.

Drumul tău este plin de puncte
și de semne de întrebare migratoare.
Lîngă el se naște un zvon
și cuvintele se ridică în picioare.

Eu comunic prin rime mai bine
cu Polul Nord și omul din pian
cel care cară sunetele-n bazar
și respiră o dată pe an.

Nu mă pot întoarce la laptele
pe care l-am băut fără vină
cu trup cu tot, cu tot cu casă.
(De rest, neguțătorul mi-a vîndut lumină.)

După prima pagină vine cuprinsul
-mai repede, nimeni nu trebuie să știe
să urce, să aplaude, să înnebunească
dincolo de margini. Aici e o linie.

Și acesta este steagul înfrîngerilor
pe care au crescut solzi și muguri
ce nu se văd ziua, dar noaptea
pun peste el prietenii și îi fac ruguri.

Vecernie

Pîrîul nopții trece prin casă,
copilul rîde și-l trece înot.

Mamă cuminte, mamă mireasă,
copilul tău este mirele mort?

Pereții casei leagănă malurile:
acesta-i Iordanul, cel de trecut.

Mai știți, lumina arca și fiarele
au fost înainte de început?

Mamă de-a pururi, mamă mireasă,
frații mei vitregi în pîntecu-ți plîng.

Icoana în flăcări suie pe casă,
Iordanul curge din sînu-ți stîng.

Cad stele-n ceruri, parcă sub coasă,
intră-n icoane plînsul de tot.

Pîrîul nopții curge prin casă
copilul rîde și-l trece înot.

Ghemuit într-un sîmbure

Satul e-o morișcă. Zuruie
și curg din ea de-a valma
semințe și ursitoare, cireși
și colivă. Cățelul pămîntului
latră în miezul adîncului. Ciocîrlia
fluieră miezul înaltului. Stelele sunt
semințe azvîrlite într-o gură nesătulă.
Ca un plaur, satul plutește
pe o apă fără maluri.
Într-o brazdă aștept
ghemuit într-un sîmbure.

Canon 1

Bună ziua, bună ziua, prag sfînt!
Primește talpa mea slobozind
rădăcina strunită cu greu.
Înaintea mea a intrat Dumnezeu,
a aprins candela, a măturat casa
binecuvîntînd rana din ziduri și masa.
Teiul din poartă cu umbră gălbuie
a slobozit din floare tămîie.
Domnul a ridicat cerul mai sus
dezvelindu-l pe pruncul Isus.
Furnicile casei au stat înțelepte
înșirîndu-se mătănii pe trepte,
tocul la geamuri a sîngerat ca o rană
și s-a făcut lemn de icoană.
Bună ziua, prag sfînt, iată parcă
ograda și casa se schimbă în arcă
și lin o desprind de la țărmuri
spre-un timp fără mal, fără neguri…

Muzeul

La capătul podului, singurul,
muzeul sinucigașului
este în formă de inimă
și plin de chiștoace.
Toate indicatoarele din oraș
duc la el.
O dată pe lună
cineva e sinucigașul de lux al orașului.
Acum, la capătul podului,
scheaună ultimul cîine.
Scheaună, gata să sară.