Spații culturale nr. 46 (7)
Dan DĂNILĂ
praznic
dorm în zăpada uitării, mă spovedesc
cu gura închisă aşteptând învierea:
ştiu că e doar un vis, simt iarba îngheţată
crescându-mi pe genunchi, pe palme
şi nu mai am acea foame de adevăr,
clipesc ca orbit de o lumină prea albă
de forma unei bolţi plină de ecouri
de parcă aş cânta iar în corul copiilor
vă las vouă toate bunătăţile acestea,
clefăiţi-le ca nişte patrupede păroase,
luaţi toată carnea cea roz şi legumele,
până vă sângerează limbile grele,
eu am cuvinte albe, eu am un cuvânt
cu care îmi pot închide toate poftele,
am un timp doar al meu de dormit singur
şi o muzică în urechi, ca o iubită,
pe care o învelesc cu noua zăpadă.
beau jolais
beau tot mai puţin – adulmec
zarea paharului, încă orizontală,
încă mi-e vie imaginea viei,
moleculele ţin locul preaplinului
prietene îmi sunt oricare umbre,
orice nepăsare a lor e durere
sorb ceva cu ochii închişi
dar este doar o vânare de ecouri,
un trecător cârcel al inimii,
o dizolvare prea lentă,
e doar certitudinea nestinsă
a tuturor beţiilor vinovate
că acesta e adevăratul gust
pe care limba îl recunoaşte.
aristo
aristocraţia muştelor – să uităm
tot ce ne-au spus lotrii aceia trişti
dezbrăcaţi de însăşi lumina păcatului
iar dorinţa de zbor să le fie ştearsă
din cartea care nu minte niciodată
dimineţile reci să le amorţească labele
cu care se tot lipesc de ferestre,
să înceteze ieşirea din mlaştină,
din fermentul ei abulic şi greu
doar aurul şi opalul fals al aripilor
să le rămână, doar atâta consolare –
mai orbi decât nişte regi detronaţi
cu albastre armuri lustruite degeaba,
tăunii plini de sângele amurgurilor.
joc
magazin de jucării, inima ta generoasă,
nişte copilării pentru ceva mai târziu –
din toate cutiile urcă o mare tristeţe,
azi nu le mai deschid, nu mai ştiu
sunt un trepied în calea luminii,
mă colorez cu muritoare culori –
priveşte-mă cu atenţie, îngere
pe când mă ridici de subsuori
pom arzând, toamnă stinsă de ploi,
povestind altceva cu gura închisă –
ia-mi cuvântul acesta umed şi du-te,
mai scrie şi tu cu acelaşi noroi.
somn
nu mai aud cărţile noaptea
freamătul lor, zumzetul verbelor,
nici măcar oftatul capitolelor –
dorm neîntors, răsfoit de vise
în mijlocul bibliotecii e patul
şi ochiul ciclopului, mereu senin,
am numai o ancoră de rugină
care abia îmi mai ţine pleoapele,
dar nu pot să-mi aud sângele
străbat peisaje spoite de lună,
coline şi pini, fantomatici măslini,
urc şi cobor ca un om de la munte
golgote înalte, trec ape, lumini.
imperfect
mă retrag pe neţărmul acesta senin
sub soarele de închiriat, melancolic,
împăcat cu aritmetica elementelor
care extrage din toate câte puţin
verde compact, anotimp de vivaldi,
limbaj arhaic, ce coşmar erudit –
sub septentrion aşteptasem eu totul
şi nici un zâmbet subţire n-am primit
după ursa mare moartea dansează –
în zidul sufletului dacă te-am zidit
scoate măcar o aripă necuprinsă,
numai dacă mai poţi, dacă m-ai iubit…
călătorie
uneori mimez nefericirea,
alteori aş plânge din senin
dar mă trezesc întotdeauna
lângă o floare neagră de spin
preajma e veşmânt de o zi,
o temniţă foarte subţire
din visul vechi, neuitat,
când eram palid şi mire
patria m-a uitat prea curând
iar iubita m-a izgonit –
acum, singura mea oglindă
este lama unui cuţit.
spre sud
un drum presărat cu pietricele colorate,
doar un mozaic care încetineşte paşii,
de parcă ai călca pe flăcări mărunte –
te apleci mereu – nu-s rubine, nici opale,
îţi aminteşti jocul cu mărgelele de sticlă?
nu mai ai nici o hartă cât de cât credibilă,
te ghidezi după o frunte nescrisă de tot,
dar mai mult după stelele aproape fixe,
ca nişte păianjeni îngheţaţi în plasele lor
dacă cineva te aşteaptă, fericit călător,
dacă ţi s-a lăsat o cheie în stăpânire
vei găsi drumul din vis – iată cum creşte
un copac din pumnul de nisip adunat
la marginea drumului din pietre colorate.
elegie
pleci odată cu timpul descris
şi fiecare gest de renunţare:
aminteşte-ţi cum te-am condus
într-un dans cu suflarea tăiată
avid să înţeleg echilibrul
faţă în faţă cu patima tăcerii
cum să citeşti fără greşeală
doar iubind celălalt înţeles?
mai scumpă decât viaţa erai
neştiind atunci că te voi pierde
înăuntrul meu nerăbdarea cânta
şi e păcat că nu se mai aude
– ca într-o discreţie a inimii –
acel refren poate fără glorie
dar mai puternic decât moartea.
oase
oase de păsări, trestii, tot aerul lor
aproape absent înaintea călătoriei
ce nu se aude pe sub pământ –
nu mai pot atinge roua şi sângele,
refuz priveliştea morţilor fragede
mi se spune că voi cunoaşte îngeri
şi demoni camuflaţi în frunze uscate,
că sub alchimia zăpezilor întinate
voi înţelege chiar limba peştilor
de argint sub podul sinucigaşilor:
că voi muri înainte de vremea
tălmacilor străvezii, fără măduvă,
egal înşiraţi în faţa zărilor aprinse.
Vasile GHICA
Perdafuri
Poeţii, aceşti heralzi care prefaţează invazia zorilor.
Privit de pe Acropole, Everestul pare o… moviliţă.
Drumul cuvântului spre poezie este similar cu cel al lutului spre porţelan.
I-a fost dat marii poezii să nu încapă în cuvinte.
Ferească Dumnezeu să devenim un popor de artişti! Şi aşa ne înţelegem greu.
În alimentaţie, este greaţa de prea plin. În artă – de vid.
Şi înainte de a te aşeza la masa de scris este nevoie de un preludiu.
Artistul adevărat nu poate emigra decât împreună cu ţara.
Scriitorul din provincie mai bagă şi el câteodată capul în pozele de grup ale consacraţilor veniţi din Capitală, să se fotografieze cu „aborigenii”.
În timpul procesului de gestaţie a operei, unii scriitori simt zvârcoliri de pisică sălbatică în măruntaie.
În literatură, cei care nu zvâcnesc la timp vor ascuţi toată viaţa creioanele maeştrilor.
Artistul, care nu-şi trâmbiţează cu aplomb geniul, este un ratat.
Toţi debutanţii se consideră scriitori de Formula… unu.
Simona-Grazia DIMA
Primăveri şi toamne ale scrisului
Istorisindu-şi viaţa, un mare maestru spiritual spuse: „Uneori deschideam ochii şi era dimineaţă, alteori era seară; nu ştiam când răsărea soarele sau când apunea”. Această aparentă prostraţie se datora stării sale continue de beatitudine, care-l decuplase la orice element exterior. Găsise în sine bucuria sinelui suprem, cel descris în Upanişade. Fără a exagera, adesea am putea afirma acelaşi lucru despre satisfacţia scrisului, despre ardoarea cu care ne acaparează. El e forma noastră de asceză. Nu ştim nici noi când este vară sau iarnă, noapte sau zi. În acest anotimp încordat al scrierii, scânteiază din când în când semne de prietenie, ca nişte sori îndepărtaţi, de la o margine de galaxie.
În prima parte a anului 2014 am petrecut nu mai puţin de şase luni – practic, iarna şi toată primăvara –, citind eseurile lui T.S. Eliot în ediţia selectivă de la Ed. Humanitas Fiction (Eseuri alese. Critica literară (traduceri de Petru Creţia şi Virgil Stanciu, 2013, reeditare îmbogăţită a volumului de Eseuri apărut în 1974 la Editura Univers, faţă de care conţine 8 eseuri în plus, adică un total de 28). Mi-am împlinit astfel o dorinţă din facultate, răstimp în care eseistul şi poetul nobelizat fusese parcurs temeinic, dar, inevitabil, în trecere. De atunci, lecturile mele din opera sa eseistică au fost intense dar episodice, efectuate pe porţiuni, deci inevitabil fulgurante şi fragmentare, dându-mi un sentiment de anarhie. De aceea am dorit mereu un răgaz pentru a-mi pune ordine în cunoştinţele despre nobelizatul autor, care, dincolo de autoritatea dobândită şi de distincţii, fusese un scriitor sincer în demersul său. După şase luni de trudă asupra textelor am reuşit să-i cunosc modul de a gândi, să-l percep dinăuntru pe poetul-eseist şi m-am gândit să-mi fructific experienţa scriind două pagini de revistă la „România literară”, ceea ce am şi făcut. După un timp am primit de la prefaţatorul cărţii despre care scrisesem, profesorul Ştefan Stoenescu, următorul e-mail (citise materialul pe internet), pe care îl reproduc fiindcă asemenea mesaje entuziaste ne fac bine, sunt încurajatoare ca nişe ploi ce udă câmpul existenţei noastre aride, dar şi fiindcă, după cum observ acum, în octombrie, sunt premonitorii: dezvoltă totodată, adecvat celui mai arzător prezent, un subiect delicat, tema identităţii culturii de sorginte europeană. Îi prevede, cu destulă acuitate, cred, vremuri severe de încercare (anul acesta, 2015, odată cu problema primirii imigranţilor, sunt repuse pe tapet chestiuni incomode, precum supravieţuirea spiritului european în ţări îmbătrânite, asaltate acum de naţii viguroase şi tinere, dar străine de istoria şi spiritualitatea acestui continent):
30.06.2014
Dragă Grazia, felicitări! Studiul tău face lumină, decantând esenţele sau, mai bine zis, avertizând asupra perenităţii actului eseistico-critic eliotean. În felul acesta, volumul comentat capătă adâncime şi, totodată, o justificare pentru existenţa lui sub forma unei traduceri fie şi parţiale sau, altfel spus, selective. Se înţelege că ai muncit mult pentru a trece tot materialul prezentat prin prismele sensibilităţii şi erudiţiei tale. Undeva în Empireu, umbra lui Eliot vibrează consonant cu actul de restituire pe care această recenzie îl produce. Sunt multe granule de metal nobil pe care cu ştiinţă şi discreţie le-ai degajat din contextele lor matriciale spre a incita cititorul să persevereze şi să descopere. În fond, Eliot rămâne unul dintre spiritele critice cele mai delectabile şi totodată necesare nu doar în tradiţia literaturilor de expresie engleză, ci, aşa cum ai remarcat, în dimensiunea clasicităţii eline şi latine ce subîntinde, dimpreună cu creştinismul anticipat de Vergiliu şi întruchipat de Dante, civilizaţia şi cultura europeană. Această moştenire e subminată de tensiuni interne şi de valul de migranţi din Asia şi Africa, la care se adaugă schimbările de paradigmă în ştiinţele naturii. Ce va fi e greu de anticipat. În această situaţie, cu atât mai mult vocea lui Eliot chezăşuieşte o continuitate şi o coerenţă care conferă literaturii şansa de a rămâne relevantă dincolo de transformările şi avatarurile ei. YRStefan – cu statornică admiraţie şi prietenie.
(Profesorul este suferind, iar lecturile îl ţin treaz în mirajul literaturii.)
*
Ce ar fi scrisul fără sinceritate şi spirit critic? Din ipostazele sale neoficiale răzbate adevărul, iar nu din relatările lipsite de nerv ale unor evenimente cu ştaif. Spre exemplu, cu ocazia participării mele, ca secretar general al PEN-ului Român, în această primăvară a anului 2015, la Conferinţa Internaţională PEN de la Bled, Slovenia, am avut ocazia să aud comentarii vehemente la adresa unor realităţi din PEN-Club, rostite îndeosebi de membrii PEN din toată lumea, inclusiv din cadrul filialei sale slovene (PEN International numărând în prezent circa 150 de centre răspândite pe toate continentele). Cred că prezintă interes să aflăm şi cum stau lucrurile în adâncime, nu doar la suprafaţă, chiar dacă există reguli nescrise, ale politeţii şi diplomaţiei, care dictează reţineri în a spune pe faţă tot ce gândim. Iată-l, de pildă, pe Sylvestre Clancier, fost preşedinte al PEN-Clubului internaţional, apoi preşedinte al PEN-Clubului francez, acum trezorierul şi preşedintele său onorific, propunând la preşedinţia PEN International candidatura sârboaicei Vida Ognjenović. Dincolo de entuziastul său gest, petrecut în timpul celei de-a doua mese rotunde, intenţia este apreciată de mulţi cunoscători din zona slavă a PEN ca o încercare premeditată de a-şi „apropria” manipulatoriu o viitoare conducere considerată slabă, sporind astfel rolul limbii şi al influenţei franceze grav subminate actualmente de clara dominaţie anglofonă. Scriitoarea sârbă, care (se descrie scenariul!) i-ar arăta neîndoielnic gratitudine şi supunere a posteriori, nu este unanim apreciată. Unii o consideră o scriitoare meritorie, alţii una comunistoidă, netalentată, care, în vechiul regim, a reuşit graţie pilelor să-şi pună în scenă piesele mediocre. Mulţi îi observă modul autoritar din atitudine şi, cel mai adesea, total nedemocratic, din cutume.
Frapează, de pildă, faptul că, sub ochii noştri, în sala de conferinţe, ea strigă, după fiecare întrebare a colegilor din diverse ţări, adresată celor ce susţin lucrări: „Ce prostie! Ce întrebare neroadă! Ce mai vrea şi ăsta?” Impresia predominantă este că, bârfindu-şi astfel colegii, nu va fi o bună preşedintă. Ea are o vastă reţea de relaţii, simţ organizatoric indiscutabil, dar şi susţinerea unui curent favorabil, întrucât indicaţiile sunt să se caute, în acest moment, o femeie, pentru această înaltă postură – la cârma PEN International. În 2012, la o conferinţă PEN desfăşurată la Belgrad, am avut senzaţia că Vida este definită de un automatism al puterii, fiindcă îi respingea şi ignora instantaneu pe cei care aveau altă părere decât a ei, fiindu-i imposibil să lege un dialog, să-l pornească de la o opinie diferită de a sa; zâmbind însă prietenos, maşinal, de îndată ce i se arăta un semn de amiciţie, presupus de ea a semnifica însuşirea nemodificată a punctului ei de vedere, o supunere de câine. Am dedus astfel că lua, de fiecare dată, orice părere diferită de a sa drept dovadă de duşmănie, ceea ce-i mărturisea formaţia mentală totalitară, rigiditatea. Îmi stăruie totuşi pe retină imaginea ei impozantă. Este aidoma unui despot oriental, aşa cum circulă, întotdeauna gardată de cel puţin doi colegi tineri din PEN-ul Sârb, care-i „deschid uşile” literalmente. O doamnă prezentabilă, elegantă şi îngrijită, ce nu-şi arată cei 74 de ani. Inteligentă, are întipărită, constant, pe chip, o nostimă expresie de ironie diabolică şi de optimism inebranlabil. Tot de la Belgrad îmi amintesc o scenă de mirare petrecută seara, în faţa unui local unde cinasem. Masa era terminată de mult, urma să plecăm la hotel, dar Vida zăbovea în faţa noastră, a tuturor invitaţilor, care, la semnul părţii sârbe, făcusem, ca obligaţi, cerc în jurul ei. Stătea pur şi simplu, în mijlocul acestei figuri geometrice, râzând fără un motiv evident, doar din plăcerea de a fi adulată, de a fi (în) acel centru, de a smulge de la ceilalţi o admiraţie slugarnică. A fost acesta un străvechi spectacol de râset narcisist, inutil, ritual imemorial de solicitare a plecăciunii în faţa puterii împlinite, aşa încât nu mi-a plăcut deloc. Antonio Della Rocca, pe care aveam să-l reîntâlnesc curând la Festivalul Internaţional de la Târgu-Jiu, opina acolo că Vida are toate şansele să devină preşedintă a PEN International, fiindcă este „ca un general. Aproape îi şi vezi mustăţile” – şi, când spune asta, descrie cu mâna, pe propriul obraz, nişte rotocoale, în chip de mustăţi îmbârligate. De acord. La urma urmei însă, lăsând la o parte orice considerente omeneşti, felul de a fi al unui preşedinte nu este foarte important, dacă el deţine atuurile de bază, de pildă aplombul, precum însuşi John Ralston Saul, criticat de gazde pentru că i-a supus la cheltuieli excesive (una vorbim, alta fumăm): în loc să le ceară bilet dus-întors, a solicitat bilete separate, cel de întoarcere doar până la Paris, unde intenţiona să întâlnească pe cineva; totul revenind, evident, la un preţ mult mai ridicat decât se scontase. Ba mai mult, a vrut cu orice preţ clasa business, deşi, ziceau, pe drept cuvânt, slovenii, clasele business şi economy seamănă leit – am observat şi eu faptul, în avioanele companiei Adria. Dar ceea ce contează este, până la urmă, vioiciunea şi încrederea cu care el, ca preşedinte în exerciţiu, aflat la sfârşit de mandat, a deschis lucrările conferinţei, reuşind să ţină trează atenţia tuturor pe parcursul lungii sale alocuţiuni.
După fulminantul său discurs, este clar că, în opinia lui John Ralston Saul, PEN International rămâne o forţă demnă de luat în seamă pe scena mondială a ideilor. Aici deschid o paranteză: poate că şi intrarea, recentă, a sumei de un milion de dolari în vistieriile PEN International, din partea unui donator elveţian, fapt despre care am aflat întâmplător, căci se şuşoteşte în preajmă, i se datorează – este un bun practicant al persuasiunii. Dacă l-au avut invitat, slovenii nu mai au ce să facă, vor plăti! În ceea ce mă priveşte, mă bucur că intră asemenea donaţii substanţiale la PEN. Mereu mă întrebam cum le sunt plătite salariile celor câţiva funcţionari de acolo, care nu sunt scriitori. Mai aflu de altă sumă apreciabilă, nu ştiu dacă e vorba de un milion de dolari de data asta, dintr-o ţară nordică, înţeleg că PEN-ul face faţă fără probleme grelelor provocări legate de transportul în diferite lumi şi continente al mai-marilor săi, ca şi de plăţile către angajaţi, de care vorbeam etc.
Ceea ce mi se pare însă straniu este modul întortocheat în care PEN-ul, deşi consideră relevantă, din punctul său de vedere, doar o anume literatură, aceea preocupată de drepturile omului etc., acea aşa-zisă „literatură PEN”, se reîntoarce tot la literatura pur şi simplu, căreia îi face cuvenita reverenţă (vai, ca unui concitadin îndepărtat, întâlnit pe Corso şi care nici nu răspunde la salut!). Acum câţiva ani, o editoare expertă în tot ce mişcă pe harta literară a lumii ne spunea, la o şedinţă PEN, că Saul nu este un scriitor foarte apreciat şi că a luptat ani de-a rândul, fără succes, spre a fi tradus şi publicat în ţările din Europa de Est. Este posibil ca însăşi implicarea sa în PEN, la cel mai înalt nivel, să reprezinte şi o strategie ocultă care să-i înlesnească traducerea şi publicarea. Aveam să mă gândesc la acest lucru chiar în aceeaşi seară de mai de la Bled, cu prilejul lansării cărţii sale la Şcoala de muzică din Radovlica, gândind că visul i s-a împlinit. La fel, Vida făcea paradă de bune intenţii la Belgrad, unde dorea să înfiinţeze Reţeaua PEN balcanică, organism mamut, care să beneficieze de fonduri strânse de la toate centrele PEN din regiune (a căror administrare, cu ajutorul unei bănci centrale, ne putem imagina că ar fi devenit curând problematică). Evident, de aceste fonduri s-ar fi bucurat în primul rând ea, după cum a reieşit dintr-un ipotetic program pe care deja şi-l imagina, prezentându-l cu exaltare, un soi de turneu al ei megalomanic prin ţările regiunii, unde să fie întâmpinată pretutindeni cu traduceri ale volumelor sale. Este ceva ciudat aici, de parcă aceşti conducători PEN, neavând destulă încredere în harul lor pur literar, au nevoie pentru promovare de umbrela PEN, care să le confere grandoare, în loc să intre în competiţie cinstită cu ceilalţi scriitori ne-PEN, unii cu siguranţă mult mai valoroşi. Mutrele astea ţâfnoase care cred că pot învăţa pe alţii ce trebuie să scrie şi, oroare!, ce este literatura mi se par venite dintr-o teribilă autosuficienţă şi chiar dintr-o neagră impostură, substituindu-se libertăţii interioare existente în conştiinţa artistului adevărat. Dar au şi ei rolul lor, stabilit de soartă, paraliterar. Să-i lăsăm deci să şi-l joace, fără însă a ne lăsa vrăjiţi.
Soarta va decide, gândeam în primăvară, în privinţa alegerii preşedintei, iar gândul s-a împlinit în toamnă: la Congresul de la Quebec, abia încheiat, Vida nu a fost votată. Câştig de cauză a avut Jennifer Clement, o scriitoare mexicano-americană din Mexic.
*
Mă aflu, într-o toamnă cu frunze ce cad, arămii, pe bulevarde şi o senzaţie de ploaie iminentă, la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, ca să citesc din Giambattista Vico, dar şi ca să verific în revista „Gândirea” existenţa unui articol, la rugămintea unui confrate din alt oraş, pe care-l preţuiesc foarte mult, dar care, în inocenţa sa, nu-şi dă seama de dificultatea acestui demers. În plus, a fost imprecis în indicaţii, atunci când mi-a dat nu anul exact al publicării articolului (credea că este de prin 1933), ci doar anul serial al revistei (anul 11). Nu numai el, ci şi alţi confraţi, care nu calcă într-o bibliotecă de prestigiu, îşi imaginează că revistele sunt precum cartofii de la supermarket, pe care îi alegi, te uiţi la ei, îi pui la loc în grămadă. Nu ştie că trebuie să ai o solicitare matematic de precisă, să intri la o sală a cataloagelor, să cauţi în sertare, să notezi cota, să intri în sala de lectură, să te scrii si semnezi într-un registru, să completezi o fişă ştampilată cu datele zilei respective şi să faci comanda, apoi să aştepţi o oră (cel puţin) revista solicitată. Cu multă greutate, prin tatonări ale anilor 1933 şi 1932 în întregime, apoi prin iluminatoarea intuiţie de a solicita şi anul 1931, ceea ce a necesitat, în total, numeroase fişe de completat, ca şi aşteptarea eliberării exemplarelor de revistă în mai mult de o oră fiecare, de-a lungul câtorva zile, am aflat articolul în colecţia anului 1931. Confratele, voios, era sigur că serviciul ce aveam să i-l fac era floare la ureche, nespus de simplu, chiar insignifiant, uşor de încredinţat unui amic, dacă nu voiam să mă deranjez eu! Cui, cărui amic puteam să-i fac o astfel de rugăminte împovărătoare?
Cu toate acestea, în cursul explorării mele, dau, într-un număr al „Gândirii”, şi de un grăunte de aur cu care să mă delectez personal, ca bonus pentru acest semn de prietenie pe care l-am dat bucuroasă, deşi cu un efort considerabil: articolele lui Ion Pillat despre poezia franceză contemporană lui, cu accent pe poezia catolică. În articolul intitulat Aspectele liricei moderne. Francezii: poezia pură şi Paul Valéry („Gândirea”, an 12, nr. 4, p. 161), aflu câteva referiri la Abatele Brémond, care mă impresionează, îmi recheamă în minte propriile preocupări din recenta mea carte Micelii solare. Se referă la spusele Abatelui Brémond, în „faimoasa lectură făcută în şedinţa publică a celor cinci Academii sub cupola Institutului Franţei în şedinţa din 24 octombrie 1925”. Ion Pillat precizează că a fost un discurs cu totul memorabil, „care a avut un mare răsunet nu numai în lumea literelor franceze, dar în toată poezia europeană, stârnind polemici aprinse şi interesând cercuri tot mai largi de cititori la o problemă care rămăsese până atunci rezervată unui mic număr de iniţiaţi”. Poetul român ne reaminteşte opinia Abatelui Brémond, că „proza şi poezia cer rituri diferite” (veulent des rites différents) şi că „orice poem îşi datoreşte caracterul propriu-zis prezenţei, [i]radierii, acţiunei transformatoare şi unificatoare a unei realităţi tainice, pe care o numim poezie pură”. Interesant nume dat acestei poeticităţi inefabile. Este atribuit în acea clipă de graţie când cuvântul nu s-a ivit încă, spiritualitatea nu este încă despicată. Foarte captivant ceea ce relevă Ion Pillat în continuare: „Abatele academician anatemiza
Fiind poet, Ion Pillat se pricepe ca nimeni altul să expliciteze prin imagini aceste intuiţii înalte ale „Abatelui academician”: „Astfel redusă de Henri Brémond, poezia pură, minunea poetică, n-o poate reda decât expresia verbală de care e legată – aş spune ca lumina fosforescentă la trupul licuriciului. Şi revenim iar la muzică, despre care v-am pomenit – sau, mai precis, la armonia cuvântului golit de înţelesul său raţional, dar păstrând inefabilul, neexprimabilul sufletesc, care-i face magica sa puritate”. Extraordinar de subtile intuiţiile catolicului exeget şi teoretician, redate empatic, în deplină cunoştinţă de cauză, de poetul român. Să ni le reamintim: poezia păstrează încă substanţa spirituală din care s-a ivit în lume, graţie cuvântului potrivit, adecvat, acela care, dincolo de înţelesul său raţional, este vădit, perceptibil simţurilor şi consubstanţial fiinţei de adâncime, „ca lumina fosforescentă la trupul licuriciului”! Ion Pillat are dreptate să observe că demersul „Abatelui academician” depăşeşte arealul poeziei, căci astfel, spune el, ajungem „pe nesimţite din domeniul esteticei pe tărâmul mistic”. Poetul român mai comentează, încântat: „Nu e o întâmplare că în literatura franceză de azi s-a găsit tocmai un Abate catolic, autorul celei mai bune istorii literare a sentimentului religios în Franţa, ca să ridice problema poeziei pure şi s-o soluţioneze în volumul său Prière et Poésie, în sens religios. Pentru Henri Brémond experienţa poetică pură şi experienţa mistică sunt surori, căci amândouă se află în afara şi pe deasupra raţiunii reci. El declară că, în ultimă analiză, poezia – ca şi toate artele ajunse la o puritate desăvârşită – aspiră să se confunde cu rugăciunea. Iată încă o dovadă a ceea ce afirmam aici în articolul trecut pomenind de însemnătatea sentimentului religios catolic în lirica modernă franceză”.
Ne poate pune pe gânduri faptul semnificativ şi emoţionant că un abate a putut avea o asemenea percepţie subtilă a poeziei, încât să ajungă să vorbească despre desăvârşita ei puritate. Într-adevăr, poezia mi s-a părut dintotdeauna inadecvată vorbirii despre rău (deşi această ipostaziere nu este exclusă). Ea transcende răul prin frumuseţe, prin acea detaşare ce face până şi din contemplarea lui o victorie în spirit. Cu toate acestea, nutresc convingerea că poezia se simte primordial în largul său atunci când nu vorbeşte despre nimic altceva decât despre beatitudine, încă purtând măştile cuvintelor. Pare să spună ceva obiectiv, dar în realitate deapănă mereu acea stare aderentă la spirit precum „lumina fosforescentă la trupul licuriciului”! Putem deduce aşadar că adevărata poezie religioasă nu este neapărat cea cu subiect religios, ci aceea scrisă într-o stare de limpezime şi curăţie, care face din orice înlănţuire de cuvinte o cadenţă a unui discurs inefabil, un caliciu transparent. Ce stranie dimineaţă de toamnă am trăit, graţie serviciului făcut unui prieten! Finalmente, inspiratoare.
