Spații culturale nr. 43 (3)

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)

Episodul 7

Vineri, 6 iunie, 2003, Vancouver

La ora 10 vine Nick. Plecăm la Chitilano, cartier faimos, iubit de unii cu fervoare pentru facilitățile acordate celor care vin la plajă. E spațiu mare cu nisip și mai mare cu iarbă, pentru jocuri, pentru cugetarea în liniște. Este plaja pe care am ajuns și eu singur, în zilele mele libere, fiind cea mai apropiată de casă. Ne alegem un loc pe nisip și încercăm apa. Deocamdată e prea rece. Stăm pe pătură și începem interviul pe care mi l-a solicitat Nick pentru revista Atheneum. Vorbim despre spectacolul meu circa trei sferturi de oră. Material destul. Cred că am spus tot ce era mai important, tot ce individualizeză această împletire de poveste și interpretare, de autor și actor în același timp. O variantă rar întâlnită, dacă nu cumva este chiar inedită în spațiul nostru artistic de acasă, unde scriitorul nu-și poate adăuga și valențele interpretului. Nu pentru că nu ar vrea, dar pentru că nu a primit de Sus înzestrări suplimentare. Fără să fiu exagerat de orgolios, trebuia să subliniez acest lucru.
Mai stăm de vorbă despre ale noastre și ne trezim că s-a făcut ora 13. Rămăsesem mult timp în aceeași poziție, cu soarele dogoritor deasupra noastră. Ne dăm seama că e prea mult și ne mutăm pe iarbă, la umbră. Mâncăm piersici și pere aduse de Nick. Povestim despre casă, despre dorințele noastre, despre românii din diasporă. Cu înclinațiile sale spre eseu și spre clarificări sociale pe care i le recunoscusem în editorialele din revistă, Nick îmi împărtășește care este părerea lui despre viața românilor pe un meleag străin. Concluzionând, îmi spune că aproape nici unul dintre români nu este fericit. Certuri, divorțuri, depresii, amintiri dureroase și dezrădăcinare. Încă nu pot înțelege care este cauza. Pentru mine, ca turist, totul pare atât de atrăgător. Nu reușesc să mă pun pe de-a-ntregul în pielea celui care trăiește definitiv departe de casa în care s-a născut. Văd totul încântător, datorită cadrului natural și a câtorva surâsuri amabile ale localnicilor, atunci când te afli întâmplător în fața lor, așa cum pe acasă întâlnesc mai rar, pentru că nu avem înrădăcinat în noi acest segment elementar de civilizație.
Îi iau și eu lui Nick un interviu despre activitatea Centrului comunitar românesc și altul despre cartea cu Păcală și despre proiectele sale literare. Ambele vor fi difuzate la radio, in emisiunile culturale.
Urmează să ne mai vedem duminică pentru a merge în insula Victoria. Până atunci, o zi plină mâine, pentru repetiție cu Viorel și pentru spectacolul de la biserică.

Sâmbătă, 7 iunie, 2003, Vancouver

Spectacol la Biserica ,,Sfântul Nicolae”.
La ora 8 a venit Viorel și am plecat cu el la biserică, pentru o repetiție.
Mă sculasem de la ora 7. Mi-am făcut un ceai, cât am putut mai liniștit, ca să nu o trezesc pe Gabi care nu mai are stressul mersului la serviciu și își începe weekend-ul cu un somn prelungit. Viorel îmi făcuse pozele de pe patru filme. Mi-a mai adus o pungă mare cu aspirine, ceea ce eu uitasem să iau din Romania (ca și spray-ul cu nitroglicerină) și trei pachete de gumă de mestecat. Oare am vorbit de crizele mele de angină? Spray-ul a fost salvator. Efectul e sigur, total, și se produce la 15 minute după folosire. Va trebui să folosesc spray-ul la fiecare început de spectacol, ca să mă asigur că duc totul până la capăt fără incidente. Dar cum ar fi o viață menținută cu rezerva de spray în buzunar? M-aș bucura să nu-l mai folosesc, dar pentru asta, e clar, la întoarcerea acasă trebuie să merg la niște controale, să iau niște măsuri de remediere a deficiențelor. Astăzi, însă, la primul spectacol, deci la prima zi cu efort de după prima criză, am emoții mai mult legate de starea fizică decât de partea de interpretare.
La biserică nu venise încă nimeni. Ne-am așezat pe băncile de sub un umbrar și am avut timp să văd pozele developate de Viorel. Neașteptat de frumoase. Numai interioarele nu ies prea bine. Sunt suficient de luminoase doar dacă obiectivul e foarte aproape de subiect. În schimb exterioarele – și ele reprezintă partea cea mai importantă – sunt aproape de valoarea unei ilustrate. Câte locuri superbe îmi vor rămâne în amintire cu pregnanță prin intermediul fotografiilor! Trebuie să fac un album numai cu acest turneu canadian. Va fi episodul din viața mea spre care mă voi întoarce mereu cu plăcere, pentru că este unic.
Pe bancă, am timp să discut cu Viorel despre ilustrația recitalului. Am hârtiile cu toate intrările, bătute la calculator, și nu-i trebuie mult inginerului de profesie ca să se lămurească ce are de făcut. Discutăm mai ales despre intrările și ieșirile cortinelor muzicale. Intrarea trebuie să fie întotdeauna tare, cu impact auditiv important în dinamica spectacolului, iar ieșirile filate, pierdute în structura mișcării scenice. Așteptăm pe cineva care trebuie să vină, pentru că o serie de români fac muncă voluntară la o casă din apropierea bisericii, proprietate a acesteia, pe care urmează să o pregătească pentru închiriere. Am timp cu Viorel să facem o descindere la două magazine din apropiere. La unul ne întâmpină un chinez bătrân. Viorel îl întreabă dacă are telefon și el ne spune că nu. Ne spune că are în schimb vecinul lui de magazin. Viorel nu crede așa ceva, dar nu se miră că ne-a refuzat. E în spiritul acestei comunități să ajute mai puțin, să-și vadă propriile interese, să negocieze la sânge, dar să nu lase o centimă în avantajul celuilalt.
Mergem la magazinul alăturat. Este cu ustensile de interior, iar patronul e un indian. Ne dă voie imediat să dăm telefon. Viorel îl sună pe Cătălin Ristea, unul dintre membrii Consiliului parohial, pe care l-am cunoscut la el acasă. Mi s-a părut un om de bine, ca și soția lui, zâmbitoare și relativ mulțumită cu situația familiei ei. La telefon răspunde soția lui Cătălin care spune că soțul e plecat la pescuit. Ne asigură că trebuie să vină cineva la biserică. Ne întoarcem, eu întrebându-mă de ce pe frontispiciul magazinului chinezului nu se precizează despre ce magazin este vorba. Viorel mă lămurește că este o tradiție a locului ca magazinele aflate la colțul unei străzi, la intersecție de drumuri, să fie magazine generale, cu de toate. De aceea nici nu mai trebuie adăugată o precizare pe firma acestora.
Într-adevăr, la biserică, după câteva minute, vine un tânăr care ne deschide. Vedem biserica, stabilim care ar fi poziția pentru scaunele spectatorilor și încercăm stația de amplificare. La început nu pornește. Viorel e obligat să mai dea câteva telefoane la unii și la alții și, în final, află că mai trebuie apăsat un anume buton. Repetiția decurge bine, stația e bună, iar Viorel se prinde imediat ce are de făcut. Pe la ora 12 plecăm de la biserică spre locuința lui Viorel. Trebuie să o ducă pe Anca la gimnastică. Mâncăm un sandwich, urcăm cu Anca în mașină, iar la colțul străzii dăm de Daniela, soția lui Viorel, cu Lucas în cărucior, prilej să ne luăm rămas-bun. Nu cred că mai avem când să ne vedem înainte de plecarea mea la Toronto. Cine știe când îi voi mai vedea pe cei mici și pe cei mari din familia lui Viorel Marinescu. Lucas va fi mai mare și precis că nu-și va mai aminti de un bărbos întâlnit odată, la câteva luni numărate din viața lui canadiană.
O ducem pe Anca la sala de gimnastică. E o sală spațioasă, organizată pe câteva coloane pe care lucrau tineri aspiranți la măiestria sportivă. În cele câteva minute în care am stat, mi s-a părut că Anca execută figuri grele, la nivel profesionist. Antrenorul este un chinez despre care îmi povestește Viorel că este extrem de serios și are câțiva copii de perspectivă. Este o sală închiriată care, deși nu are vestiar, are condiții bune de antrenament.

De la gimnastică ajung acasă. Viorel mă va lua pe mine și pe Gabi la ora 16,30. Gabi venise deja de la dentist, așa că totul e în regulă, va veni la spectacol. Ne încadrăm în timp și ajungem la ora planificată la biserică. Voi folosi două scări, pentru că nu am găsit un cuier pom. Aștept venirea oamenilor adăpostit în cabina de sunet. La ora 18, programată pentru început, nu era nimeni în sală. Încep să-mi fac gânduri. Sunt pe jumătate îmbrăcat. La ora 18 și zece minute aud primele voci, semn că începe să vină lume. La ora 18,20 e și mai mare agitația. Se pare că au venit toți cam în același timp. Mi se comunică faptul că o fostă învățătoare care conduce cursurile unei școli românești de pe lângă biserică, are câteva cuvinte de spus înaintea spectacolului, după care se poate începe. Pe scaune sunt circa 50 de copii și părinți.
Începutul spectacolului e mai scăzut. Mă montez pe parcurs și termin bine. Ca de obicei, nicio economie de efort. Nu este în structura mea să fac asta. Viorel a rezolvat totul impecabil. Aplauze, iar aplauze. Dau primul meu bis, pentru că este ultimul spectacol în Vancouver. Am spus povestea Greierele, necuprinsă în recital. Trebuie să mă mai gândesc dacă este cea mai bună alegere. Poate trebuie o poveste mai veselă, ca de sfârșit.
Lumea mă așteaptă afară, unde biserica a pregătit un platou cu salam și fructe. Au pâine bună, făcută de ei. Sunt și sucuri, mai ales pentru spectatorii copii. Vorbesc cu mai mulți dintre cei prezenți. Cel mai mult îmi place micuța Mădălina, de 3 anișori. S-a născut în Canada, dar părinții au avut grijă să o învețe românește. E adorabilă, blondă cu ochi albaștri. Vorbește chiar foarte bine și nu trebuie mult rugată, ca să spună poezii. Gabi mi se pare că are un aer extrem de mirat și adâncit în sine. Îmi spune că nu se aștepta la așa ceva, la asemenea realizări interpretative din partea mea. Este evident marcată de ceea ce a văzut, de nivelul spectacolului la care nu se aștepta. Avea să-mi spună de mai multe ori asta, iar starea ei de om surprins a devenit o marcă a ei pentru tot restul zilei.
După vreo oră ne luăm rămas-bun, schimbăm câteva cărți de vizită și încheiem cu speranța fiecăruia dintre noi că ne vom mai vedea.
Totuși lumea nu e chiar așa de mare!

Duminică, 8 iunie, 2003, Vancouver

Zi de plimbare. Poate ultima în Vancouver. Marți seara voi pleca spre Toronto. Urma să mergem cu familia Albușel și cu Nick în insula Victoria. Din păcate pe Vică îl chinuie durerile de spate și a trebuit să fie dus la spital. Vine numai Nick și plecăm spre feribot. O altă experiență inedită pentru mine. Costă 50 de dolari canadieni pentru mașină și două persoane. Lucrătorii ne ghidează mașina până la intrarea în burta vaporului. Trebuie să părăsim mașina și să traversăm alte două etaje pline cu autoturisme și chiar camioane. Sus, ne așteaptă o sală spațioasă, cu fotolii, mese și scaune. Este și un restaurant cu servirea la tavă. Spre acel loc se îndreaptă multă lume. Nick își ia o cafea, eu nu vreau nimic. Ieșim pe punte, la aer. Feribotul pare o balenă albă cu burta plină de toate comorile oceanului pe care le-a înghițit în drumul său. A plecat ușor, cu mișcări line, dar pe parcurs a început să trepideze și să se întoarcă. M-am gândit că, probabil, are unul dintre motoare defecte și trebuie să plece cu celălalt înainte. Drumul durează o oră și patruzeci și cinci de minute, pe o apă liniștită. Sunt insule înverzite pe lângă care trecem. Toate au vile amplasate pe mal. Unele insule mai mici par proprietatea unei singure familii care și-a înălțat o vilă spațioasă, probabil doar pentru petrecerea sfârșitului de săptămână. Îl întreb pe Nick cum se face deplasarea până acolo și îmi spune că există un alt feribot care se deplasează de la insulă la insulă și transportă locuitorii și bagajele acestora. Cei mai mulți au câte o casă și în Vancouver.
Ajungem pe insula Victoria. Drumuri și mai bune, cu o mulțime de indicatoare ale direcțiilor și cu alte informații și indicații. Ne oprim pe o stradă din centru. Pare puțin locuită. Străzi și case aspectuoase și un mall în care ne oprim un pic. Trecem apoi prin fața clădirii Parlamentului regional. Deși e o insulă, Victoria e capitala regiunii British Columbia. În preajmă stau înșiruite căruțe trase de cai pentru plimbări, sau mașini decapotabile pentru același scop. Un baner ne anunță că intrăm într-un fel de târg al meșteșugarilor. Obiecte diferite, cele mai multe kitch-uri, din sticlă, din mărgele, din lemn. Mai interesante, dar și mult mai scumpe, sunt statuetele din lemn ale indienilor, prezenți și aici. Interesantă era activitatea unui japonez care îți scria numele pe o bandă de hârtie, cu litere multicolore înfățișând flori sau clădiri sau animale. Instrumentiști diferiți ocupaseră câte o zonă. Două fete cântau la banjo și la chitară o muzică elaborată, un cântăreț de country făcea spectacol cu pitorescul lui inventar de instrumente, de la viori și muzicuțe, la tobe și tamburine. Avea înșirate spre vânzare șase feluri de CD-uri, două casete audio și una video. Oricare dintre ei ar fi putut fi cap de afiș la un spectacol în România. Cu mașina am ajuns apoi la Butchard Garden, faimoasă grădină botanică în zonă, principala atracție a insulei. Vreo două ore și jumătate am străbătut aleile minuțios întreținute, privind straturile de flori diverse, exotice sau specifice unei anumite zone a lumii. Enorm de multe soiuri de trandafiri, grădini japoneze, căderi de ape, estradă cu iarbă pentru concerte simfonice. O feerie florală pentru întreținerea căreia era nevoie, probabil, de o armată de oameni.
Nick s-a gândit să ne întoarcem cu un alt feribot la care puteam ajunge străbătând alte localități. Am făcut aproape 100 de kilometri până la localitatea Nanaomi, îngrijită, cochetă, amestec insolit de fascinație indiană, western și modernitate. M-am gândit că este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc, cu oceanul la picioare și tihna din jur.
Am așteptat feribotul vreo două ore. De data aceasta, după ce ne-am urcat, am rămas în larga cabină centrală, înconjurată de geamuri, la adăpost de vântul cam puternic, privind deplasarea balenei noastre albe printre insule, spre locul de unde plecasem.
N-am mâncat nimic toată ziua. Eu din grija de a economisi, iar Nick din cauza prețurilor prea mari de pe feriboturi. Am primit două telefoane pe parcurs de la Marga. Ne-a invitat la masă. Cumpărase pește. Am acceptat cu plăcere, ca niște înfometați ce eram, mai ales că era în drumul nostru spre casă. Pregătise o masă pe cinste, cu bucuria aranjării speciale. Erau acolo, la vedere, salată de pește, creveți pe care i-am mâncat proaspeți pentru prima oară în viață, păstrăv prăjit și șampanie. Vică venise de la spital. A povestit că l-au ținut în așteptare șapte ore, ca să îi dea doar o rețetă cu antiinflamatoare. Și alții se plâng pe aici de rigiditatea sistemului sanitar. Doamne ferește să te îmbolnăvești mai grav!
Acasă am mai povestit cu Gabi, i-am spus pe unde am fost, fără prea multe amănunte pentru că eram frânt de oboseală și de mulțimea noutăților înregistrate pe retină.

Luni, 9 iunie 2003, Vancouver

Simt gustul plecării apropiate. Îmi fac ordine în lucruri. La prânz vine Gabi și-mi arată cum se spală rufele la mașina blocului. Într-o mașină puneai rufele, indiferent de culoare, adăugai un dop de detergent lichid, băgai 1,25 CAD și îi dădeai drumul. După 30-35 de minute mașina se oprea. Scoteai rufele și le băgai în cuva unei alte mașini care, pentru aceeași sumă de bani, ți le clătea și le usca în 40 de minute. Gata, sunt ca la început, cu toate rufele curate.
Primesc un email de la domnul George Rusu din Montreal cu programarea șederii mele acolo, în ultima parte a turneului. Omul pare extrem de corect și meticulos. Iată ce scrie: ,,Domnule Munteanu, de îndată ce voi avea toate datele, vă voi comunica. Eu mă mut într-o casă cumpărată, chiar în perioada 23-1iulie. Am făcut însă următoarea programare: veniți la Montreal, eu vă aștept și vă duc (sau vă duce domnul Botha Josseph) la Val David (o localitate la 70 de km nord de Montreal) unde s-au stabilit mai mulți români și unde este câmpul nostru de vară. Acolo vă găzduiește domnul Ion Țăranu, al cărui fiu, Ionel Țăranu este președintele Asociației Românilor din Canada. La Val David, câmpul românesc, va fi primul spectacol, sâmbătă, 28 iunie, pe la ora 14. Seara veniți la Montreal și veți fi găzduit probabil de domnul Botha, iar a doua zi, pe la ora 13, veți avea spectacol în sala socială a bisericii Sf. Nicolae. Apoi veți sta în săptămâna respectivă la Montreal sau la Val David, la prietenii noștri români, până sâmbătă seară, când vă veți duce din nou la Val David pentru spectacolul din 5 iulie. Duminică, 6 iulie, alt spectacol va avea loc la Casa Română, sala bisericii Buna Vestire, după slujbă, adică tot pe la ora 13.”
Pare atrăgător și bogat programul.
Am scris un mesaj de despărțire redactorilor de la Atheneum, postat pe linia de email creată special pentru legătura între colegii de redacție:
„La revedere tuturor! Mulțumesc pentru fascinanta călătorie făcută atât de aproape de voi, într-un spațiu binecuvântat de Dumnezeu. Călătorului îi stă bine cu drumul, dar lumea este atât de mică, iar sufletul omului este computerul în care încap și se păstrează, mereu aproape, toate chipurile, gesturile și glasurile de prieteni. Acolo rămâneți și voi.
Ne vom mai auzi, ne vom vedea!”
Adrian Munteanu

Am primit imediat, pe același canal on-line, câteva răspunsuri care m-au emoționat:

„Drum bun și să ne vedem sănătoși! Sunt onorată că ne-am cunoscut și mult succes în toate proiectele!”
Daniela Ginta

„Drum bun, dragă prietene și Dumnezeu să te binecuvânteze și pe tine și pe toți cei de acasă! Ne-ai făcut o deosebită onoare să te afli printre noi și te mai așteptăm și altă dată ”.
Felicia și Valer Eugen Demian

„Adriane, drum bun și sper că acasă te va aștepta răcoarea renumită a Brașovului, ca să-ți poți odihni și ordona în liniște impresiile”.
Cu drag, Magdalena Motz

„Drum bun, umblă sănătos, vorba ardeleanului! Regret că nu ne-am putut întâlni la noi.”
Cu drag, Simona și Aurel Miat

„Mă alătur și eu corului care rostește ,,Drum bun!”, din toată inima. Nu știu de ce aveam impresia că stai mai mult pe aici, pentru că aș fi vrut să te invit la masă. Îmi pare rău că am pierdut ocazia să-ți arăt că gătesc mult mai bine decât scriu. Rămâne pe data viitoare (pentru că mereu există o dată viitoare care ne menține tonusul)”.
Angela Daniela Țapu

„Păi atunci înseamnă că Adrian a amânat pe mai târziu o masă pe cinste, că scrii bine, dar gătești și mai bine. Nu-i bai, că o să mai vină (sper). Până atunci drum bun și salutări Brașovului!”
Horia Buzgar

E plăcut să realizezi că ai lăsat o impresie bună, că sunt oameni care se gândesc la tine cu drag. Am trimis o nouă relatare și la Radio Târgu Mureș:

„Mâine voi părăsi, cu regrete și cu speranțe, metropola Vancouver și întreaga zonă de vest a Canadei și după un zbor de patru ore, timp în care voi străbate 3979 de kilometri, voi ateriza la Toronto, orașul de unde începe călătoria mea artistică prin estul canadian.
Cu regrete pentru că n-am putut parcurge, măcar în fugă, toate frumusețile naturale pe care le poate oferi, cu dărnicie, metropola de pe malurile Pacificului. Totuși, prin bunăvoința prietenilor români trăitori în localitate, am văzut atât de multe, pe lângă cele pomenite în relatările anterioare adăugându-se o călătorie prin superba insulă Victoria, după un drum cu feribotul, acolo unde m-am plimbat, timp de două ore, pe cărările unei fascinante grădini botanice, am văzut clădirea Parlamentului regiunii British Columbia și am străbătut arterele de un pitoresc aparte, îmbinare între tradiție și modernitate, ale localității Nanaomi, cu rezonanțe indiene. Regretul este și acela de a părăsi prieteni pe care mi i-am făcut printre românii canadieni, unii dintre ei bine așezați, lucrând chiar și la instituția guvernamentală, alții străduindu-se să se mențină pe o mișcătoare linie de plutire, toți în discuțiile noastre aducând mereu vorba de țară, amintindu-și de copilăria petrecută acolo, de strachina așezată în mijlocul mesei, din care mâncau toți ai casei, de pâinea proaspătă și bună, de jocurile simple și adevărate, de gustul apei, al brânzei, al fructelor și legumelor. Nimicurile existenței zilnice pe care nu le mai pot descoperi în noua lor viață, atât de departe de casa care rămâne tot acolo, în țara aceea depărtată, din Balcani. Îi voi îmbrățișa pe toți, spunându-le un singur lucru: dacă Dumnezeu ne-a orânduit să ne putem întâlni, înseamnă că lumea nu este atât de mare și nici măcar oceanul nu ne poate despărți.
Speranțele mele pornesc de la gustul unei noi aventuri prin spații îndepărtate, locuite și de români. Ceea ce-mi vor spune și-mi vor arăta românii din Toronto, din Ottawa, Kitchiner, Hamilton sau Montreal va fi o nouă invitație de a pătrunde în lumea cu atât de multe necunoscute și transformări, a vieții românilor de peste ocean, români care, indiferent de motivul pentru care au plecat din țară, învață acum să rostească și să simtă, prin vibrația fiecărui cotlon ascuns al ființei, încărcătura și semnificația cuvântului dor.
Vă invit și pe dumneavoastră, dragi ascultători, în această fascinantă aventură a ființei românești, odată cu relatările viitoare.”

Astăzi am primit ultimele mesaje de prin Est. Pare totul definitiv pus la punct. Cea mai problematică se întrevede a fi deplasarea la Ottawa, pentru că transportul nu e ieftin și, în plus, trebuie plătită chiria sălii. Prevăd că voi scoate bani din buzunar. Dar nu poate fi anulată satisfacția de a vedea capitala Canadei.
Nick nu reușește să multiplice CD-ul cu recitalul. Și eu știam că nu se poate copia de la o copie. Seara sunt invitat de Magda la un grătar. Se pare că vor veni mai mulți acolo, ca o întâlnire de adio. Am vrut, între timp, să ajung până la un magazin în oraș pentru ceva amintiri din Vancouver, dar nu mai am timp. La ora 17,30 vine vecinul Viorel, ne întâlnim în fața blocului. Nu-mi vine să cred că voi circula cu un Lincoln, varianta de lux a Fordului. Omul este șofer de limuzină, dar arată ca un june prim. Magda îmi arată apartamentul situat pe terasa blocului în care se află și Centrul Comunitar Românesc. Se numește Penthause, are două terase cu pietriș și camere cu intrări separate. Vine și Emil cu soția, o familie din vecini, apoi Vick, Magda și Teodora care pleacă numai sâmbătă la Ottawa. Se frig cantități serioase de mititei și cârnați cu garnitură de cartofi și salată verde cu roșii. Se bea pălincă, ascunsă în nu știu ce sertare, bere, vin de vreo trei feluri. Discuțiile se poartă mai mult pe grupulețe. Viorel are patima mâncatului de semințe. Cumpără din vecini două pungi imense, una cu semințe de floarea soarelui, cealaltă de bostan care aduce doar cu cele de acasă. Înghite cu o pasiune bolnăvicioasă și scuipă cojile într-un castron. El mi-a povestit pe drum despre dificultățile sistemului sanitar, explicându-mi că de două ori a trebuit să apeleze la urgențe și, după ore lungi de așteptare în care nu i s-a făcut nimic, a fost trimis acasă de unde i s-a indicat să revină numai dacă simptomele se agravează. Odată îi intrase nisip sub pleoapă, altădată se înecase cu un os de pește. Tot el se miră cum n-a știut să vadă lucrurile bune din țară, chiar și muzica populară pe care acum nu știe cum să facă să o asculte mai mult, oriunde s-ar afla, pe mașină, acasă, în singurătate sau în colectivitate.
Magda are două fete mari care nu vorbesc românește. Una era prin casă cu un prieten, o arătare cu mai mulți cercei și o șapcă într-o dungă. Magda spune că e grec. Fata abia dacă a catadicsit să se uite la mine, băiatul a rămas tolănit pe fotoliu. Când a fost gata mâncarea, s-au înființat și ei să-și umple farfuriile. Mai târziu a apărut și cealaltă fată care a trecut pe lângă noi și s-a repezit la frigider. Viorel i-a atras atenția că ar trebui să spună mai întâi bună-ziua, dar ea nu s-a sinchisit și a continuat să cotrobăie în căutarea unui produs tentant. Viorel a insista, spunându-i că cine nu vorbește nu mănâncă, dar maică-sa a apărat-o și i-a dat liber la mâncare. Urâtă stare de lucruri se întrevedea în spatele unei scurte scene. Venise și Dan, fostul soț, tatăl fetelor, cu stările lui depresive de care am auzit, mergând până la somn întins pe câteva zile.
Teodora mi-a dat numărul de telefon de la Ottawa, ca să ne întâlnim când voi ajunge acolo și să mă scoată la masă.
Emil a început discuția despre alegerile din Romania povestind cum s-a deplasat spre Portland, în America, la secția de vot, dar pe drum, aflând că în sondaje e dat câștigător Iliescu, urmat de Vadim Tudor, a făcut drumul înapoi. A fost episodul care i-a lansat pe toți în comentarii despre situația României dacă ar fi venit alte partide la conducere, despre poziția lui Constantinescu, despre alegerile viitoare și despre pericolul extremismului. Au adus vorba apoi de chinezi și indieni, despre pregătirile lor pentru vot, în comparație cu ale noastre, și despre șansele mici ale românilor de a răzbate, de a găsi soluția potrivită pentru viitorul țării, dacă este să fie luat fiecare caz în parte.
Vick e bolnav și palid. Îl doare spatele și nu are chef de stat prea mult. Marga e și ea cam deprimată. Vorbește de fiica lor, Roxana, și se mai luminează, opinând că are viitorul în față. A terminat patru ani de drept, urmează la anul graduarea pentru a doua etapă și șansele ei cresc în mas-media și comunicare de toate felurile. Îmi place Roxana, deși are un stil tăios. Atât cât ne-am intersectat, ne-am înțeles bine și cred că rămâne și ea cu o amintire plăcută despre actorul-scriitor. Vecinii Magdei nu-mi plac. El are o figură de oltean afurisit și mărginit. Ea e mai reținută și declară că ar vrea să meargă acasă, în vizită. Asta ar vrea și Magda. Se vede și se simte că nu știu ce să mai facă să se reîntoarcă din când în când, chiar dacă situația lor în Canada nu este grozavă și nici stabilă. Poate tocmai de aceea.
Nick a discutat mult timp cu grupul bărbaților despre atitudinea românilor plecați departe de țară, despre trecutul și prezentul lor. El întotdeauna are darul de a despica firul în parte, iar ideile lui sunt de multe ori originale, chiar dacă în parte nu le-aș formula ca el. Se vede că are înclinații spre eseu, ceea ce am recunoscut mai întâi din editorialele scrise pentru revistă. Se pare că asemenea întâlniri nu sunt prea dese printre români, iar eu am provocat una. De aceea discuțiile s-au prelungit și s-au aprins. S-au despărțit promițând să se mai întâlnească.
Am rămas eu cu Magda, Nick, Viorel și colegul de apartament al lui Nick, Dan, fost baschetbalist la Steaua. El venise de la Montreal unde nu a găsit de lucru și a traversat țara având speranțe în apetitul părții engleze pentru sport. Deocamdată însă, e în așteptare. Caută serviciu și îl întreabă pe Viorel dacă are șanse ca șofer de limuzină. Alt român care nu-și găsește încă locul.
Pe la 12,30 am ajuns și eu acasă. Pentru Gabi am adus de la Magda o sacoșă de pâine, prăjituri, mici și pulpe de pui la grătar. Gabi zice că gestul e făcut așa, ca să nu mai spună ea că oriunde mă duc oamenii nu-i trimit nimic. Știu că glumește.

(Va urma)

Distribuie: