Spații culturale nr. 44 (11)
Petruş ANDREI
Poetul Nicolae MIHAI – contemporanul nostru
În mâini cu creanga de aur a harului său, poetul Nicolae Mihai, „Fântânarul din stele”, întinde „Capcane pentru ploi” pentru ca să izbucnească din pământ izvorul poeziei.
Nu lipsită de lirism, poezia sa este una cerebrală, presupunând un cititor avizat. La fereastra sufletului său nu cântă ciocârlia sau privighetoarea, simboluri ale bucuriei de a trăi şi de a iubi, ci bufniţa, pasărea înţelepciunii protejată de Athena–Minerva, simbol al „tristeţii, al singurătăţii, al întunericului; ea este interpretă a lui Atropos, „aceea dintre cele trei Parce care retează firul destinului” ( Conform „Dicţionarului de simboluri”, Editura „Artemis”, Bucureşti, 1994 ).
„A privi de aproape durerea / înseamnă de fapt / bufniţa / intrându-ţi hoţeşte în carne / numindu-ţi pe limba ei / tulbure / geamătul hohotul durut / ce umple paharul bufniţă / neîmblânzită / ce stă lângă tine şi suflă / în lumânare fără să poată / să stingă amarul” ( „Parastas”)”.
Deruta poetului ar fi ca, prin versurile sale, să mişte lumea din loc dar el, văzând răul ce guvernează lumea, se îndoieşte de utilitatea artei sale, devenind sceptic: „zăvorâte/ vorbele nu mai pot clinti / nici măcar firul de iarbă” („Lăsat în seama zorilor”).
Poetul Nicolae Mihai contemplă lumea prin giuvaerul ce se află „îndărătul frunţii” şi – alegând „cuvinte în derută” – presimte „Povara sau vinul amar al bătrâneţii şi scrie un „Poem aşezat pe un scaun cu rotile”, „Nici laur înfrunzit, nici pământească amărăciune”, iar din această trudă sisifică prin care întinde „Capcane pentru ploi” şi caligrafiază „Inscripţii nocturne”, iese la iveală câte o „Parabolă strălucitoare” :
„Mai înalt / cu un val ori cu o stea căzătoare / căutând sălaş împotriva voinţei mele / mai înalt decât culmea unui răgaz fără de pescăruşi / şi imperii părăsite / mai mult decât îi este îngăduit frunţii să înalţe / gândirea : acest zbor de libelulă”.
Printre florile cultivate de poetul Nicolae Mihai nu se numără roza, nici crinul, ci homeopatica verbină cu florile sale roşii, albe, purpurii sau liliachii; poezia aceasta, scrisă în dulcele stil clasic, are o muzicalitate aparte :
„Se făcu în fapt de ziuă / Floarea gândului / verbină / toarsă de bunici în lacrimi şi de prunci / în ochi senină / Se făcu în fapt de ziuă / Floarea gândului / icoană / dusă-n mânăstiri / de iarbă tot de plânsul / tău Ioană”( „Lumină de început”).
Lacrima nu este lamentaţie ci rugă; ea însoţeşte creaţia sau o determină iar poetul este înzestrat cu harul de a o transforma din efemeră în eternă :
„Fi-voi iconarul găzduit sub pleoape / ce va aduna într-o batistă / sfintele-ţi lacrimi pentru o posibilă / viitoare icoană „( Geneză )
Poezia sa se naşte aşadar din neant, din durere şi din „lacrimă neplânsă” : „Cine-i în cădere / clopot trist durere / tot pe umeri / strânsă / lacrimă neplânsă / nu-şi găseşte locul / pasul nenorocul / şi-i tot mai subţire / toarsăpân la fire / îşi uită umbletul / sub talpă sufletul / muză a nescrisului / dă nume abisului „ ( Veşnicie cu cuţitul la gât” ).
Poezia este acel „Înţeles-neânţeles” care porunceşte „inimii să viseze / cât mai are timp”.
(„Denie” ).
Contaminat de tristeţi bacoviene, Nicolae Mihai dă glas durerii: „încotro durere / spre care frunte alergi / flacără şi bun amic / de nimic …/ prin casa primitoare a sărăciei / umbli aiurea / cu ochi împătimiţi / sub hainele cernite / ascunzi lista / cu toate greşelile / ce mă
Strigă pe nume” („Dialog cu gura închisă”).
Ploaia, „fiică a norilor şi a furtunii, adună laolaltă simbolurile Focului ( Fulgerul ) şi apei” conform dicţionarului citat. De aceea, ea prezintă o dublă semnificaţie, de fertilitate spirituală şi materială.
Nu mai plouă ca-n Bacovia sau ca în Topârceanu, ci plouă ca-n poezia lui Nicolae Mihai :
„ Plouă în sufletele noastre / amarnic mai plouă cu destrămări / de felinare aprinse şi singurătăţi / înmulțite cu ploi” („Capcane pentru ploi”).
Uneori ironic, alteori ludic, poetul Nicolae Mihai găseşte loc în creaţia sa şi criticului literar „ce face yoga lecturând / a doua carte de poezie a unui biet poet / din provincie /” ( Spaţiu nedesluşit „)
Sub o „Falsă identitate” se ascunde durerea despărţirii de fiinţe dragi :
„Nu mai e loc, Doamne, / în cimitir de suspine / măruntă e clipa, ancestrală ce vine”/ Îţi încarcă braţele / cu nimicuri stupide / Străină bietelor rugi / şi frunţii candide / prin cenuşa durerii / ea umblă de-a surda / nu ştie cât de-ngropată / în Tine-i umbra”.
Dintre cele câteva „Inscripţii nocturne” una iese în evidenţă anume prin armonie şi imagini artistice pline de candoare şi de prospeţime :
„La lăsatul serii / pe culmea mirării / înflorit-au merii / clar de miazănoapte / încolţit pe ramuri / florile sunt şoapte / spuse câte una / limpezind târziul / ocolind minciuna / la lăsatul serii / zisă a părerii / înflorit-au merii”. Poetul suferă de păcatul poeziei :
„Ca o taină / vânturată-n văzul lumii / port de când mă ştiu pe umeri / grea a poeziei haină / rău de stele / niciodată n-am avut chiar / de-am supt
obraznic timpul / din clepsidra maicii mele / mi-a fost dat / să fac tristeţii loc amar / mult risipit în jurul meu / banal ca orişice păcat” ( „ Clepsidră”)
Cu volumul „ Fântânarul din stele”, poetul Nicolae Mihai se îndepărtează de „Poezia cea de toate zilele” şi în „Clipa de graţie” compune un „Adagio sau elegie cu strunele inimii rupte”.
El nu este ahtiat după „Gloria de trei parale „ ci se străduieşte să descifreze „Rostul lumii” dând la iveală un „Recviem pentru o clipă stingheră”. Poezia înseamnă regret, amintire, spovedanie : „ Remember”, „Împărtăşanii de-o clipă”, Biografie fără cuvinte” ş.a.
Mottourile care deschid acest volum sunt inspirate, incitante şi constituie o invitaţie la lectură :
„Dumnezeu l-a creat pe poet, după care a luat o mână din lutul rămas şi a făcut trei critici” ( T.J. Thomas) şi „Arta este o lungă suferinţă, o întrebare pe care o pui mereu ţie însuţi. Trebuie o sută de flori să faci o picătură de parfum” ( Th. Pallady )
Prefaţa, succintă, persuasivă şi pertinentă, intitulată „Refugiile unui vizionar” este semnată de Marius Manta.
Frecvenţa cuvântului „umbră” în poeziile sale ne îndrituieşte să-l numim pe Nicolae Mihai poet al tristeţilor provinciale, al ploii, al pustiului din suflet şi al umbrei. Umbra este, pe de o parte, ceea ce se opune luminii, iar pe de altă parte, însuşi imaginea lucrurilor trecătoare, ireale şi schimbătoare :
„Fără pădure / apa izvorului / nu are gust. / Fără vise, / viaţa / ar fi copilul / nimănui; / şi umbra dacă / n-ar fi fost, / lumina mută / rămânea” („Împărtăşanii de-o clipă”)
Umbra, a doua natură a fiinţelor şi a lucrurilor este, de obicei, legată de moarte, când umbra şi sufletul se despart de cel care le-a purtat.
Motivul umbrei nu poate lipsi de la Mihai Eminescu :
„Şi în farmecul vieţi-mi / Nu ştiam că-i tot aceea / De te razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia” ( „Pe aceeaşi ulicioară”)
Acelaşi motiv la Nicolae Mihai : „În dizgraţie, umbra / mereu cu alte chipuri, / bate la poartă” („ Acoladă pasageră”), „Nu ştia cât de şubredă
poate să fie umbra unui tei”, (Clopot de umbră”), „acest lucru înseamnă bucurie / ori poate umbră dureros împrăştiată” (Cu muchea palmei”).
Cuvântul urcă până în titlurile poeziilor : „Dâră de umbră”, „Umbră de nuc”, „Clopot de umbră”.
Dar „Fântânarul din stele” se doreşte a fi arbore. „Arborele înlesneşte comunicarea între cele trei niveluri ale cosmosului : cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile în care se împlântă; cel de la suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos; şi înaltul, prin ramurile dinspre vârf, atrase de lumina cerului”.
Dedicată scriitorului Octavian Voicu, poezia „Arbore de suflet” sfârşeşte într-o lacrimă :
„În cimitirul trist al sufletului meu / un arbore suspină acolo sus, pe creastă, / lângă Dumnezeu!”
S-a spus despre poezie că ar fi o nobilă inutilitate. Dar deşi : „Poezia-i cu aripile frânte, / iar poetul ajuns biet moşneag, / cu grijile şi cuvintele sprijinite-n toiag”. („ Concubinaj”), nu-i chiar totul „zădărnicie” :
„Împărţim bucuria de a fi / şi lacrimile îngropate cu trudă / în palme, dar şi gustul frustrărilor / înghite bucătură cu bucătură, / şi ca o boală milostivă stă gura / pământului să înghită hulpavă / firul de iarbă îmbătrânit ce suntem, / în aplauzele unei grămezi / de frunze stârnite”. ( pag. 100 )
Şi atunci ce mai rămâne în urma noastră? Rămân iubirea şi poezia, fireşte, adevărata poezie :
„Ştim de veacuri că iubirea / e ca lacrima de surdă. Patima / şi ea rămâne / dâră de parfum absurdă. / iar târziu / când noaptea / cerne peste noi / grămezi de stele, ne ascundem / în uimire şi din dor clădim castele / Şi ştiind cât o să doară / visul nostru / deseori am rugat / Steaua Polară / se să ne adăpostească-n zori”
( Cântec sau Refugiu câmpenesc”).
Că Nicolae Mihai este poet al iubirii, ne conving aceste „Declaraţii fără întoarcere” :
Te ascunzi în nopţile mele cu disperare / pentru că doar eu ştiu să răsfoiesc / până la capăt îmbrăţişările şi, / din trei în trei, dorinţele între noi abandonate./ În dreptul surâsului, atârni clopoţei de argint / şi fiecare suflare a ta e un şirag / de stârnite ispite şi sunete fără întoarcere. / pe întuneric, cu
braţele despuiate, împingi ca pe o şoaptă la marginea patului / visul frumos şi dai / alt chip iubirii care începe să doară”.
În noianul de cărţi de versuri apărute în ultimii ani, cărţi din care lipseşte de cele mai multe ori poezia, volumele lui Nicolae Mihai sunt o lectură extrem de plăcută, de benefică şi de reconfortantă pentru sufletul dornic de frumos artistic, iar vocea poetului este una distinctă între vocile aezilor contemporani.
Magda GRIGORE
George Piteş – provocările prozei
George D.Piteş deconspiră în ultima sa carte publicată (Destine în impas, Fundaţia Culturală Antares, 2014), faptul că se află el însuşi în impasul confruntării dintre natura sufletească sensibilă, contemplativă, şi aspectele concrete, pragmatice, furtive ale vieţii care îl revendică. Reflecţia asupra existenţei şi întâmplările trăite îl determină totuşi să încline spre meditare ca (în)spre starea de graţie a omenescului. Braţele acaparatoare/mişcătoare/înşelătoare ale lucrurilor mărunte, ca nişte Circe care vor să te oprească din drum, rămân în urma ideii şi dorinţei sale de a da un sens spiritual segmentului temporal la care are omeneşte acces, hotărâre la care trimite inclusiv motto-ul cărţii: ,,Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri/ Sunt renunţările la vis!” (Radu Gyr).
Secvenţele epice pentru care optează ca autor vin din descrierea unei realităţi concrete, el transferă în pagini un cotidian recognoscibil, cu oameni obişnuiţi şi cu întâmplări care îi transformă sau care îi amprentează ontologic (prilej cu care îi expune şi reflectării cititorului). Din numeroasele aspecte de viaţă firească, unele situaţii comune, altele situaţii problematice, unele la limita speranţei, altele la limita dezamăgirii, naratorul culisează discret spre semnificaţia profundă a lucrurilor şi spre înţelesul ascuns al (supra)feţelor. Adeziunea la valorile sufleteşti, în detrimentul celor imediate/lumeşti/agresive, aflate în registrul palpabil al existenţei, pare un ideal generat de încrederea în axiologia autentic-umană asupra căreia conştiinţa devenirii constituie un factor determinant. Această credinţă apare fulgurant şi repetitiv în discursul personajelor sale bune – (,,Tineţi minte, omul se defineşte singur, de cum deschide gura, iar vocabularul fiecăruia este cu atât mai sărac cu cât citeşte mai puţin! (…) Nu veţi putea vorbi pe stradă în FORTRAN şi nici nu veţi putea face o declaraţie de dragoste în COBOL…” – din Lecţia de morală). Personajul benefic are diferite avataruri, mesajul este însă acelaşi: sentimentele autentice şi sacrificiale („Ce să fac ? Asta-s eu şi n-am ce face. Îl iubesc cu fiecare fibră din mine, cu fiecare celulă…,” – din Ah, dragostea); înfăţişarea energetică a îngerilor pe pământ („Abia atunci, cei doi sesizară că, lângă ei, stăteau cuminţi ţinându-se de mână.şi uitându-se cu sprâncenele ridicate, când unul, când celălalt, cei doi îngeraşi, Rela şi…Gabriel” – din Regăsire); sensurile pe care fiinţa interioară le caută şi pe care se hotărăşte să le strângă într¬-un mesjul propriu („Simt încontinuu acea durere îngrozitoare din frunte, iar în urechi îmi răsună dureros chemarea unui copil, cu ochii plini de lacrimi, chemat prematur la Bunul Dumnezeu, spre a-i aduce la judecată, imensul sac al păcatelor lumii” – din La mormântul tatălui meu). Şirul de povestiri urmăreşte discret o traiectorie ascendentă a general-umanului, o disecare a realităţii împovărate de abundenţa necesarului, o (răs)tălmăcire insistentă a detaliului revelator ascuns în oameni şi fapte. Autorul îşi plasează parcă instanţa narativă deasupra panoramei faptelor mărunte/neînsemnate, deasupra timpului cantitativ, bergsonian, peste faptul divers şi consecinţa lui şi chiar dincolo de confesiunea transparentă, atunci când narează la persoana I.
Dimensiunea personajelor sale reflectă, ca o oglindă realistă, o comunitate în care predomină amestecul de valori, oamenii frumoşi nu se văd, sau se văd mult mai greu decât oamenii terni, interferenţa ireductibilă dintre sacru şi profan îngreunează ideea de îndepărtare a asperităţilor morale şi de recăpătare a autenticităţii trăirii. De la Radu şi Silvia, până la moş Tomiţă şi Dada Ioana, de la Mircică sau Corina, până la Marius Andronescu, profesorul de logică, galeria personajelor încearcă un transfer al destinelor în plan superior, o esenţializare a întâmplării de a trăi şi o cuantificare spiritualiza(n)tă a timpului calitativ. Un microcosmos umanizat, armonizat cu sensurile fundamentale şi cu întreaga Creaţie al cărei rol depăşeşte raţiunile fizice, freamătă în interiorul lumii narative a lui George D.Piteş. Eroii săi sunt puşi în situaţii de viaţă diferite, autorul le urmăreşte parcă dinamica repetitivă şi stereotipă, făcută în mod nefericit să ajungă la pierderea esenţialului. El selectează detaşat contextele respective, dar caută să identifice felul unic în care personajul se eliberează din determinările lui materiale, în care devine capabil să revendice sensul adevărat al existenţei şi înţelesurile lui majore, (inter)relaţionarea socială intensă şi o anume libertate necesară în gândire. George D.Piteş pare conştient de faptul că sufletul omului poate suporta oricând o mişcare înnoitoare, o hermeneutică în traiul imediat/concret, menită să-l înnobileze, chiar dacă metamorfoza aceasta nu este unanimă, nu poate fi deplină şi nu durează neapărat, nu generează un ecou în eternitate. O altă parte a povestirilor zugrăveşte lumea indecisă, dubitativă, incertă, cea înscrisă greşit în traiectoria vieţii. Eroii din această zonă ezită sau se lasă trăiţi de contextele capricioase ale destinului (ca rectorul Mihai Viziru, din Picătura de eternitate), sunt deştep(ta)ţi (ca Stănică Atodiresei, din Ce este logica), uneori aproape ireali (ca Sânziana Dumitrescu, din Îngerul). Deşi optează în genere pentru o lume contemporană şi pentru un realism la zi, George D.Piteş se întoarce şi spre istoria recentă, e adevărat, cu umor, ceea ce motivează şi salvează alegerea subiectului ca atare (de exemplu universul epic din povestirea Doi preşedinţi, populat cu eroi rurali care gravitează în jurul C.A.P.-ului). Degringolada valorică şi ierarhia socială a epocii, în care tovarăşii accesau privilegiile de tot felul ale regimului sunt incriminate indirect şi abordate cu o ironie transparentă. Preşedintele Axente de la C.A.P.ul ,,Drumul belşugului” şi Preşedintele Procopie de la C.A.P.-ul ,,Victoria Socialismului” sau foarte cunoscuta tipologie a slugarnicului (gen Gavrilă Pivniceru) – amintesc de situaţia tristă a satelor româneşti din perioada socialistă, guvernate de pleiada ideologică rătăcită de adevăratele esenţe şi de binecuvântarea rostului umanităţii. Există şi personaje de frontieră, parţial înzestrate de natură, dar care se ratează din pricini oportuniste (unul pare Eliza, Elisabeta Prună, din Javra mea dragă, a cărei viaţă sentimentală se pierde în triunghiul vulgaritate-buna intenţie şi educaţie), pe care autorul le mânuieşte de asemenea cu meticulozitate.
Creator de atmosferă epică, George D.Piteş observă, notează şi strânge sârguincios elemente de viaţă din medii diferite. El explorează lumea (din)spre graniţa incertului, o societate de tranziţie sufletească, pe care o lasă să se descurce în/după provocările istoriei individuale şi/sau colective. În segmentul narativ postbelic, George D.Piteş rămâne tributar prozei de început, în care autorii (pre)stabileau momentele epice şi dădeau o traiecorie lineară personajelor, lăsând prozei curgerea lină şi de multe ori previzibilă. Autorul nu se lasă ispitit de sinuozităţile epicului postmodern, dorind o abordare clasică a prozei şi optând pentru metodele consacrate de punere în scenă a personajelor. Instanţa narativă pare totuşi dispusă să intervină benefic, moralizator, în sensul revizuirii conduitei personajelor ori de câte ori consideră necesar. George D. Piteş este aşadar un povestitor în formulă recognoscibilă, el reconstituie pasionat un climat auctorial de relativitate şi deficit existenţial, mai ales pentru personajele insuficient maturizate, dominate de limitele perspectivei. Destine în impas este o lectură accesibilă, adresată cititorilor preocupaţi de lumea care se află în continuă formulare şi re-formulare, cu personaje aflate de celer mai multe ori la porţile propriilor destine şi cărora autorul se declară dispus, tacit, să le ofere susţinere în identificarea cheilor de acces necesare.
Diana Dobrița BÂLEA
Convertirea unei vieți în poveste
A-l recenza pe domnul Ion Roșioru se aseamănă – iertată să-mi fie analogia! – cu efortul unui preot de a vorbi pe înțelesul oamenilor despre Dumnezeu. Cât de greu trebuie să-i fie acelui preot să nu păcătuiască greșind fie și cu un singur cuvânt? Încerc un sentiment de spaimă ori de câte ori am ocazia să scriu despre acest infatigabil autor, dar și unul de intensă bucurie, căci retrăiesc magia clipelor în care i-am citit opera.
Născut la 14 august 1944, în satul Grunj din judeţul Buzău, domnul Ion Roşioru este, din 1995, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea şi, din 2010, al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec. De la debutul său editorial din 1988 cu volumul de versuri La ţărmul grânelor și până în prezent nu s-a mai oprit, practic, din a ne dărui noi și noi bucurii literare: volume de poezie (Pur, Casa de la ţară, Recviem pentru secolul meu, Incantaţii de mătase, Mir(easmă) de nard, Lacrimi triunghiulare, Pantumierul, vol. I şi II, Clopotul din Dojoji, Trecutul afectiv se pierde, Își pierde urma inorogul, Insomnii vesperale, Mâinele meu începe azi), proză scurtă (Luceafărul de ziuă, Paznicul de vânătoare), roman (Îngeri indecişi, Ţine-mă de vorbă să nu mor), critică literară (Cronicar la Pontul Euxin, Cronici ospitaliere, vol. I şi II), studii monografice dedicate unor autori contemporani (Marius Tupan între utopie şi parabolă, Şerban Codrin sau meditaţia unui poet occidental într-o grădină Zen, şi Arthur Porumboiu sau scrisul ca pavăză împotriva morţii); traduceri (Vilanele şi pantumuri, Sipetul de santal de Charles Cros, Cele mai frumoase poezii de Emile Verhaeren, Poeme nipone, Etonnements/ Sub semnul mirării, antologie bilingvă de poeme pentru copii etc.). Urmare a acestor opere de un rafinament aparte, Seniorul Ion Roșioru afost recompensat cu numeroase premii și distincţii.
Volumul de povestiri Paznicul de vânătoare (Ed. Virtual, 2011) nu poate fi pus în discuție decât alături de fratele său geamăn, Luceafărul de ziuă (Ed. Ex-Ponto, 2004). Stilistic vorbind, ambele sunt construite pe structura unui spectacol sărbătoresc al cuvintelor, ca și când autorul le-ar fi scris numai în zilele de duminică. Asocierea neologismelor cu expresiile populare și cu regionalismele în aceeași frază ori în fraze alăturate e atât de captivantă, încât cititorul poate fi adesea în pericol să piardă o parte importantă a dinamismului caracteristic epicii și să devină rob al acestui stil de scriere inedit – o mănușă firească și constantă în mâna prozatorului Ion Roșioru (ex.: „Alte gropi pentru pari, alte cuie pentru înciocălatul răcăriilor, alte ocări şi înjurături ale răzvrătiţilor ce luptau ca mercenari benevoli sub drapelul hârtiploancei căreia în zadar aşteptam să-i plesnească fierea de atâta zborşitură şi de atâta venin vărsat spre a apăra integritatea cătunului”). Discursul apolinic este curmat brusc de aprecieri dionisiace și invers, astfel că cititorul devine, fără să bage de seamă, martor, părtaș întru suferință ori simplu confident, căruia naratorul îi încredințează fără nicio opreliște gândurile și ideile sale. De asemenea, succesiunea de fapte și întâmplări din aceste povestiri este, nu de puține ori, întreruptă de averse lirice, în maniera blândă și delicată, de această dată, a poetului Ion Roșioru. Nu lipsește comicul, cu toate formele lui: de nume, de limbaj (atât al personajelor, cât și al naratorului însuși), de situație, de moravuri, de caracter. Cu alte cuvinte, scrierea acestor două volume de povestiri îi dă posibilitatea autorului să facă o radiografie sui-generisa vremurilor ante- și postdecembriste românești, perioade deloc elogiate în cuprinsul prozeiautorului.
Paznicul de vânătoare cuprinde 11 povestirisavuroaseîn care universul ficțional interferează până la contopirecu cel real. Realitatea socială, incluzând-o pe cea familială, și tarele acesteia sunt prezentatenu numai cu acribie de scriitor conștiincios, ci și cu implicare afectivă din parteanaratorului, care apare frecvent și ca personajprincipal. Întâmplările au loc în comuna sa de baștină, Mânzălești, și în orășelul Colarovca (toponim inventat pentru localitatea Hârșova), unde a ajuns prin „repartiție guvernamentală”, așa cum afirmă în romanul Ține-mă de vorbă să nu mor, să predea limba franceză. Deși în Cornul abundenței face afirmația „Colarovca, pe care începusem s-o îndrăgesc“, autorul nu va scăpa totuși, de-a lungul anilor, de obsesia nemulțumirii tatălui, care ar fi dorit să-și vadă fiul trăind într-o casă ridicată direct pe pământul Mânzăleștiuluiși nu într-un apartament de bloc, departe de ai săi. De altfel, își citează tatăl ori de câte ori are ocazia: „tu stai ca cioara-n par pe unde şi-a înţărcat dracul copiii“. Sentimentul dezrădăcinării, niciodată exprimat „cu subiect și predicat“, vorba domniei sale, e destul de prezent în proza roșioriană. Ba, mai mult, gustul amar al acestui sentiment e accentuat de rapacitatea cumnatei Astusia – prenumele, însemnând viclenie, i se potrivește perfect – care încearcă și până la un punct chiar reușește să pună mâna pe casa părintească, unde au crescut el, fratele Zamfir și sora mai mare, Lola. Dar nu doar Astusia râvnește la avutul său, ci și vecinii, precum Didică Ciomăgaru cu tot clanul său „ciomăgăresc“. Astfel, naratorul-personaj,„biet mutant social şi geografic“ cum se autocaracterizează, se revoltă în felul său pașnic, adică mulțumindu-se să nu se certe cu nimeni, ci strigând doar în mintea și în sufletul său nedreptățile funciare: „singura legătură dintre mine şi glia strămoşească fiind plata anuală a impozitului şi a altor angarale pe care primarul matusalemic şi consilierii lui fluctuanţi şi mămăligoşi le iscrişeau în chip diabolic întru propăşirea bugetului local, adică a rumenirii obrazului subţire care pe buzunarul altora se ţine, obraz în care pâlpâie acuzator sângele copiilor jertfiţi în loviluţia din acel decembrie confiscat de tagma sporită a foştilor reciclaţi fără pic de ruşine socială“ (Lanțuri trofice).
Volumul debutează cu povestirea Levitație, în care bătrâna și niciodată fericita Oana Lica stă să moară, singură și fără lumânare creștinească, pe lavița unde se stinsese cu ani în urmă și Ion Cârcocea, soțul ei cel rău „ca un zbir“. Așezarea în fruntea volumului a acestei povestiri are ca scop introducerea cititorului în atmosfera satului de după „loviluție”, în care frățietatea, bunele relații cu rudele, cu vecinii și cu oamenii în general stau să se stingă precum Oana Lica, fără niciun Dumnezeu. Țăranii nu mai sunt cei de altădată, preocupați să-și muncească palma de pământ și să-și vadă de sărăcia lor, ci, mulți dintre ei întorși de la oraș pentru că acolo și-au pierdut serviciul, au veleități de arendași ori de hoți de la vecini, de la rude și așa mai departe, de unde și noua calitate a unor păgubiți mai mult sau mai puțin închipuiți, aceea de procesoman. Ba mai mult, în Cornul abundenței, însuși slujitorul lui Dumnezeu, preotul Romică, acceptă să ia niște saci de ciment din ograda altuia, prin intermediul Astusiei, și să nu-i plătească fiind „tânăr şi sărac“ și pentru că „de-a lungul vremurilor creştine enoriaşii de pretutindeni au pus mână de la mână şi au construit case parohiale ca nişte bijuterii arhitectonice“. Naratorul-personaj principal nu ne redă direct monologul amenințător al Astusiei, ci ne face o sinteză hazlie: „Meritam să mi se întocmească dosar penal, dacă-l mai agasam, cu pretenţiile mele cretine şi revendicative pe slujitorul bisericii din capul de est al comunii care mă tolera în ea, fiu risipitor şi ingrat ce eram şi care mă lăfăiam cu şezutul în două luntre şi-aici şi-n Colarovca“. Satul românesc pare să trăiască după principiul lui Sartre: „Eu contez, restul sunt ceilalți“ sau, mai rău, „Infernul e în ceilalți“. Iată, la cald, cum este văzută lumea satului: „mă întorsesem într-un cătun unde de regulă toată lumea îi culpabilizează, sartrian, pe ceilalţi, zămislitori din oficiu de inferne terestre. Existenţa oricui este, automat, un iad pentru cei din jur“ (Lanțuri trofice).
Misterul e acasă la el în Paznicul de vânătoare. Cel care dă numele unei povestiri și volumului pus în discuție, „Omul partidului, mde!“ după cum se lamentează, neputincioși, milițienii, nu poate fi un oarecare paznic de sălbăticiuni, dat fiind satul cu toate bizareriile lui. „Batracian în stare bipedă“, fără pușcă din cauza firii sale impulsiv-agresive precum a ascendenților săi, lui Stanciu Găman i se pare firesc să ia de la alții și să nu plătească, aceasta fiind, după cum se pare, o meteahnă caracteristică multor oameni ai acestor locuri. Așa procedează în cazul a doi tineri brutari pe care îi vizitează zilnic la ora când scot din cuptor pâinea cea „cartelată”, mormăind invariabil către cei doi invitația de a veni să pescuiască pe malul lacului său, în vecinătatea casei construite lângă ruinele unui castel. Tinerii dau curs invitației și probabil că ar fi fost stâlciți în bătaie de gazda nefericită la vederea lor dacă n-ar fi venit cu niște sticle de vin. Autorul accentuează misterul – după episodul în care cei doi întâlnesc un consătean speriat la vederea unui lup costeliv, un fel de locuitor al pădurii din timpuri imemoriale – când „vajnicul scandalagiu” le vorbește astfel de peștii lacului: „Nici nu vă închipuiți ce deștepți sunt, mânca-i-ar tata de ghiduși și de zurbagii ce sunt, că nu degeaba i-am dresat eu!“ Pescuitul are un ritm manolic: fiecare pește prins de oaspeți este luat din găleată și aruncat înapoi în apă de neînțelesul Găman. Acest lucru se întâmplă până spre seară, când gazda nu mai apare deloc, iar tinerii își dau seama că sunt înfometați. Sunt ultimii care l-au văzut pe paznicul de vânătoare. Nimeni nu l-a mai găsit vreodată, ca și când s-ar fi făcut una cu peștii lui, cu lupul misterios ori cu fantomele ce vor fi locuit prin vestigiile castelului.
Povestirile Batista cadrilată și Dimineața aceea mirosind a povești și a pâine sunt emoționante de la prima până la ultima pagină. Naratorul-personaj prezintă episoade ale copilăriei și ale adolescenței sale. Sărăcia ce urmează războiului și cea ulterioară, dorul de tatăl plecat departe să muncească și să aducă grâu acasă, foamea cumplită care îi chinuie pe copii sunt atât de proaspete în mintea scriitorului, încât, citind, avem strania senzație că totul se întâmplă chiar sub ochii noștri (Dimineața aceea mirosind a povești și a pâine). E posibil ca momentul „batista“ să fi existat cu adevărat, devreme ce-l regăsim și în romanul Ține-mă de vorbă să nu mor. Suferind în tăcere de lipsa de afecțiune din partea părinților și îndeosebi de cea a tatălui, protagonistul adolescent e copleșit de gestul singular al „genitorului“ său: „nu pot să nu-mi amintesc momentul în care tatăl meu (…) mi-a întins, și ăsta a fost singurul lui gest de tandrețe dirijată vreodată asupra mea, o batistă cadrilată pe care să i-o flutur trecutului în semn de adio“ (Batista cadrilată).
Față de tonul mai blând al Luceafărului de ziuă, în care Eros îi inspiră scriitorului adevărate poeme lirice în proză, cu multe pagini de rezistență debordând de umor, Paznicul de vânătoare este tributar unui registru mai grav, rod, poate, al acceptării de către scriitorul Ion Roșioru că nimic nu se poate schimba în lume fără curățirea, mai întâi, a mentalității oamenilor care o compun.
Stan BREBENEL
LAKONIKA
Despre poetul Dumitru Pană se pot spune multe, pentru că este unul aparte. Şi ca om este unul aparte. Nu-i plac mediocritatea, incompetenţa, impostura. Adică circul şi circarii. Este greu să intri în cercul de apropiaţi. Acest lucru se întâmplă nu pentru că el ar fi un individ de o superioritate închipuită şi nici că ar fi un solitar. Este cât se poate de sociabil şi prietenos.
Prin scrierile sale vedem că se arată fascinat de Grecia antică şi de mitologia ei. După ce a publicat în anul 2001 volumul Ilion, în 2015 vine cu un alt volum, al şaselea, publicat la Editura Conta, intitulat Lakonika, din care transpare afinitatea sa pentru cultura antică a Elladei. După cum vom observa după lectură, poetul nu rămâne ancorat în trecut ci, prin perspectiva eroilor mitologici şi a legendelor, abordează problematica individului în societatea contemporană. Volumul l-a structurat în trei cicluri: I. Coincidentia propositorum, II. Lakonika şi III. Casa rece. Deşi par diverse, ciclurile sunt unitare tocmai prin diversitate. După opinia poetului, omul trăieşte între mai multe repere, dar două îi sunt definitorii: nădejdea şi deznădejdea. Periplul vieţii este datorat acestor două stări. Omul pleacă dintr-un loc în altul din cauza deznădejdii, iar acolo unde ajunge tot peste ea dă. La reîntoarcerea în punctul iniţial, constată că nu a realizat nimic, ca şi cum nu ar fi plecat niciodată în căutarea mai binelui. Este, dacă vreţi, o continuare permanentă a mitului lui Ulise, cel căruia, după sfârşitul războiului troian, îi trebuiesc 20 de ani plini de sacrificii şi de peripeţii, dar şi multă perseverenţă, pentru a ajunge acasă la Penelopa, în Itaca iubită.. Între timp s-au surpat case şi glorii/ s-au ridicat alte case şi alte glorii. am plâns/ şi am râs cu aceleaşi lacrimi/ am iubit am urât cu aceleaşi cuvinte (Altă Ithaca). Până şi Alexandru Macedon, zis cel Mare, a plecat la capătul lumii sau la capătul nădejdii, aşa cum se întreabă retoric poetul. Şi nu s-a mai întors. A găsit oare ce căuta? Este greu de dat un răspuns atunci când adevărul devine minciună şi minciuna adevăr, însă putem intui. Poetul rămâne în perimetrul olimpian, cel puţin pentru ciclul întâi, şi scrie cu cerneala egee, extaziat în faţa spectacolului oferit de mare: m-am pierdut prin marea de insule./ aş fi scris cu toată cerneala egee –// am văzut marea la ea acasă (Am văzut marea).
Poemele din acest întâi ciclu sunt de dimensiuni normale. În schimb, în cel de-al doilea, poetul este laconic, aşa încât poemele par mici pete albe pe întinsul albastru al mării în care se oglindeşte Olimpul. În al treilea revine, nu în totalitate, la dimensiunile iniţiale. Unele dintre ele pot fi catalogate în categoria aforismelor, iar altele conţin definiţii interesante. Îl preocupă aceleaşi întrebări ale căror răspunsuri îl neliniştesc. Rareori are parte şi de linişte: nu mai sunt eu cel care a plecat./ sunt altul/ pentru că m-am întors cu o floare (Alter). Dumitru Pană este zgârcit cu cititorii. Foloseşte puţine cuvinte, nu că nu i-ar fi la îndemână lexicul, ci pentru că a fi lapidar în ziua de astăzi este o virtute. Balastul este înlăturat, aşa cum marii sculptori antici înlăturau bucăţile de marmură nefolositoare pentru a scoate la lumină frumuseţi nebănuite. În redarea emoţiei lirice, cuvintele sunt simple şi naturale, sunt calde, sunt vii: să iubeşti când iubeşti e simplu./ dar să iubeşti când nu iubeşti/ cum s-ar numi zeul acela? (E simplu) sau la cafenea un pictor pictează un nud/ şi-l ratează. un altul pictează nudul/ şi doreşte modelul. al treilea pictează/ nudul şi doreşte să păstreze tabloul./ nici unul nu pictează pur şi simplu/ un nud. (Biata nud).
Este, ca orice poet care se respectă, atent şi la starea poeziei în contemporaneitate. Şi nu îi este indiferentă situaţia ei, dar nici a creatorului. Şi nu-i convine ceea ce constată şi, oarecum, se revoltă: poetul e tot mai singur/ tot mai ciudat/ straniu/ adică străin/ printre prieteni/ rude/ cunoscuţi/ chiar şi în familie.// poetul e tot mai singur/ chiar şi printre scriitori (Tot mai singur). Crezul său literar este unul de admirat, aşa cum există la toţi marii autori, împărtăşindu-l tuturor: eu nu scriu pentru că sunt nefericit/ eu scriu pentru că pot fi fericit (Antiecou). Obiectivul său este unul cât se poate de firesc pentru cineva care este conştient de propria valoare: dar eu nu mai vreau să scriu poezii/ eu vreau să scriu poezia (Ars). Şi asta face Dumitru Pană. Scrie poezia.
Ar mai fi o observaţie de făcut, foarte interesantă. La începutul ciclului întâi are un motto din Heraklit: nemuritori muritori, muritori nemuritori:/ trăind viaţa acelora, murind viaţa acestora. Aproape tot ce urmează pare o continuare a acestui citat, mai ales în poemul care dă titlul volumului.
Ajuns la vârsta deplinei maturităţi artistice, poetul dă măsura întregului său talent şi a experienţelor acumulate la cenaclul Junimea şi în anturajul revistelor studenţeşti ieşene din perioada 1981 – 1984. Sunt convins că Dumitru Pană ne va mai încânta cu alte volume de înaltă ţinută artstică, ca şi Lakonika. Le aştept.
