Cenaclul Alexandru Sihleanu – 15 Ianuarie 2022

ZIUA CULTURII ROMÂNEȘI ULTIMUL ROMANTIC AL EUROPEI

Sâmbătă, 15 ianuarie, o zi încărcată în semnificații, ziua Sf. /Cuv. Pavel Tebeul și Ioan Colibașul și Ziua Culturii Naționale, zi aleasă și pentru celebrarea marelui poet Mihai Eminescu cu două lansări de cărți: Scrisorile de Mihai Eminescu și Eminescu între amintire și uitare de profesor universitar Nicolae Georgescu.
Moderatorul evenimentului dl Constantin Marafet, scriitor și editor: „Bună ziua și la mulți ani! Bine ați venit la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu unde vom desfășura un spectacol în cinstea marelui nostru poet Mihai Eminescu. Astăzi, sub auspiciile Zilei Culturii Naționale a României vom sărbători 172 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu. Vom asculta grupul Melody al Centrului Cultural”.
Constantin Marafet: „Sunt emoționat, Grigore Vieru în 1989 a scris aceste versuri în caietul cenaclului nostru de la Râmnicu Sărat. Mulțumesc, vă doresc tot binele din lume! Ce au cântat domnișoarele a fost doar o prefață. Dl prof Nicolae Georgescu a venit cu drag la Râmnicu Sărat. Dle prof avem șansa să participăm alături de D-voastră la lansarea unei cărți Eminescu între amintire și uitare. Alături de dl prof Georgescu se află prof. dr. Doina Rizea -director al Casei Editoriale Floare Albastră-București. Salut prezența dlui primar Sorin Cîrjan și-i mulțumesc ca om cetății, fiindcă a fost întotdeauna un sprijin pentru cultură. Și vreau să-i dau cuvântul”.
Sorin Cîrjan: „Un bun venit oaspeților noștri. Am avut emoții citind versurile lui Grigore Vieru. Eminescu este primul român și a avut în Grigore Vieru un frate român. Să ne bucurăm de ziua lui!
Constantin Marafet: „Dragii mei o să dau cuvântul dlui prof Nicolae Georgescu”.
Nicolae Georgescu: „Iubesc Râmnicu Sărat. Am făcut școala la Onești, am venit des la Râmnicu Sărat care se leagă de Mihai Eminescu prin fratele Matei. Cartea dezvoltă un subiect care are legătură cu Râmnicu Sărat și cu Octavian Moșescu. Am să încep dialogul punctând ziua de azi, Ziua Culturii Române. Vă rog, să mă credeți, cei care au gândit așa au gândit profund, toți sunt de acord cu 15 ianuarie. Ziua când s-a născut Eminescu este trecută în actul de botez semnat de preotul bisericii și tatăl Gheorghe Eminovici. Pe lângă acest act de botez, Titu Maiorescu când descoperă acest act, are o reflecție: „Noi știam că Eminescu s-a născut la 20 decembrie”. Antropologii s-au întrebat ce sărbătorim?. Concluzia este că Eminescu a cunoscut ambele date. O antologie de Eminescu și Alecsandri realizată de Mite Cremnitz, tradusă în limba germană există o dată oficială, o dată simbol 15 ianuarie pentru cultura română. El are o nuvelă La aniversară care trebuie să o citim. Un fel de taină ziua lui Eminescu, dar simbolică fiind este Ziua Culturii Române”.
Constantin Marafet: „Am lămurit ziua de naștere a lui Eminescu. Mai sunt și alte povești despre ziua lui Eminescu. Vreau să vă mai anunț încă o carte Scrisorile lui Eminescu, care s-a născut în anul 2000. În anul 2000 eram la Buzău cu Dumitru Ion Dincă și Ion Stanciu și am discutat să scoatem Scrisorile lui Eminescu. Și am reușit în două săptămâni să scoatem cartea. George Bulgăr i-a fost profesor și dlui prof. Nicolae Georgescu. Am folosit Scrisorile din ediția Perpessicius (Scrisoare către editorul anului 2000). Vă rog, domnule Georgescu”.
Nicolae Georgescu: „Sf. Filofteia și Sf. Parascheva, moaștele, Mircea le aduce și la Rovine. Baiazid vine și i-a moaștele Sf. Paracheva care vor fi cumpărate de Vasile Lupu. Dar Baiazid nu găsește moaștele Sf. Filofteia”.
Constantin Marafet: „Scrisoarea a V-a s-a numit și Dalila, nume schimbat de Titu Maiorescu. Această poză este făcută la 19 ani la Berlin când dorea să se înscrie la facultate, când nu este primit și pleacă la Viena unde este primit. Dna prof Mioara Bahna, vă rog!”
Mioara Bahna: „La mulți ani de Ziua Culturii Române!”
Constantin Marafet: „O invit pe dna prof Doina Rizea”.
Doina Rizea: „Apropo de legătura cu ziua lui Eminescu, am asistat la multe controverse. Eminescu a scris și a gândit românește. Aveți o șansă să-i puneți întrebări dlui Nicolae Georgescu. La mulți ani încă o dată!”
Constantin Marafet: „Acum câteva zile m-am întâlnit cu dl prof Liviu Țâțan”.
Liviu Țâțan: „Astăzi mă bucur că asistăm la acest eveniment. Dl Georgescu ne prezintă un volum Eminescu între amintire și uitare. Profesorul Nicolae Georgescu din Centrul Universitar București ne dă -prin Editura RAFET- un volum atractiv, despre Eminescu între amintire și uitare, cu o contribuție consistentă la modelarea poetului nepereche în conștiința românilor. Citind cartea, eu – ca perpetuu învățăcel – am încadrat-o la „cărți de învățătură”, din cauze multiple și anume:
-aspectele de ordin științific -ținând de lingvistică, eminescologie etc.-sunt tratate riguros, întemeiat, relaționat și documentat -cu zeci de trimiteri bibliografice;
-ne sunt relevate într-o manieră academică -fără alunecări simplificatoare, vulgarizatoare- noutăți din eminescianism și din eminescologie -ca domeniu prioritar de referință-, apoi din Istoria României, din istoria culturii, din filozofie, din lingvistică -ex. lingvistică comparată (prof. C. Poghirc -absolvent al C.N.„Gh.R.C.” Bârlad), din publicistică, din metanoietică, din epistemologie, din eponimie ș.a.;
Titlul cărții ne atrage cu un magnetism afectiv de prim rang, plasându-ne pe un teritoriu minat de îngrijorări: cum să fie uitat luceafărul culturii românești, farul românismului modern ?
Cartea are 6 capitole, consistente și bine conturate. În primul capitol, domnul profesor Georgescu face o analiză profundă a epocii postfebruariste – după înlăturarea lui Cuza la 11.02.1866 – și prezintă condițiile istorico-politice și literare (culturale) ale epocii, cu accent pe luptele de idei ce angajau forțele politice – având în atenție prestația jurnalistică a poetului.
Cartea relevă importanța memoriei proiective – nu doar a celei retrospective- în plan social, încât momentul 11 Februarie 1866 a fost metabolizat și subsumat unui nou destin istoric, care avea să influențeze – chiar să determine – soarta României pe termen lung.
Citez: „Modelul social – al trădării – de la 11 Fevruarie a însemnat și asemenea lucruri- uitate, -desigur, în context- și apoi iertate de istorie (p.19)”.
În „Fatalism și întâmplare” – capitolul al II-lea al lucrării – profesorul Georgescu ne mobilizează propriul nostru aparat analitic, îndemnându-ne să reflectăm dacă destinul nostru istoric – „integrat în entitatea noastră etnică” – nu s-a repetat, redundant și multiplicative – la evenimentele magistrale din anii 1944 și 1989.
O preocupare constantă a autorului vedem față de etnogeneza românească și formarea limbii române, subliniind că „la început am fost romani”.
Amintindu-ne – în dauna uitării – de legăturile lui Eminescu cu epoca sa, în capitolul al III-lea – cu titlul „Eminescu și Titu Maiorescu”, profesorul Nicolae Georgescu vine cu o sinteză de proporții privind „Luceafărul” – cel mai lung poem de dragoste din lume. Aici Eminescu este analizat între mătase – aparținătoare zeilor, respectiv borangic – frumusețea omului. Însuși Eminescu recunoștea – într-o scrisoare adresată Veronicăi în 10.04. 1882 – că acest gen de poem este ceva nou, care-l absoarbe complet. La o săptămână după această scrisoare, „Luceafărul” își începe „lunga și ciudata sa carieră” orală și scrisă în casa lui Maiorescu și în diferite ediții publicate în țară.
Capitolul al IV-lea este „Receptarea ziaristicii eminesciene”, ca un omagiu spre eternizarea jurnalistului Eminescu – prin analiza lucrărilor lui Nicolae Filipescu, ale lui Corneliu Botez ș.a.
În capitolul al V-lea – „Opera, sub semnul echilibrului”, profesorul Nicolae Georgescu reamintește cititorilor cărții sale despre „semnele timpului” lăsate asupra eminescianismului de către Panait Istrati, Ioan Slavici, Dimitrie Nanu, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Ion Pas ș.a. Din acest capitol am reținut două idei majore: „Partidele politice se vor revendica din doctrina eminesciană (pag.117)” și zicerea lui Octavian Goga și anume: „Doina” (lui Eminescu) este cea mai categorică evanghelie politică a românismului (pag.164)”.
„Cum de vine de se leagă”-titlul capitolului al V-lea – dă cititorului -în cele 13 eseuri cuprinse aici- o probă a profesionalismului lui Nicolae Georgescu, explicându-ne sorgintea și evoluția mai multor expresii ale limbii române, cum sunt „mălăieș în călcâieș”, „Auraș, Păcuraș”, „cu noaptea-n cap”, „crăpătură (paralelă)”, „ce ți-e scris…”, „mâncăm răbdări prăjite”, „la horitul fânului”, „ține de șase”, „să ferim duminicile” ș.a. Toate aceste comori de limbă sunt puse în relație cu evoluția etnicității și civilizației întemeiate pe aceste meleaguri -fiind adevărate lecții de cultură românească de înalt nivel.
Cartea se încheie cu două „Scrisori de la moara mea”, pe care le apreciez pentru profunzimea și autenticitatea faptelor de viață, a tehnicii tradiționale originale de zăgăzuit râul pentru moara de apă, a participării întregii așezări la această lucrare; am fost impresionat de mijloacele culturale angajate la eveniment -cu rol benefic în productivitate, precum și de participarea tineretului. Acest lucru – cu acum circa 6 decenii în urmă. Unde-i solidaritatea de „anțărț”?
Este o carte de învățătură, deoarece profesorul Georgescu -de această dată scriitorul Georgescu – umblă la coarda noastră sensibilă de iubitori ai lui Eminescu și ai României, contribuind la rostuirea sensurilor limbii strămoșești.
Citez-din această carte- următoarea bijuterie a lui Eminescu: „Orice noroc/ Și-ntinde-aripele/ Gonit de clipele/ Stării pe loc”. Vă mulțumesc”.
Constantin Marafet: „Mulțumim dle prof. Foarte interesant. Același lucru am făcut și cu alt prof. Dau cuvântul dlui prof Mihail Constantinescu:
Mihail Constantinescu: „Sărbătoarea de astăzi este o mare sărbătoare în Grădina Maicii Domnului. Vorbim despre cartea dlui prof Nicolae Georgescu este o contribuție la la dezvoltarea culturologiei. Apărută la Ed. Rafet, cartea Eminescu între amintire și uitare de Nicolae Georgescu ne oferă ocazia cunoașterii unei interesante exegeze. Ea aparține unui excelent cunoscător al tainelor și frumuseților universului creației eminesciene, explorator excepțional cu care pătrundem în laboratorul creației celui mai mare scriitor al poporului român, care prin prodigioasa sa activitate a fost declarat omul deplin al culturii române.
Cartea începe prin definirea termenilor care intră în componența titlului lucrării în care se urmărește ceea ce înseamnă, a însemnat și va însemna Eminescu pentru noi românii, pentru care scrie autorul „ar fi bine să nu uităm ceea ce ne reprezintă”.
Eminescu aparține în primul rând spațiului mioritic din filonul căruia își trage seva. Răsărit pe cerul de deasupra Grădinii Maicii Domnului, în Panteonul iluștrilor bărbați ai spațiului carpato-dunărean, Mihai Eminescu strălucește în viața fiecăruia dintre noi, pentru că spune Constantin Noica: „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și-n aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi. Dar dacă în orice cuvânt există o parte din uitare, este totuși vorba de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire”. „În zona atât de fertilă a „cuvintelor limbii tale” uitare și amintire, continuă autorul, sunt două fețe ale unui singur proces foarte dinamic sau foarte lent, în funcție de un „măsurariu”, îndeobște bine definit: cultura. În zona memoriei sociale dihotomia uitare-amintire este insuficientă. Amintirea, arată autorul, este infinită, trăiește, citând versuri din poezia Mai am un singur dor.
De la memorie la iertare este un singur pas. Excelent cunoscător al semnificațiilor cuvintelor se ajunge la iertare-libertate, relație a lexicului românesc cu lexicul teoretic paneuropean. Pornind de la ideea că istoria este cea dintâi carte a unei nații afirmă: „Din prag în prag memoria socială iartă cu sau fără voie, trece istoria împăcată într-un fel sau altul din model în model”. (Modelul 11 Februarie, p. 11) Reconstituind fizionomia morală a ceea ce numim entitate etnică, între fatalism și întâmplare, fiind mai ușor de depistat o linie a destinului decât a defini ferm specificul național. Mergând pe linia Mioriței, amintind „fatalismul” românului care totuși nu ne este propriu, ci mai curând am putea vorbi de optimism, de încrederea în viață, despre demnitate.
Se vorbește apoi despre preursire, faptul de a hotărî dinainte soarta cuiva, ca cei doi păstori din balada Miorița sau ca în Scrisoarea V (Dalila).
Se pune întrebarea, ce model de memorie socială am putea promova noi astăzi cu referire la Vlad Țepeș sau Mihai Viteazul. Datinile și obiceiurile trec greu dintr-o cultură în alta. Multe cuvinte pot avea sens magic, însuși termenul cuvânt din latinescul conventu care înseamnă convenție. Este urmărit procesul de evoluție a limbii vorbite, limba este un organism viu în care se manifestă tendințe care conduc la sensuri și semnificații.
La pagina 49 începe un nou capitol Eminescu și Maiorescu pornind de la Luceafărul-mit astral, omologat în Cartea Recordurilor drept cel mai lung poem de dragoste. Se vorbește apoi de procesul de elaborare al poemului definitivat în aprilie 1882, amintindu-ne de scrisoarea lui Eminescu adresată Veronicăi Micle despre ediția princeps a poeziilor Luceafărului având ca raport observații asupra punctuației unor părți ale poemului, ale dialogului Hyperion–Demiurg sau Luceafărul-Cătălin uzându-se de valoarea expresivă a semnelor de punctuație, în cazul nostru a ghilimelelor și a apariției sporadice a liniei de dialog a vorbirii pentru sine, a circularității (cele două situații de la începutul poemului se repetă în finalul lui), vorbirea interioară a lui. Până și numele unor personaje sunt semnificative: Cătălin de la grecescul kata, „jos”, Hyperion, de la hyper-ion „cel care merge pe deasupra”. Eminescu creează dublete: nemurie-nemurire, visărie-visătorie. Este urmărită evoluția textului de la Maiorescu încoace, care dă statut de discurs interior dialogului dintre Hyperion și Demiurg prin ghilimelele duble folosite, dar neagă acest dialog interior tocmai unde era mai necesar pentru înțelegere.
Comparând edițiile Maiorescu, textul din Convorbiri literare, alte ediții critice și manuscrisele eminesciene, autorul propune la p. 66, Eminescu între mătase și borangic și subliniază faptul că poezia lui Eminescu n-a suferit mișcări majore din datele ei prin schimbarea unor termeni sau a punctuației. Nimeni nu spune că Eminescu este ușor. Trebuie citit de două ori, arată autorul venind cu exemple din Scrisori (Visul sultanului din Scrisoarea III).
Interesant este și capitolul „Receptarea publicisticii eminesciene” p.74, cu referiri la Nicu Filipescu, primul eminescian politic, Corneliu Botez primul enciclopedist eminescian despre polemicile declanșate de aceasta (publicistica lui Eminescu), despre minimalizarea acesteia de către unii detractori (Panait Istrati) precum și despre intervențiile unor contemporani (Ioan Slavici) sau ale altor creatori: Topârceanu, Goga.
Se vorbește și despre coordonatele care au marcat existența poetului: 15 ianuarie, 15 iunie. Întâi a fost 16 iunie până în 1939. 15 iunie care i-a luat locul este o dată convențională simetrică apropiată de sărbătorile sfârșitului de an (p.123). Triumful lui Eminescu este astăzi la noi mai eclatant ca oricând. Este întreprins un excurs bibliografic în 1986 pentru a convinge forurile de decizie Ministerul Culturii și Academia Română de necesitatea unei bibliografii comentate a receptării ziaristicii lui Eminescu de-a lungul timpului (p.123). Pasionat de expresii și unități frazeologice, se dovedește în capitolul V „Cum vine de leagă”. Cartea se încheie cu „Scrisori de la moara mea” excelente și ele prin arta evocării de către scriitor a unor fapte și momente demne de luat în seamă. Îmi revin în minte cuvintele cu care își începe autorul pledoaria pentru Eminescu: „Bine ar fi să putem spune cu mâna pe inimă: uităm ceea ce ne reprezintă, ceea ce nu ne stă în fire, ceea ce încearcă să se aglutineze ființei noastre. Dar de multe ori în cele uitate se poate citi exact ceea ce ne reprezintă”. Autorul se dovedește un excelent cunoscător al manuscriselor, al edițiilor, al lucrărilor, a tot ceea ce s-a scris de-a lungul celor 172 de ani câți se împlinesc acum, al faptelor, al evenimentelor al istoriei naționale, folosind cele mai reale și mai adecvate metode și procedee pornind de la semnificație, efect, consecința aducându-ne o contribuție importantă la cunoașterea și la înțelegerea operei celui mai mare scriitor pe care l-a avut vreodată România. Este o carte care reprezintă un triumf, un prim triumf editorial al anului curent.
Prin cartea D-sale prof Nicolae Georgescu creează o punte spre accesibilitate pentru cititorul de rând și lărgește posibilitatea cognoscibilității tainelor universului eminescian pentru cei interesați. Parcurgând paginile acestei cărți în care își dau întâlnire cele mai variate metode, o întrebare îmi revine: mai este lectura o cale de cunoaștere a operei literare? Este o operă de sociolingvistică, de culturologie, dar și o lecție de patriotism, un strălucit exemplu de cum ar trebui citit Eminescu. Organizarea textului a făcut-o foarte bine dl Țâțan care vorbește despre Luceafărul dă o referire la Constantin Noica „Există o legătură între creația eminesciană și filonul folcloric. Îl felicit că am avut ocazia să-l cunosc și să-i cunosc cartea”.
Cântă la pian Cristina Robe coordonatoarea Școlii Populare de Artă.
Constantin Marafet: „Mulțumim din suflet! O să vă spun un gând al meu. Citind această carte și fiind în apropierea Zilei Unirii, unde a vut loc unirea cea mică? La Focșani sau la Râmnicu Sărat? Dna prof Pioară, vă rog.”
Aneta Pioară Țâru: „Bine ne-am regăsit! Bun venit la Râmnicu Sărat dle prof Nicolae Georgescu, ne bucurăm să vă avem în mijlocul nostru cu o carte despre Eminescu. Din misterele literaturii române, am primit cartea Scrisorile lui Eminescu, dar am crezut că este vorba despre scrisorile dintre Veronica și Mihai Eminescu. Aștept să intru posesia cărții dvs să o citesc cu răbdare și cu atenție. Îi mulțumesc dlui prof că s-a aplecat și asupra creațiilor mele”.
Constantin Marafet: „Sunt mândru că sunt râmnicean. Am lângă mine pe dna Doina Rizea, dir. Casei Editoriale Floare Albastră care a venit cu lucruri foarte interesante”.
Doina Rizea: „Mă bucur că mă aflu alături de dvs în această zi de sărbătoare. Editura are un program despre Eminescu. Vă mulțumesc și dacă tinerii, elevii vor citi și înțelege pe Eminescu, cu atât în bine pentru noi ca nație”.
Constantin Marafet: „Vreau să mulțumesc dlui Cornel Tudose pentru implicarea de care a dat dovadă. Vreau să vă spun că pe 17 februarie îl sărbătorim pe Titel Constantinescu”.
Mihail Constantinescu: „Referitor la cartea dvs, aș dori să ne spuneți care considerați că ar fi aplicabilitatea acestei lucrări pentru noi ca profesori”.
Nicolae Georgescu: „Este foarte greu. Creatorul are în față un consumator pe care îl modelează. Aceste cărți trebuie puse în forme PDF pe calculator, potrivit vârstei pentru omul deplin cu cele 4 stadii de învățământ. Acestei vârste se adresează această creație, ca ea să reziste. Cărțile mele sunt în general cărți de provocare”.
Sorin Cîrjan: „Dle prof nu mă pot abține să vă întreb care a fost relația lui Eminescu cu biserica?”
Nicolae Georgescu: „În familia lui Mihai Eminescu au existat multe fețe bisericești. În 1910 Iorga a lansat o carte. Eminescu a provocat în 1883 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Mechildesec îi mulțumește lui Eminescu și Slavici. Veronica Micle împreună cu Eminescu a avut un copil care a murit (avort). Eminescu are mai multe gazde la mănăstiri. Opera lui este plină de cuvântul creștin. Eminescu ajunge la concluzia că este o confuzie între Fecioara Maria și Venus a grecilor Se poate discuta despre relația dintre noroc și religie. Eminescu era un religios practicant. Sunt multe dovezi ale pioșeniei sale. O singură poezie a lui Eminescu este fără virgulă: Și dacă ramuri bat în geam”.
A urmat o sesiune de autografe.
Sâmbătă, 22 ianuarie începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu va fi Firudo Kokoku. Vă așteptăm cu drag!

Distribuie: