Spații culturale nr. 43 (6)

Diana VRABIE

GRIGORE ALEXANDRESCU – O RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

Într-un sugestiv portret, Ion Ghica, colegul de liceu și bunul prieten al lui Grigore Alexandrescu și-l amintește astfel:
„Se ivise pe banca din fund, lângă perete, un tânăr – parcă-l văd! – înfășurat într-un surtuc cafeniu, oacheș, foarte oacheș părul negru, sprincenele groase îmbinate, ochii căprui și scânteietori; mustața îi mijea pe buză. Nu știu, mica deosebire de vârstă sau superioritatea ce credea că avem noi în limba ce venea să învețe și el făcea să se ție arazna. La sfârșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe când el se strecura binișor și își lua drumul singur spre casă. Acesta era tânărul Grigore Alexandrescu”.
Poetul de Târgoviște, bucureștenizat din necesitate, a fost o fire discretă și modestă, lăsându-ne prea puține mărturii despre viața sa. Aceasta poate fi reconstituită din corespondența cu Ion Ghica și din alte mărturii sporadice, nu totdeauna exacte, ale contemporanilor săi.
Născut, după toate probabilitățile, la 22 februarie 1810 (după alte surse, la 1812, 1814), la Târgoviște, „cetatea ce-a domnit” și care a ctitorit unicii maeștri români ai lui Alexandrescu, Heliade și Cârlova, în familia vistiernicului Mihai Alexandrescu și a Mariei Fusea. Rămas orfan la vârsta adolescenței, se mută la București, în 1830, la unchiul său, călugărul Ieremia. Podul Mitropoliei plin de cărți, mai ales ale poeților greci și francezi, a constituit prima școală a scriitorului. Prin 1831 se înscrie la școala profesorului J.-A. Vaillant, în clasa de literatură, unde îl va cunoaște pe Ion Ghica și pe C. A. Rosetti. În perioada 1830-1831, Grigore Alexandrescu începe să scrie poezii lirice, să facă traduceri în versuri și în proză. În primăvara anului 1832 apar publicate în „Curierul românesc” primele trei elegii și o fabulă. Se consideră că debutul publicistic se produce la 6 martie 1832, prin poezia Miezul noapței, care anunța un „Lamartine valah” (I. Fischer). La sfârșitul aceluiași an apare și întâiul volum, Eliezer și Neftali, prin care se marchează debutul editorial al scriitorului. Succesul literar înregistrat chiar de la data debutului poate fi explicat prin faptul că cititorii se găseau în fața primei culegeri de poezii românești moderne originale, inspirată din „durea renunțării, din melancolia neîmplinirii și din conștiința tragică a imposibilului” (Mircea Anghelescu).
După multiple tatonări ale vieții militare, pentru care nu are nici o vocație, scriitorul își dă demisia din armată, în 1837, iar la sfârșitul anului următor publică al doilea volum de versuri, în care, pe lângă poeziile de inspirație filosofică (Meditație, Fericirea, Peștera), versurile de dragoste (Eliza, Așteptarea, Inima mea e tristă) se regăsesc specii, ce vor consolida reputația sa poetică: epistola și fabula. Acestea vor constitui axa volumului din 1842, care reunește versuri din edițiile anterioare, dar și altele, inedite.
În perioada 1838 – 1840 poetul se implică în pregătirile revoluționare, nutrind speranța într-un nou viitor. Febrilitatea acestor preparative va intra în poezia Anul 1840, pentru care, ulterior, poetul va fi închis „sub cheie și cu pază de soldat cu pușcă la ușă” (Ion Ghica). În închisoare, Alexandrescu se va afla trei luni, timp în care traduce Meropa de Voltaire.
În vara lui 1842 întreprinde o călătorie la mănăstirile din Oltenia, împreună cu Ion Ghica, care între timp fusese numit profesor la Academia Mihăileană din Iași. Fascinat de splendoarea peisajelor și a monumentelor impregnate de istorie, Grigore Alexandrescu va scrie o serie de poeme lirice cu caracter patriotic, dar și câteva studii, din care va deriva mai târziu binecunoscutul Memorial de călătorie, tipărit în întregime în 1863. Consecințele poetice ale aceste călătorii sunt uimitoare: Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana, Mormintele. La Drăgășani.
Anii din jurul lui 1840 sunt extrem de productivi pentru creația poetului, propulsată de atmosfera generală a schimbărilor sociale și politice. Poetul scrie acum Cîinele și cățelul, Toporul și pădurea, Oglindele, epistolele către Donici și Voinescu.
Ocupă slujbe mărunte în timpul domniei lui Gh. Bibescu, cu care se afla în relații amicale, rămânând conectat îndeaproape la viața social-politică a vremii. Colaborează activ la revista Propășirea, editată de prietenii săi, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri și face parte din comitetul de redacție al ziarului Popolul suveran. Cunoaște lumea saloanelor mondene pe care o va reprezenta ironic în Satiră. Duhului meu, dar și în alte epistole și satire. În 1847 își publică o nouă ediție a poeziilor, Suvenire și impresii, epistole și fabule de Grigore Alexandrescu.
Nu se cunosc multe fapte cu privire la participarea lui Alexandrescu la revoluție, dar această implicare e neîndoielnică. „Fără să fie printre cei din fruntea mișcării revoluționare, convingerile lui nu l-au ținut departe de ea ”, remarca în acest sens Ovid Densusianu.
După înfrângerea revoluției, își pierde funcția de la Secretariatul Statului, dar, odată cu venirea la putere a lui Barbu Știrbei, în 1849, va ocupa diverse posturi administrative. Despărțit de bunul său amic, Ion Ghica, întreține cu acesta o febrilă corespondență, prin care îl ține la curent cu evenimentele din țară. Este tot mai retras, mai solitar, scrie foarte puțin și la întâmplare (un imn pentru inaugurarea Teatrului Național, în 1852), mărturisind că „dispozițiile în care mă aflu acum nu mă iartă a mă ocupa de nici un fel de lucru și încă mai puțin de poezie” (22 februarie 1851).
Spiritul său epuizat este dinamizat în anii dinaintea Unirii. Începe să publice fabule, satire, în care sunt vizate aspecte reprobabile ale societății: „Acei ce de a țărei grea soartă profitară, / Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălțară …” (Corbii și barza). Idealul unirii principatelor găsește în poetul ruinelor un adept activ și decis, o serie de poeme scrise în această perioadă reflectând tocmai acest ideal.
În timpul guvernării lui Al. I. Cuza este numit director la Departamentul Cultelor și instrucțiunii publice, iar în primăvara anului 1860, refuzând propunerea de a intra în ministerul finanțelor, devine membru al Comisiei Centrale de la Focșani, singura instituție comună, cu atribuții legislative, a celor două principate. Aici se căsătorește, la 29 mai 1860, cu Raluca Stamatin, fiica spătarului Gavril Stamatin și a Zoiței Bucșinescu.
În timpul șederii la Focșani dă primele semne de alienare mintală, care l-a ținut aproape un sfert de secol „mort între vii” (Ion Ghica). E internat la București, la spitalul Pantelimon și foarte repede înlocuit din funcție la Comisa Centrală. Cu aceeași grabă, fratele său, Ion, ceruse punerea sub interdicție a poetului. Revenindu-și, după câteva luni, Alexandrescu cere ridicarea interdicției printr-o petiție către domnitor. Problemele de sănătate reduc vizibil forța creatoare, atrag destituirile umilitoare din toate funcțiile, pierderea titlurilor onorifice, reticența prietenilor, jubilarea adversarilor. Maladia lasă urme vizibile asupra creației sale. „Timp de 25 de ani – scrie G. Călinescu, în Istoria literaturii române, poetul se clatină, ca și Hölderlin, între luciditate și eroare…” Totuși nu se poate vorbi de o totală absență și de istovirea bruscă a creației. Poetul face tentative disperate pentru a se menține pe linia de plutire: publică poezii și fabule mai vechi, traduce articole politice, pentru a demonstra luciditatea condeiului său, încearcă să candideze pentru alegerile senatoriale și să obțină renumirea în posturile onorifice. În perioada când se luptă cu comisiile medicale, împotriva calificării de dement, publică mai multe fabule edificatoare: Catârul cu clopoței, Mielul murind, Castorul și alte lighioni, Zugravul și portretul, apărute toate în Românul din 1861. În același an își continuă vechea polemică cu Heliade: Confesiunea unui renegat. În 1863, alcătuiește o ultimă ediție a poeziilor, Meditații, elegii, epistole, satire şi fabule.
Lipsit însă de susținerea celor mai apropiați prieteni, pus sub interdicție și dat la o parte din viața publică sub pretext de oboseală mintală, Alexandrescu eșuează în toate tentativele sale. Bătrân și decepționat, „slab și palid ca o umbră” (Bonifaciu Florescu), scriitorul se stinge în 25 noiembrie 1885, la vârsta de 75 de ani, dricul său modest fiind dus „în tăcere și nebăgat în seamă, fără steaguri, fără tobe și fără surle” (Ion Ghica).

***
Creația lui Grigore Alexandrescu cuprinde trei decenii frământate, incluzând poezii erotice, meditații, versuri satirice (fabule, epistole, satire) și proză memorialistică. Considerat „clasic, ori, dimpotrivă, romantic, văzut ca un „tânăr bătrân”, epicureu incapabil să coboare în straturile mai adânci ale sensibilității, sau ca un neîmblânzit byronian” (Mircea Anghelescu), Grigore Alexandrescu reprezintă un spirit polivalent, care cumulează din toate acestea esențialul, convertindu-le în propriul stil. Poetul de la Târgoviște este receptat ca unul dintre scriitorii importanți de dinaintea lui Mihai Eminescu, în scrierile căruia romantismul se împletește armonios cu clasicismul, dând naștere unei valoroase opere poetice.
Natură complexă și plurivalentă, Grigore Alexandrescu reprezintă un caz special în literatura română. Dacă în prima parte a activității sale este un romantic, sedus de himerele ruinelor și ale mormintelor, pe care le contemplă trist, fiind marcat de meditația de tip lamartinian și byronian, în partea a doua va excela ca poet satiric, adept al clasicismului, împlinindu-și destinul creator în calitate de poet modern, contribuția căruia la evoluția mijloacelor artistice, la apropierea poeziei de muzică, la valorificarea comicului, ironiei, umorului, la altoirea tonului autentic grav, rămâne indubitabilă.
Unul din primii importanți exegeți ai scriitorului, Eugen Lovinescu va surprinde plurivalența personalității sale cu multă exactitate: „…un Alexandrescu avântat, iluzionist, meliorist, ce-și aruncă blestemul asupra prezentului pentru a preamări viitorul, cântăreț al anului 1840, poet al nădejdei inepuizabile și, succesiv, un Alexandrescu călăuzit de un spirit critic, ce-i curmă zborul, un Alexandrescu circumspect, minuțios, dezamăgit înainte de a fi înșelat”.
În mod previzibil, lirica de debut va fi marcată de fiorul erotic, exprimat prin meditație, reverie, speranță transcendentală, tristețe elegiacă. Volumul din 1832 relevă cu prisosință această stare de spirit, prin poezii ca Adio. La Târgoviște, Miezul iernei, Eliza ș.a. Poetul cultivă acum poezii de dragoste, inspirate de Eliza ori de Emilia (Așteptarea, Mângâierea, Eliza, Inima mea e tristă), elegii (Nu, a ta moarte…, Candela), poezii religioase (Rugăciunea), meditații (Suferința, Meditație, Miezul noapței), în care elementul romantic se combină cu filonul clasic. Prima încercare literară, Miezul iernei, părea să anunțe „un Lamartine valah” (Pompiliu Marcea), poezia sa constituind într-adevăr cea mai puternică expresie a lamartinismului la noi. „”Meditația”, „reveria”, „armonia” în natură, religiozitatea, „rugăciunea”, oceanele, imensitățile sunt ale marelui poet francez”, observă G. Călinescu. Poetul evocă „suvenirea ruinelor”, simțind că „glasu-i se va stinge” și că „a vieții taină” o va găsi „în moarte”. Izvorâte din spiritul juvenil al scriitorului, versurile vor lua adesea o turnură patetică, ușor artificioasă, la care treptat se va renunța. Poeziile de dragoste plătesc tribut convenționalului: Alexandrescu nu era nici sentimental, nici pasional. Ochii iubitei sunt de foc, genele umede, buzele cu rouă. Dincolo de infuziunile imagistice „curtate”, poetul reușește să proiecteze o anumită complexitate imaginii femeii, frumusețea acesteia devenind „o orchestră a universului, la care participă toate elementele și făpturile” (G. Călinescu). În reeditările ulterioare, prea puține din aceste poezii erotice vor mai fi inserate, dovadă că poetul se detașase de această etapă preliminară, a tatonărilor artistice inerente, care aveau prea puțin în comun cu spiritul „isteț, ager, mușcător, observator, ironic și plin de umor” (Eugen Lovinescu) al poetului.
În Adio. La Târgoviște, la vârsta de 20 de ani, poetul pare un îmbătrânit precoce, vorbind de „zilele trecute” și „vechea fericire”, în versuri cu o vădită tendință juvenilă de a epata. Expresia adesea e exagerată, patetică, invocările frecvente ale morții, ale vanității vieții dau impresia de retorism, de artificialitate, deficiențe, care se vor atenua în timp. Capodopera liricii de dragoste este poezia Așteptarea, în care poetul „descoperă acorduri care – păstrând proporțiile – prevestesc imensa orgă eminesciană” (Silvian Iosifescu): „Poate că și ea are o tainică-ntâlnire, / Poate că stăpânită de-asemenea simţire / Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor …” Elegiile și meditațiile sunt prezente încă din primul volum al lui Alexandrescu, numărul lor crescând în ediția din 1838 (Cimitirul, Barca, Rugăciunea, Meditație).
Anii următori înseamnă pentru poet deplina maturitate a genului, o dată cu Anul 1840, cu poeziile scrise în urma călătoriei în Oltenia. Activând în calitate de „iuncher” în armata creată de Regulamentul Organic, în care vedea o speranță de redeșteptare națională și șanse pentru transformările politice dorite, Grigore Alexandrescu îi consacră versurile O impresie (1846) și Cântecul soldatului (1853). După 1847 nu mai întâlnim elegii sau meditații printre poeziile lui, abandonarea celor două genuri corespunzând cu atenuarea laturii romantice din creația sa poetică.
În faza romantică însă, poetul meditează asupra morții, a mormintelor (Mormintele. La Drăgășani), a monumentelor din Târgoviște sau asupra mănăstirilor stăpânite de umbra lui Mircea: „Sărutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune / De la fiii României care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune …” (Umbra lui Mircea. La Cozia). Se resimte în lirica sa de meditație o predilecție pentru nocturn, întunericul îi dă fiori, luna transformă ruinele în palate ossianice, tot ea devine martor ocular la încăierările legendare. Așa, spre exemplu, apare în Răsăritul lunei. La Tismana: „Niciodată astă lună…./ Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie, / Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat”. În general, „ca poet liric, Grigore Alexandrescu vede universul sub lună” (G. Călinescu). Poetul meditează numai „la miezul nopței”, sub imperiul imobilității, când nu se aude „nici cel mai ușor vânt” (Miezul nopței). Peisajul lunii în toate ipostazele sale, marcă a romantismului, se individualizează prin posibilitatea de a transpune în vers creșterea luminii și mișcarea spiritului.
Chiar și în poeziile religioase, atât de frecvente în romantism, poetul trece „de la reculegerea gravă, la preocuparea civică” (Silvian Iosifescu). „Fă să doresc de obște al omenirei bine”, cere poetul divinității. Meditație, reveria, religiozitatea reprezintă câteva elemente de proveniență romantică, specifice etapei de debut.
După ce cultivă romantismul meditativ de tip lamartinian în poezia erotică și de contemplație, poetul se va orienta spre contemplarea energică a trecutului istoric în spiritul lui Hugo, ceea ce va conferi un caracter militant creației de acest gen. În lirica sa de inspirație istorică se observă trecerea de la romantismul contemplării solitare la cel al afirmării. Poetul transformă temele tradiționale și le imprimă o direcție inedită. Tema ruinelor va îmbrăca alte conotații, scuturându-se de infuziunile paseiste sau meditativ-sceptice, derivate din caracterul trecător al gloriei. Ruinele nu reprezintă pretexte pentru demonstrarea vanității, ci, mai degrabă, mărturii despre gloria istorică trecută. Nu e întâmplător că va fi evocată mai ales Târgoviștea, Neamțul sau Suceava, în texte ca: Adio. La Târgoviște, La Mănăstirea Dealului, Mormintele. La Drăgășani etc. Amintirea gloriei strămoșilor, pe care i-o evocă ruinele Târgoviștei, e un îndemn la lupta pentru independență: „A vitejilor umbră d-am ști să o cinstim / Vrednici de liberate noi am putea să fim” (Trecutul). „Evocarea ruinelor la Grigore Alexandrescu are aspect precumpănitor patriotic și elegia poetului e motivată mai mult de sentimentul decăderii prezentului decât de acela al zădărniciei”, observă G. Călinescu.
Admirația pentru trecutul istoric glorios, pentru figurile lui legendare străbate din poeziile Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei, Trecutul. La Mănăstirea Dealului, Mormintele. La Drăgășani: „Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară, / Cu sudori adăp pământul, câştig hrana în dureri …” (Răsăritul lunei). Trecutul trebuie cunoscut și prețuit, sugerează poetul, pentru că el dă forță prezentului: „Când citim în vechea carte a istoriei străbune / Virtuți mari, ilustre fapte ale nației române, / Care inimă stă rece? Care suflet nemișcat?” (Unirea Principatelor). Poetul a avut perspicacitatea de a selecta din depozitarul vremii figuri istorice ca Bogdan, Mircea sau Mihai, marii români din „tăcutele mormintele”, pe care i-a îmbrăcat în mantaua legendarului. Versurile în aceste pagini, mai ales atunci când relevă caracterul gnomic, sună impunător: „Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare: / Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat: / Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare, / De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat” (Umbra lui Mircea. La Cozia).
„Grigore Alexandrescu privește trecutul ca un om al timpului său, nu caută în vremile scurse ceea ce-l desparte, ci ceea ce-l unește cu epoca lui. Evocă mândru clipe glorioase din istoria poporului său, dar se întoarce la ele pentru a stimula prezentul”, remarcă Silvian Iosifescu. El nu adoptă o viziune festivistă, edulcorată asupra faptelor din trecut. Spirit rațional și lucid, el repudiază eroismul de paradă, condamnă războiul care e „bici groaznic” și identifică acte de eroism suprem și la alte popoare (Mormintele. La Drăgășani).
Sentimentul demnității naționale, entuziasmul legat de Unirea Principatelor sunt relevate și în ciclul din 1863, Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, în poeziile Unirea Principatelor, Măriii Sale Domnului Alexandru Ioan Cuza I, O profesiune de credință, Cântecul soldatului.
Un moment aparte în creația poetului îl constituie poezia Unirea Principatelor, concepută în 1857, la un an după semnarea Tratatului de la Paris, prin care se căzuse de acord asupra Unirii Țării Române. De o rezonanță imediată, poezia amintește prin patetismul ei lucid de versurile din Anul 1840, subliniind responsabilitatea generației contemporane în susținerea actului unirii: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română…”. Aşa cum remarca un contemporan al lui Grigore Alexandrescu, încă pe la 1874, Bonifaciu Florescu, caracterul poeziei sale este tăria. Poetul a avut acea inspirată îndrăzneală, care a imprimat versurilor sale o energie vitalizantă. Însăși atitudinea poetului se caracterizează în mai toate poeziile reprezentative printr-o mişcare ritmică, în sensul unor valori contradictorii. Mecanica solemnă a versificării salvează de banalitate constatările atât de frecvente a poeziilor sale, dar, totodată, după cum sugestiv observă Paul Cornea, „discursivitatea şi raționalismul subminează atmosfera de lirism infuz rezultată din înscrierea evocării într-un cadru nocturn şi din efortul metodic de a hiperboliza datele realului”. Caracterul predominant filosofic și politic al liricii sale se răsfrânge și asupra imaginilor poetice; discrete ele devin uneori surprinzătoare prin caracterul lor abstract: raza lunii e comparată cu „un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit” (Răsăritul lunei). Dincolo de ritmurile imperfecte și lungimile inutile ale unor versuri, scriitorul va reuși să ne ofere și modele de armonie poetică: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate: / Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc” (Umbra lui Mircea. La Cozia).
„În creația lui romantică Alexandrescu a străbătut drumul de la tonul elegiac, de deznădejde și neputință, în care suferința e considerată lege a firii, la romantismul afirmării și acțiunii”, conchide Silvian Iosifescu.
După faza romantică, spiritul incisiv, ironic al poetului urma să-și găsească alte modalități de expresie, pe care le va identifica foarte curând în epistole și fabule, „geniul său mușcător” supraviețuind „celui contemplativ”, cum avea să observe G. Călinescu. Faptul că Grigore Alexandrescu este un elegiac de tipul romantic și în același timp un moralist la modul clasic, relevat plenar în epistole, fabule și satire, se poate parțial explica și prin suprapunerea compensatorie a curentelor și tendințelor în literatura noastră.

Ionel NECULA

Costache Conache – legendă şi adevăr

Despre Costache Conachi – poetul, dregătorul şi marele latifundiar al Moldovei de Jos, cu moşii întinse pe teritoriul a trei judeţe (Tecuci, Covurlui şi Slam Râmnic) – s-a scris mult şi pe multe tonuri. Atât de mult că subiectul pare epuizat, chiar devansat, în sensul că de multe ori graniţa dintre fabulaţie şi adevăr a fost încălcată şi transgresată, în dauna faptului documentat. a lucrului certificat prin dovezi, prin zapise şi prin argumente peremptorii
De multe ori, evocarea personalităţii lui Costache Conachi a fost amestecată cu elemente de legendă, de ficţiune şi mit, ceea ce a complicat şi mai mult înţelegerea exactă a fenomenului conăcheştean şi a locului său în devenirea lirismului românesc. Adesea, interesul pentru legendă şi ficţiune a uzurpat, a confiscat şi s-a substituit enigmelor reale rămase încă şi azi neexplicate şi piedute din vederea analiştilor. Nu ştim, bunăoară, să-şi fi pus cineva problema absenţei numelui său în înşiruirea eminesciană din poemul Epigonii. E de mirare că marele gazetar de la Timpul, care avea atâta înţelegere faţă de vechea boierime moldovenească, singura răspunzătoare de ordinea şi dreptatea ce trebuia să domnească în ţinuturile ţării, că publicistul care a dat atâtea dovezi de preţuire faţă de vrednicul logofăt (într-o vreme chiar aspirant la domnie) a rămas insensibli la melancholiile şi irmoasele poetului şi nu i-a apreciat maniera cu care chiar el a cochetat, fireşte, de pe un alt palier, cel al viei moderna. Într-o Dare de seamă despre mişcarea literară a românilor din anul 1918, publicat în Curierul de Iaşi din 14 iulie 1876, Costache Conachi era trecut printre mult prea învăţaţii şi de neam născuţii boieri moldoveni care se ocupau cu literatura şi traduc cărţi în româneşte, dar nu tipăreşte nimică, ceea ce era în mare parte adevărat.
Poetul Conachi şi-a compus poeziile dintr-un impuls interior, dintr-un prea plin al inimii sale pătimaşe şi n-a râvnit niciodată la vreo glorie literară. E adevărat, dac-ar fi să punem temei pe mărturisirea nepotului său, Emanoil N. Vogoride-Conachi, unul dintre primii editori ai versurilor conăcheştene, că poetul-logofăt obliga lăutarii petrecerilor sale să-i înveţe versurile şi să le asume ca pretexte pentru anumite compoziţii muzicale, ceea ce însemna, indirect, şi o formă de circulaţie publică sub forma cântecelor de lume. Pe această cale lăutărească au ajuns versurile lui Conachi la Eminescu şi poetul le-a sesizat repede armonia, dar şi clocotul din adânc, tumultul interior, patima năvalnică din care s-au întrupat. Nu e nici o îndoială că Eminescu a cunoscut versurile lui Conachi prin intermediul lăutarilor. Chiar o recunoaşte într-un catren rătăcit prin manuscrisele sale. Şi ce bine veţi petrece/ Azi, când lumea vă zâmbeşte/ Cum în vremea lui Conachi/ O spunea pe româneşte.
Revin însă la întrebarea iniţială; cum se explică absenţa lui Costache Conachi din coloana celor menţionaţi de poet în poemul său, Epigonii? Prima şi cea mai simplă explicaţie ar fi să punem absenţa pe seama unei scăpări din partea poetului, ceea ce este puţin versimil de vreme ce sunt menţionaţi poeţi de mai mică importanţă decât Conachi. Eminescu n-a fost străin de poezia moldoveanului Conachi şi-i cu atât mai de neînţes absenţa sa din coloana celor ce anunţau viitorii epigoni.
Ar mai fi o explicaţie; nu-i exclus ca poetul să nu fi găsit o caracterizare mulţumitoare pentru pătimaşul poet şi-a preferat să-l treacă cu vederea. Este discutabilă şi această ipostază, pentru că e greu să-l imaginăm pe Eminescu în neputinţă de a-i găsi veşnicului amorez o formulare poetică mai năstruşnică decât cea propusă, bunăoară, de istoricul tecucean Al. Papadopol Calimah, care-l nemurise deja sub fericita formulare Privighetoarea din livada de la Ţigăneşti. Presupun că Eminescu a cunoscut formularea istoricului tecucean, pe care-l întâlnise frecvent la reuniunile Junimii, dar nu cred că s-a complexat de improvizaţia lui. Cu siguranţă, poetul putea găsi o exprimare mult mai poetică şi cu mai convingătoare elemente definitorii decât colegul său de cenaclu. Prin urmare, cade şi această ipoteză.
Se ştie că în timpul zaverei lui Tudor Vladimirescu Conachi, împreună cu familia lui Petrache Negri de la Mânjina s-a refugiat în Moldova de peste Prut, la Chişinău, unde se spune că s-a întâlnit chiar cu poetul rus Puşkin, surghiunit şi el aici de către Ohrana ţaristă. De aici, din Chişinău, redactează acel memoriu către împăratul Alexandru al Rusiei, prin care reclamă protecţia acestui imperiu asupra principatele române. Adevărat este că memoriul a fost semnat de mai mulţi boieri aflaţi la Chişinău – mitropolitul Veniamin, logofătul Grigore Sturza, Iordache Rosetti-Roznovanu, vornicul Iordache Catargi – dar faptul că fusese redactată de Conachi probabil că i-a atras o anumită suspiciune de filorus în ochii lui Eminescu. Asemenea lui P.P.Carp, poetul era convins că ori de câte ori Europa se află divizată în două tabere antitetice, locul României este în tabăra potrivnică Rusiei. Articolele sale despre Basarabia şi toată publicistica de la Timpul constituie o pledoarie pentru drepturile imprescriptibile ale României asupra acestui teritoriu – înstrăinat printr-un act de vânzare la preţul unei tabachere de aur.
Nu se ştie dacă Eminescu a avut, într-adevăr, o suspiciune de acest fel, dar dacă l-a suspectat pe Conachi de filorusism, s-ar explica şi lipsa divanitului poet din galeria celor ce-au precedat epigonii generaţiei Eminescu, numai că suspiciunea poetului, dac-a existat cu adevărat, este neîntemeiată. Este greu de crezut că tocmai el, dregătorul şi cărturarul Conachi, care ardea de dorul înaintării neamului său şi avea ca deviză de viaţă moralul, moralul şi iar moralul şi-ar fi legat speranţele propăşirii Moldovei de bunăvoinţa Rusiei. A colaborat bine, cu sârguinţă şi devotament, cu generalul Pavel Kiselef la elaborarea Regulamentului Organic, iar punctele sale de vedere, de multe ori diferite de a celorlalţi membri ai Comisiei, au dovedit destulă apetenţă legislativă, destulă competenţă şi clarviziune în apropierea juridică a celor două principate, ca un prim pas spre viitoarea unire. A fost, din acest punct de vedere, un vizionar şi-a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru inocularea unităţii de neam a românilor din toate provinciile româneşti şi a nevoii de a se reface vechea unitate dacică.
Nu trebuie să ne surprindă; viaţa oricărei personalităţi, mai bine aşezată în percepţia publică a furnizat pretexte de mitizare, de prelungire a faptului real în fabulos, în ficţiune, în iluzie. Costache Conachi nu face nici el excepţie. Cu ceva timp în urmă, profesorul ieşean Doru Scărlătescu, cu prilejul unei ediţii a Festivalului de poezie Costache Conachi, a făcut o largă prezentare a legendelor brodate pe seama autorului Amoriul din prieteşug. Ne-am convins încă odată că poetul de la Ţigăneşti a fost subiectul multor fabulaţii, care de care mai gonflate, mai fanteziste şi mai savuroase. A lipsit una şi, probabil cea mai importantă, mai mustoasă şi mai plină de semnificaţie.
Ca toată boierimea din Principate, Conachi era şi el un pasionat al partidelor de vânătoare. Întinsele sale moşii cuprindeau şi multe păduri, bogate în cerboaice, iepuri sau mistreţi care aşteptau să intre în bătaia puştii stăpânului. Îl imaginăm pe poet întorcându-se la conac în fapt de seară având rădvanul încărcat cu vânat, trimiţând mesaje amoroase Zulniilor care-i frecventa iatacurile. Aleargă dorule-aleargă/ Pân’la mândra mea cea dragă/ Ridică de pe picioare/ Orice fel de-nvelitoare/ Şi spune-i fără sfială/ C-am să fac mare năvală. Cum se apropia de vîrsta septuagenară, e de presupus că de mare năvală nu mai era apt, dar calitatea de iubăreţ, din care şi-a alimentat arderile lirice nu s-a stins niciodată.
Îşi ţinea muniţia de vânătoare, cartuşele din carton, pline cu alice, într-un seif cu încuietori secrete, servind şi drept casă de bani, unde mai avea şi alte documente mai importante privind administrarea întinselor sale proprietăţi. S-a întâmplat ca la unul dintre cartuşe, din cauza manipulărilor, să se desfacă tubul din carton şi alicele să se răspândească în interiorul seifului. Necazul mare a fost că unele alice au pătruns şi în încuietoarea seifului, ceea ce l-a făcut impracticabil.
Situaţia devenise îngrijorătoare pentru că stăpânul nu mai avea acces la arhivă şi la rezervele sale băneşti pentru efectuarea de plăţi urgente. A trebuit să trimită după Vasile lăcătuşu – un ţigan foarte priceput în probleme de lăcătuşărie, despre care ştia că trăieşte în Tecuci şi este neîntrecut în rezolvarea problermelor de această natură. El i-a rezolvat problema, a îndepărtat alicele din încuietoare şi, prevăzător a făcut şi o dublură la cheile seifului, pentru eventualitatea că stăpânul le va pierde pe ale sale. Probabil că se mai întâlnise cu astfel de situaţii şi-a învăţat că puţină prevedere nu strică.
În februarie 1849, Conachi a fost chemat la cer, iar seiful a rămas să fie folosit de moştenitorii poetului – de unica sa fiică, Ecaterina (Cocuţa) Conachi şi de soţul său, nimeni altul decât locţiitorul de domn, Nicolae Vogoride. Caimacanul păstra în acest seif documentele sale cele mai importante, printre care şi scrisorile primite de la cancelariile europene – din Londra, Constantinopol şi Viena prin care era sfătuit cum trebuie să acţioneze pentru ca în alegerile ce se pregăteau în Moldova să fie împiedecată Unirea şi să asigure victoria partidei separatiste, condiţie pentru ca sultanul să-şi arate recunoştinţa prin trimiterea firmanului de domnie.
Iluzia că poate deveni domnitor al Moldovei l-a determinat să ia tot felul de măsuri samavolnice faţă de fruntaşii unionişti şi faţă de toţi cei ce împărtăşeau ideea Unirii Principatelor. Prins în mrejele promisiunilor de domnie, caimacanul a instituit un val de teroare şi de vexaţiuni sălbatice pe tot cuprinsul Moldovei. Partida separatistă avea toate şansele să câştige confruntarea electorală, şi, prin urmare, ideea unirii celor două principate compromisă pentru cine ştie câtă vreme. Totul părea pierdut iremediabi şi chiar aşa s-a şi întâmplat în cadrul alegerilor electorale din octombrie 1858. Separatiştii au câştigat competiţia şi caimacanul, sigur de victorie, se pregătea să primească delegaţia din Constantinopol care-i aducea firmanul de domnie. La conacul conăcheştean de la Tigăneşti a construit un impunător arc de triumf pe sub care trebuia să treacă delegaţia sultanului cu firmanul.
Spre cinste lor, unioniştii în frunte cu Kogălniceanu, Costache Negri, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, fraţii Golescu şi alţi fruntaşi cu priză la public, au înaintat cancelariilor celor şapte ţări protectoare (Franţa, Rusia, Turcia, Anglia, Austria, Prusia şi Sardinia) rapoarte detaliate despre toate samavolniciile caimacanului, dar şansele de a fi luate în seamă erau neînsemnate. Istoria e plină de alegeri trucate, manipulate şi falsificate, dar în cele din urmă validate, recunoscute şi intrate în act, în funcţiune. Cine, din Europa şi din lume, s-a sesizat de marile falsuri ale alegerilor din 1946 de la noi?
Era nevoie de altceva, era nevoie de dovezi peremptorii, zdrobitoare care să nu poată fi eludate sau contestate şi atunci s-a recurs la sustragerea corespondenţei secrete purtată de caimacanul Vogoride cu cancelariile potrivnice unirii şi publicare ei imediată într-o publicaţie europeană. Aşa s-a ajuns la faimosul seif al lui Costache Conachi, folosit acum de ginerele său, caimacanul Nicolae Vogoride, pentru păstrarea actelor sale secrete. Cine a săvârşit furtul? Cele mai multe opinii o indică pe vrednica fiică a logofătului, pe Cocuţa Conachi ca autoare a furtului. Există şi ipoteza c-a fost sustrasă de serdarul Ioniţă Hrisanti, un fruntaş unionist tecucean, căsătorit cu o fiică nelegitimă a iubăreţului poet, care-şi făcea veacul la conacul conăcheştean şi cunoştea toate problemele casei.. Dac-ar fi aşa, Hrisanti nu putea ajunge la seif decât cu dublura de chei păstrată de Vasile Lăcătuşu, dar chiar şi aşa, e de presupus că nici Cocuţa nu putea fi străină de furt. Soţia lui Hrisanti avea, probabil, intrare liberă în toate odăile conacului, dar nu-i de crezut că intra aşa de uşor în camera unde familia Vogoride îşi păstra actele cele mai importante. Chiar presupunând că scrisorile au fost sustrase de soţia lui Hrisanti este greu de crezut că fiica logofătului a rămas străină de săvârşirea gestului. Se ştie doar că era o unionistă înflăcărată, că împărtăşea ideea unionistă alături de Cuza, de fratele său vitreg Costache Negri şi nu-i surâdea ideea de a deveni prima doamnă a Moldovei, ca soţie a eventualului domnitor Nicolae Vogoride. Între simţămintele sale matrimoniale şi cele patriotice au învins cele din urmă. De altfel, căsătoria ei cu Vogoride era deja compromisă şi la puţină vreme după căderea caimacanului se va pronunţa şi divorţul. Îşi va reface viaţa prin căsătoria cu Camilo Ruspoli – conte de Pagia Suava şi prim sinodic al Romei, care avea o frumoasă reşedinţă pe lacul Como, unde trăgea deseori Vasile Alecsandri în drumurile sale europene ca ministru de externe. Dar ceea ce urmează este deja istorie şi poate fi certificat uşor de acte şi documente.

Distribuie: