Spații culturale nr. 43 (2)

Daniela NENCIULESCU şi
Florentina NIŢĂ – Italia

Sculptoriţa de origine română Daniela Nenciulescu din Milano, cu o carieră strălucită, jalonată de reuşite personale în Italia şi peste hotare, a fost în această toamnă invitata Muzeului Ţăranului Român din Capitală, cu expoziţia ,,Umbra coaselor şi steaua polară”, excelent primită de cunoscătorii şi iubitorii de artă, lucrările sale cucerind prin modernitate, curaj şi fermitate, trăsături care nu exclud, dimpotrivă, aerul poetic, difuzat şi impregnat subtil de culturalitatea artistei. Atestat şi de catalog, în care sculpturile Danielei Nenciulescu se întâlnesc cu versurile Florentinei Niţă şi se îmbogăţesc reciproc, acest aer poetic ne-a dat ideea unei pagini cu reproduceri după creaţiile Danielei Nenciulescu şi cu poezii de Florenina Niţă, născută în Tămăşeni-Neamţ, şi stabilită din anul 2000 în nordul Italiei, unde este permanent prezentă în publicaţiile Centrului Cultural Italo-Român din Milano. Membră a colectivului redacţional al revistei „Cronica veche” din Iaşi, Florentina Niţă a publicat până în prezent patru volume de poezii, cel mai recent fiind „Zidiri de cuvânt” (Editura Vivaldi, Bucureşti, 2015).

Pledoarie
– rondel –

Poezia se cere mai întâi apărată
De rostire uşoară, de banale ispite,
De capcane întinse gândul s-abată,
De a pune nimic în prea multe cuvinte.

Când să iasă în faţă erupe deodată,
Cu-ngânări de prisos, să adoarmă menite,
Poezia se cere mai întâi apărată
De rostire uşoară, de banale ispite.

Piatră de diamant îndelung cizelată
Cu vibrări scânteind de luciri oţelite,
Să nu-i ferece zborul zidiri ruginite
Şi-aripi largi să îi poarte rotirea înaltă,
Poezia se cere mai întâi apărată.

Sonet rostogolit

Sonet rostogolit îmi e rostirea
Prin care ghemul tâmplei se preface,
Din caiere de stele se desface
În văluri să-şi reverse strălucirea.

Am adunat secundelor şoptirea
Şi le-am trimis cu vântul să le poarte
Ca legământ solemn pe mai departe
Însemn să încapă anilor trăirea.

M-au potopit trăiri neînţelese
Pe pleoape dinainte presărate
Pe când mă descifram din începuturi,

Cuvinte nerostite mi-au fost scuturi
În faţa multor încercări aflate
Din care viaţa pe război se ţese.

1
Daniela Nenciulescu: Umbra coaselor şi steaua polară

Haihui

Suntem Don Quijoţi pierduţi în noapte
Harfa nemuririi am lăsat-o-n cui,
La răscruci copacii ne-nsoţesc cu şoapte,
Ploile ne-acopăr paşii duşi haihui.

Praful se ridică-n urmă pe copite,
Zboară Rosinante, aerul nechează,
Vântul urlă-n pala morilor oprite
Să ne-aţină calea şi privirea trează.

Peste stânci de piatră umbrele albastre
La ce încercare ne vor mai supune?
Sfâşia-vom vălul nălucirii noastre,
Cu tăişul lăncii somnul vom răpune.

Pe cadrane

Mi-am însemnat ursita pe cadrane
Cu litere solemne răsfirate
Ca-n orologerii să mi se-arate
Precisul ritm din scurgerea de vreme.

Nu sunt decât o palidă sclipire
Din geana timpului năuc ivită
Înscrisă la-ntâmplare pe orbită
Şi bântuind în cerc fără oprire.

2.
Daniela Nenciulescu: Umbra coaselor şi steaua polară

La marginea luminii

Prin somn mătasea nopţii visul ţese –
În zori eram o lespede de gând,
Povară de rostiri neînţelese
Cu amintiri răstălmăcite-n vânt.

Aş sta s-ascult vioara dimineţii
Când îşi dezghioacă sunetul profund,
Cu zbor prelung sub valurile ceţii
Prin vama umbrelor cutreierând.

De eşti pe-aproape să nu mă trezești!
Sub geana despicată a luminii
Mă leagănă-n rostire de poveşti
Prin care ziua-şi cerne-n aer crinii.

Vămile nopţii

Seara când torn aurul vremii-n tipare,
Orele sparte din cioburi să recompun,
Alt înţeles freamătul lor parcă are
Când la ureche scoica-ntâmplărilor pun.

Un altfel de timp în clepsidre se cerne,
Să îl măsoare vămile norilor ştiu.
Cânt să alung panica scursă în vene
Până adorm, blândă povară să-mi fiu.

3.
Daniela Nenciulescu: Umbra coaselor şi steaua polară

Mai scriu din când în când

Mai scriu din când în când o poezie –
Nu caut ritmul, singur se aşterne
În rânduri cu cadenţe uniforme,
Râvnind în armonie să le ţie.

Găsesc comori de năzuinţi eterne
Şi curgerea silabelor trufie
Cu zelul biruinţei mă îmbie
Să stăruiesc în iambice catrene.

Cum coaja fructului adăposteşte
Şi pe sămânţă pulpa o-nfăşoară
Spre a rodi pe nu se ştie unde,

În strofe rime pârguiesc rotunde
Pistilurile atârnând pe sfoară
Sub soarele ce miezul le-ndulceşte.

4.
Daniela Nenciulescu: Umbra coaselor şi steaua polară

Poveşti de călătorie

Doina CERNICA

În bibliotecile depărtării

La vârsta copilăriei mici, în Vama natală, ai mei, funcţionari, aveau condiţia oarecum insolită pe vremea aceea, de chiriaşi. Locuiam vizavi de biserica catolică, într-o casă nemţească, având plafonul neobişnuit de înalt şi ferestre şi uşă care dădeau direct în trotuar. Acesta mă ducea spre două bucurii: dimineaţa la grădiniţă, iar joia după-amiază la bibliotecă, unde o neuitată doamnă ne citea dintr-o carte groasă poveşti care se terminau prea repede. Era mai minunată decât cele de acasă, deoarece nu o aveam la îndemână şi nu le puteam cere părinţilor să-mi spună ce scria acolo până adormeam. De aceea, când o răceală m-a lipsit de lectura de joi, am plâns cât să mă îmbolnăvesc cu adevărat, speriind-o pe mama, care a plecat la bibliotecă şi a rugat-o pe dna Lănescu să-i împrumute cartea până săptămâna următoare. Nu numai că a primit-o, dar cum veneau Sărbătorile de Iarnă, cartea ne-a fost lăsată până la Bobotează. Bradul de Crăciun al acelui timp avea globuri de sticlă, figurine de turtă dulce, curmale, smochine, portocale, nuci poleite şi bomboane învelite cu argint în coşuleţe de hârtie creponată, iar pe ramuri – zăpadă de vată şi lumânări adevărate. Sub ele, deschisă la basmul care urma să ne fie citit, mie şi surorilor mele, stătea în orele de odihnă cartea de la bibliotecă. Lumânările se aprindeau seara, la ceasurile în care pragul ne era trecut de rude, prieteni şi alţi copii, cu steaua şi colinde. Într-unul din acestea, pe neaşteptate bradul a luat foc, dar înainte ca să producă un dezastru, a fost scos pe uşă direct în ninsoare. Am urmărit totul cu ochi mari, înlemnită de spaimă, şi cu buze schiţând rugăciunea din gând: ,,Doamne, să nu ardă cartea! Cartea să nu ardă!”. Salvată însă de o mână iute, nici măcar îngălbenită, doar citită până la capăt, aceasta s-a reîntors împreună cu mine, niciodată plictisită de reascultarea poveştilor, la cercul de lectură de joi. Cât despre întâmplare, s-a stins în sărbătoarea copilăriei ca vâlvătaia înstelată a bradului în zăpada care creştea bogat pe trotuar, după ce o clipă a luminat feeric strada până departe.

Şaizeci de ani mai târziu coboram de la cei 600 de metri altitudine ai Cetinjei, fosta capitală a Muntenegrului, spre nivelul mării, la Budva, cel mai vechi oraş de pe coasta Adriaticii, dacă este să dăm crezare legendei conform căreia aici l-a adus juninca pe Cadmos, fratele Europei, frumoasa răpită de Zeus, pentru întemeierea cetăţii prezise de oracolul de la Delfi. Şi căruia i-am spus ,,Bună ziua!” la sfârşitul verii împreună cu Niadi şi cu doctoriţa Claudia Andon, atrasă nu de faima rivierei, a plajelor sale, ci de posibilitatea a-i vizita cetatea. Toate trei cu destulă experienţă a administrării resurselor pentru valorizarea unei călătorii, ajunse în Budva la prânz, ne-am instalat întâi pe terasa restaurantului cu autoservire ,,Mogren”, cât să mâncăm, cât să savurăm în linişte priveliştea zidurilor intrării în Stari Grad, în Oraşul Vechi, medieval, parţial afectat de cutremurul din 1667 şi în aceiaşi măsură refăcut. Apoi, înfruntând arşiţa amiezii ne-am încumetat cumva la întâmplare să colindăm pe stradelele sale, înguste şi imprevizibile, cu mici magazine, cafenele şi locande, cu aromele mâncărurilor zonei şi miresmele plantelor mediteraneene într-o permanentă întrecere şi chemare. O lume colorată şi ciripitoare mai ales în limbile turiştilor, pentru că vânzătorii locului nu te trag de mânecă, nu insistă, aşteaptă cu răbdare să te uiţi şi, eventual, să te hotărăşti. Mecanismul turismului contemporan funcţionează, în general, mai lent în Balcanii de Vest, dar şi aşa, cu o viteză mai mare decât la noi. Ne încântă întâi o mireasă cu mirele ei, dar şi cu prietenii care îi fotografiază, le înregistrează fiecare surâs, apoi grupul ne uimeşte cu ubicuitatea sa. Nu ne-am lămurit dacă e vorba de o filmare, de un mariaj autentic sărbătorit în acest perimetru deosebit sau de o atracţie pusă la cale de administratorii zonei. Dar nici nu am întrebat, bucuroase de apariţia sa când pe ziduri, când lângă biserici, când printre scaunele tribunei din piaţa centrală inducând ideea de public, de spectacol, de manifestare culturală – cum şi sunt, oraşul întreg devenind, de fapt, scenă pentru recitaluri ale scriitorilor, pentru performance-uri ale artiştilor muntenegreni şi de peste hotare.
Ne cheamă apoi Crkva Svetog Ivana, Biseric a Sf. Ioan, cu turla sa subţire şi atât de înaltă, încât o vedem, şi pare că ne vede, fie că suntem între pereţi de piatră, în strâmtoarea unei străduţe sub bolta plantelor care leagă o clădire veche de alta, fie că se răsfrânge în geamul vitrinei în faţa căreia poposim, cercetându-i, în desfăşurare policromă, fructele de mare. Şi când aproape ne întrebam dacă nu este o fantasmă, iată-ne în faţa ei. Un elegant edificiu gotic ridicat în secolul XII şi reconstruit după cutremurul din 1667, căreia îi trec pragul fulgerată inexplicabil de imaginea locaşului din faţa casei în aşezarea copilăriei. În şaizeci de ani am intrat într-atâtea biserici catolice, unele importante în vârtejul evenimentelor istorice, altele faimoase pentru capodoperele lor, dar niciodată nu am avut sentimentul indefinibil al unei reîntâlniri, blând şi straniu deopotrivă, care să mă facă să mă întreb dacă nu suntem, dacă nu înaintăm în viaţă înfăşuraţi în firul de mătase al unor amintiri aţipite, tot mai lung, mai greu şi mai vulnerabil la provocările împrejurărilor. Structură triplă, biserica – episcopală până în anul 1828 -, adăposteşte în capela nordică, cu un altar din marmură albă, o vestită icoană a Sfintei Fecioare, ,,Sf. Maria in Punta” sau ,,Sf. Maria Buduensis”, pentru care cronicile atestă numeroase minuni, între care şi apărarea oraşului de ciumă. În schimb, nu avem noroc cu cealaltă biserică-monument, a ,,Sf. Treimi”, ortodoxă, cu uşa închisă la acel ceas al după-amiezii. Pe gradenele dinspre apus, doi pictori, absorbiţi de lucru, îşi smulg un fragment din timpul lor preţios, în care simpla mişcare a soarelui şi a umbrelor determină schimbări, ca să-mi zâmbească aprobator când le cer permisiunea unei fotografii, iar Natallia Karzhitskaya din Belarus şi să-mi spună că se bucură de pe acum că va duce în expoziţiile din ţara ei imaginea acestui loc ales, în care ,,Sf. Treime” şi ,,Sf. Ioan” adaugă veacurilor lor de existenţă clipa incomensurabilă a artei.
Biletul pentru Citadelă, pentru fortăreaţa Oraşului Vechi este o ilustrată cu punctele ei de atracţie, cel mai ispititor pentru vizitatori fiind al panoramei, începând cu impresionantele fortificaţii, cu tabloul Budvei medievale, în fapt o zidire în mai multe straturi, ilir, grecesc, roman, bizantin, veneţian, austriac, sârbesc, în care cel nou lasă întotdeauna ferestre spre cel vechi şi în care, se spune, grija deosebită a veneţienilor pentru conservarea valorilor sale arhitectonice au transformat Budva de azi în concurenta estică a stăpânei de odinioară – Veneţia. Aproape de steagul Muntenegrului, privirii aruncate în jos, îi răspunde cu o fluturare a mâinilor perechea misterioasă a mirilor. Ne îndreptăm spre răsărit, prin spaţiul scenă a unui festival estival de teatru, ca să privim din înalt ruinele unei vechi biserici ortodoxe închinate Maicii Domnului şi apoi în faţă Insula ,,Sf. Nicolae”, şi aceasta în vremuri războinice gardian al oraşului. Cea mai mare din zonă, cu o lungime de peste 2 km, cu trei plaje înguste, cu păduri în care trăiesc cerbi şi clădiri în care nu mai locuieşte nimeni, accesibilă doar cu barca, insula ne arată pe fundalul verde chipul frumos al unei bisericuţe albe, al cărui clopot ne aduce adierea unei şoapte melodioase, ca tot ce vine de demult. Apoi ne uităm până departe, până unde vedem marea urcând pe cer şi încrustat în materia sa diafană, ca şi în piatra durabilă a zidului, semnul tainic al emblemei oraşului, doi peşti ca două jumătăţi ale unui întreg între înscrisurile Budva şi Mare Adriatico. După care păşim în lumea corăbiilor din Muzeul Maritim, păsările albe din pânză şi lemn ale Mediteranei în vechime. Dar nu sunt toate aici, două au zburat în ceea ce se cheamă simplu Biblioteca Citadelei, o expoziţie permanentă de carte veche şi hărţi ale zonei.

Inspir cu plăcere mirosul hârtiei vechi, efluviile ei subtile sunt înrudite cu acelea ale bibliotecii publice din satul copilăriei, acolo unde, ca şi acum aici, cărţile mă chemau cu semne necunoscute zugrăvite pe paginile lor fragile şi nemuritoare totodată. Îmi reprim anevoie impulsul de a le atinge cotorul, copertele legate în piele, de a le deschide şi de a le absorbi mesajul care, chiar şi aşa, neînţeles, îmi înfrigurează pielea şi îmi încălzeşte sufletul. Nicio interdicţie, nicăieri, dar mă sfiesc. Oare privirea ochilor mei nu ar putea să le rănească? Temperatura sângelui din palme nu ar putea să le ardă? Victorioasă asupra mea însămi şi învinsă, mă cufund în cuibul unui fotoliu roşu, cu faţa spre cele două corăbii de lângă ferestrele larg deschise. Din toate se răspândeşte o dulceaţă de fruct mediteranean, încununare a darului de Crăciun la vârsta minunilor despovărate de întrebări. Până când o rază de soare se izbeşte de sticla ferestrei şi se îndreaptă ca o săgeată aprinsă spre cele două corăbii cuprinzându-le cu văpaia ei şi preschimbând în scrum şaizeci de ani deodată.
Stau ghemuită lângă Bradul de Crăciun, mângâind cu degete mici paginile cărţii deschise. Mă aplec încet deasupra ei până literele încep să vorbească. Doar că de data aceasta citesc, nu ascult povestea. Şi din nou o trăiesc.

Ignatie GRECU

PRIVIGHETOAREA

Motto:

„Tu, care ai făcut păsările să grăiască
cu glasurile lor,
dă-mi şi mie, atotnevrednicului, cuvânt,
ca să povestesc tuturor, în scris şi nescris,
cele ce le-ai făcut mie,
Dumnezeul meu, pentru mila Ta nemărginită
şi numai pentru iubirea Ta de oameni.”

(Sf. Simeon Noul Teolog – Imnul 20)

Ridic la buze luminos pahar şi sorb
Licoarea unui vers cu înfrigurare.
Fusesem mut, fusesem surd, fusesem orb
Până când ai cântat tu, privighetoare.

Ştiam de mine că sunt
Pururi nebăgat în seamă.
Am crescut statuie de marmură-n vânt
Cu trilul tău pe umeri fluturând, năframă.

Toate-acum îmi sunt atât de dragi,
toate-mi sunt pe plac.
Luna răsare
Nu pe un deal,
Ca odinioară, ci din lac,
Printre nouri de nuferi în floare.

Cărările ducând la sfinte izvoare
S-au înmiresmat sub copaci în înserare.
Codrul bătrân vârsta în aur îşi schimbă
Repetând la nesfârşit dulcea ta limbă.
Văzduhul nopţii scânteiază sacre lumini
De când tu nemângâiată suspini.
Pogoară din cer rând pe rând,
Nu rouă străvezie, ci mărgăritare sunând.
Ciuturile nopţii scot din fântâni o prea răcoroasă
Undă clară de plâns ca să
Bea cel care trece pe drum însetat.
Undă clară din cântecul tău minunat.

Strigă din sălcii glasul tău de peruzea:
– Cine-i însetat să vină la mine şi să bea.
Cerească băutură, gingaşă frumuseţe,
Imn de slăvire, melodie de preţ…

2

Mi-e sufletul prin lume rătăcitor drumeţ
Cu povara inimii în spate, prea grea.
Dă-mi să beau înţelepciune, blândeţe,
Să nu mai însetez venind la izvoare,
Unde zilnic, pe rând, se adapă
Cârduri de cerbi, săltând graţios căprioare
Şi alte neîmblânzite, însetate fiare.

Dă-mi, Doamne, să fiu al Tău cântăreţ !

Eu însetez de o altfel de apă.
Din care numai îngerii în cer beau cântând
În umbra Celui Preaînalt şi Sfânt.
Dă-mi, Doamne, să beau din această apă !…

Trimis-a fost în lume o mică pasăre, reper,
Să ne aducă aminte din când în când
Că nu suntem făcuţi numai din pământ
Ci şi din cer, precum este scris în Scriptură.

Însetez de sfânta, cereasca băutură !…

Cântecul tău mi-aduce pururi aminte
De Raiul din care am fost izgonit.
Plângi cu mine, dulce privighetoare,
Căderea mea, durerea mea cea mare.
Şi voi, arbori, bateţi din frunze pe margini
de-abis.
Tânguiţi-vă cu mine împreună,
Plângeţi izgonirea mea din Paradis.

Ce-i cântecul ? – Tânguire fără sfârşit,
Adiere, care ne ia pe sus şi ne duce iar
În Raiul din care am fost izgonit.
Neasemuitul, preaîncuviinţatul, cerescul dar,
Dăruit nouă, celor flămânzi şi însetaţi, fără plată.
Rană sângerând şi balsam totodată.
Când e rană sufletul sângerează prin lacrimi duios.
Iar când e balsam îl uneşte cu Dumnezeu,
făcându-l contemporan cu îngerii din cer.

Mâna Ta, Doamne, face să sune
Cântând atât de frumos întreg Universul.
Clipa devine atunci eternitate
Şi omul se apropie de Tine
Luminat, fericit.

În limpezi dimineţi şi în prelungi înserări
Când lumina mângâie pieziş fruntea constelată
De gânduri, ciorchini de luceferi, întrebări,
Te-ascult şi inima din nou începe să bată.

3

Cântă-mi cât încă liliacul e-n floare
Şi greierul beat doarme-n frunziş,
Cât încă din urciorul revărsat pe cărare
Miresmele ţes un fin păienjeniş.

Spune-mi de ştii, micuţă cântătoare,
Ce-i sufletul ? Un puf de păpădie care
La prima adiere se tulbură şi zboară la cer,
Abur subţire, călător?
Spune-mi, tu, ce-i? De nu răsare
Nimic din noi după ce-am plecat.
Ţărână doar şi pulbere în zbor?
Umbra ce-o lasă pe câmpuri, un nor?
Nimic din toate acestea. Şi totuşi…

Dar Domnul Care-a murit şi a-nviat
Ne-a spus: „Aveţi nădejde şi credinţă în Mine,
aveţi!”
Nu-i totul pierdut, după cât mi se pare,
Mi-o spune şi dulcea ta minunată cântare.
Nu-i nălucire, nici înşelare, nici vis:
Ne vom reîntâlni acolo cu toţii în Paradis!

Cărările ducând la sfinte izvoare
S-au înmiresmat sub copaci în înserare.
Codrul bătrân vârsta în aur îşi schimbă
Repetând la nesfârşit dulcea ta limbă!…

5
Daniela Nenciulescu: Umbra coaselor şi steaua polară