Spații culturale nr. 44 (6)
POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
– jurnal de călătorie artistică în Canada –
Episodul 8
Marți, 10 iunie 2003, Vancouver
Plecarea spre Toronto cu avionul, seara la ora 11,30.
Dimineața petrecută acasă cu scrierea de mesaje (Claudia, Zoli, Anca) și cu citirea celor primite. Gustul neplăcut vine de la London. Doamna Dorina îmi scrie abia acum că în 21 e programat un botez și îmi cere să-i comunic dacă se poate muta spectacolul pe 22 și cât estimez să câștig. I-am răspuns – ușor enervat – că sunt definitiv aranjate celelalte spectacole și nu se mai poate schimba când vrea fiecare. Totuși i-am propus o perioadă între 23-26 iunie și am precizat că nu câștigul material m-a determinat să bat atâta drum. Dacă gândeam așa, mai bine vindeam râme în fața gării din Brașov, cum am văzut că fac destui negustori ambulanți care, cu un efort minim, nu se plângeau de lipsa câștigului. Sunt curios dacă va răspunde, dar mi-am cam luat gândul de la London.
După prânz m-am apucat să scriu despre zilele trecute. Rămăsesem în urmă. Pe la 15,30 am plecat să caut ceva specific pentru Vancouver. În primul magazin n-am găsit nimic convenabil, iar ajuns în cel de-al doilea am intrat în criză de timp și am cumpărat doar șase vederi cu trei dolari.

Fac un duș, mă odihnesc o jumătate de oră și mă apuc de făcut bagajele. Încerc să echilibrez lucrurile în cele două valize și în bagajul de mână. Nu știu de ce sunt așa de încărcate, deși nu am în plus decât două perechi de pantaloni, câteva pietricele de la ocean și ceva pliante din locurile prin care am fost. Am uitat că se adaugă borcanul cu proteine și conserva cu lapte de cocos. În schimb, au cam dispărut CD-urile și ceva din cărțile mele. Presupun că, din cauza grabei, nu aranjez fiecare lucru la locul cel mai potrivit.
Vine Gabi. Se miră că sunt atât de ordonat. Mâncăm cârnați și ceva din grătarul adus de la Magda. Bem, pentru ultima oară, o sticlă de vin.
Pe la ora 21 vine Nick. A reușit să-mi facă 10 CD-uri cu recitalul, ceea ce mă salvează. Va trebui să socotesc cui le dau: unul pentru doamna Mariana, la Toronto, unul pentru fiul meu, Titus, plus unul la Ottawa, unul la Kitchiner, unul la Hamilton, două la Montreal, unde voi avea cel puțin două gazde. Rămân și rezerve. Mai am și cel putin opt cărți, ceea ce înseamnă un minimum necesar.
Mă despart de Gabi. Îi spun că m-am simțit bine, lejer, pentru că nu mi-a arătat că își schimbă viața din cauza unui musafir. Și ea cred că s-a simțit bine, nefiind singură măcar trei săptămâni. Îmi repetă că i-a plăcut spectacolul. E o fată bună și are câteva trăsături comune cu ale mele, cea mai izbitoare fiind plăcerea singurătății. I-am mulțumit în cuvinte sărace. N-am știut niciodată să mulțumesc pe măsura gesturilor de prietenie cu care am fost întâmpinat. Oricum, știu că va rămâne un om cu care trebuie să păstrez legătura, să-i scriu, să comunicăm. Se lărgește cercul prietenilor mei, de gândul bun al cărora mă voi bucura mereu.
Cu Nick la aeroport. Aceeași stânjeneală pe care o resimt pentru neștiința de a-mi arăta recunoștința. A făcut mult pentru mine. I se datorează totul: inițiativa de a mă chema, străduința pusă în organizare, banii și timpul cheltuite generos cu primirea și plimbarea mea. Mai presus de toate, posibilitatea pe care am avut-o, datorită lui, de a-mi recâștiga încrederea în mine. Doar atât am reușit să-i spun: mulțumesc, Nick, pentru tot! Mă voi gândi la el, dorindu-i să-i fie bine, să depășească depresia de acum. Îl voi îmbărbăta în scrisori. El este unul dintre cei care răspunde la tot ceea ce primește, uneori prin scrisori lungi, elaborate.
La ora 23,15 pleacă avionul companiei Jetigo.net spre Toronto. Are printre pasageri și un român din România.
Miercuri, 11 iunie 2003, Toronto
După câteva minute de la decolare, stuardesele vin cu băuturi. Cer un ceai și vine surpriza. Mi se cere un dolar pentru el?! Uitasem că e o companie particulară. Așa ceva nu s-a întâmplat nici pe cursa de 45 de minute Cluj-București, unde un suc, o cafea și niște alune erau incluse în prețul biletului.
Ajung fără incidente și zdruncinări pe aeroportul din Toronto. Găsesc cu greu locul de unde se pot recupera bagajele. Mai dau un dolar ca să obțin un cărucior pentru bagaje. Am uitat să vă spun că pe aeroportul din Vancouver mi s-au cerut 10 dolari pentru nu știu ce renovări ale aeroportului. Cum ies din perimetrul bagajelor, îl zăresc pe Titus. Observ dintr-o simplă ochitură că e schimbat. Părul lung și câteva kilograme bune în plus. Îmbrătișările calde și… Crystal. Ca în fotografii. Afectuoasă, zâmbitoare, sensibilă, frumoasă. Simt o plăcere specială de a sta în preajma ei, din prima clipă. Cu maşina ei, condusă de Titus, ne pierdem prin încrengătura de șosele și indicatoare. Ne întoarcem, reluăm traseul și ajungem la doamna Mariana, în fața unui bloc cu două nivele. Ne vede și vine spre noi. E micuță și zâmbitoare, un zâmbet complice, nefabricat. Ne conduce în apartamentul pe care ni-l pune la dispoziție. Două camere, un living-room, bucătărie și frigider încărcat cu de toate. Extraordinară generozitate! Vorbim, le arăt poze de acasă. Fata se duce să ațipească puțin, iar noi continuăm să sporovăim despre facultatea lui Titus, despre șanse de viitor și speranțele mele și ale mamei. Crystal se scoală după vreo oră și jumătate și ascultăm împreună ilustrația muzicală de la recital. Este pentru prima oară când aude muzică populară românească. Pe la ora 16 ieșim în oraș. Cu mașina până într-o parcare, apoi cu metroul până în Downtown. Are alte dimensiuni pe verticală, pe lângă diferența dintre cei 1.800.000 de locuitori ai Vancover-ului și cei peste 3 milioane din Toronto. Alte dimensiuni au și zgârie norii a căror înălțime și rigurozitate severă mă plictisesc să o socotesc. E un oraș amețitor de înalt și suplu, conturat rotitor, cu geometrie modernă, cu hoteluri imense care pot găzdui populația unui orășel. Facem fotografii, bem un suc și ne întoarcem. Mâncăm ceva și ne trezim că doamna Mariana ne cheamă la un grătar. Doamne, ce pedeapsă, ce generozitate! Țuică, bere. Pune afară, la prăjit, hălci de carne și trupuri uriașe de pui. Facem și salată, avem și cartofi fierți și fasole verde fiartă. Altă bere! Dezmăț culinar. Ce ne mai așteaptă în zilele următoare? În acest ritm, creșterea în greutate se face văzând cu ochii. Cu gândul la cele două spectacole de la sfârșitul săptămânii, în care îmi pun toată nădejdea, scriu și adorm instantaneu.
Joi, 12 iunie 2003, Toronto
Sculare la ora obișnuită, cu adaptarea ei de vacanță (ora 8). Mănânc de unul singur, pentru că pe ai mei nu i-am sculat. Fac și o repetiție de text. Vine doamna Mariana și mă duce la calculator, să controlez email-urile. Primisem un mesaj de la domnul Eugen Motora din Ottawa, căruia îi scrisesem aseară, rugându-l să-mi spună sincer care este părerea lui despre spectacolul de acolo, dacă estimează că din încasări vom putea plăti chiria sălii și îmi voi acoperi cheltuielile de transport Toronto-Ottawa și retur. L-am întrebat toate acestea pentru că inițial am stabilit pentru capitala țării perioada 24-26 iunie, pentru a putea pleca mai departe la Montreal. Pentru că dânsul a cerut o schimbare a datei spectacolului în 16-17, aceasta mă obliga să mă întorc la Toronto și de acolo să-mi continui deplasarea în zona Kitchiner, Hamilton și trebuia să știu dacă sunt șanse să nu fac o gaură prea mare în buget. Mi-a răspuns în această dimineață că în perioada inițială sala nu ar fi fost liberă, că nu intră în sarcina mea să plătesc chiria sălii, aceasta urmând să fie achitată de Ambasadă, și că voi reuși astfel să-mi acopăr cheltuielile de transport. Am confirmat spectacolul de la Ottawa, măcar pentru motivul că ar fi fost nepotrivit să trec pe lângă capitala țării fără să o vizitez.
Am primit un mesaj și din London. La cele precizate de mine, doamna Corina Morthoco mi-a scris că va discuta duminică la biserică toate condițiile și îmi va da răspunsul a doua zi.
Astăzi este o zi ploioasă la Toronto. Doamna Mariana a și cumpărat, la solicitarea lui Titus, două rude de slănină de la un magazin unguresc și o rudă care pare să fie de caltaboș. Ne-a făcut și ceai într-un frumos vas cu încrustații, în metal care la baza inferioară avea un lăcaș care să țină o lumânare pentru păstrarea caldă a lichidului.
La prânz am mâncat toți trei slănină care era mai degrabă costiță, cu ceapă, roșii și câte un sprite. Am avut timp să discutăm despre ilustrația muzicală. Titus și-a notat toate indicațiile la intrări și ieșiri. Mâine ne trebuie o repetiție pentru CD player.
După masă am stat de vorbă, le-am povestit ce am mai văzut pe la Vancouver, mai ales despre grădina botanică din Victoria. Pentru că, dintre animale, Crystal iubește cel mai mult purcelul, i-am arătat purcelul meu din pluș, din spectacol, și pliantul cu grădina botanică, pentru că, pe lângă calitatea ei de studentă la canto, lucra într-o florărie. Am băut o cafea amândoi, eu cu frișcă găsită în frigider, iar Crystal cu lapte.
Titus s-a culcat. Crystal stă la picioarele lui și se uită la televizor, iar eu scriu în caiet și transcriu relatarea pentru radio pe care o voi transmite mâine…

„A început a doua parte a călătoriei mele artistice în Canada, prilejuită de prezentarea spectacolului meu intitulat “Povești fără sfârșit” în fața copiilor şi părinților din comunitățile românești trăitoare în țara frunzei de arţar. A început cu o traversare de aproape 4000 de kilometri, de la Vancouver la Toronto și, odată cu aceasta, deplasarea într-un șir de localități tot mai apropiate de estul canadian, spre oceanul Pacific.
Prima surpriză mi-a rezervat-o călătoria cu avionul, făcută nu cu Air Canada, ci cu o companie privată. Zborul s-a desfășurat noaptea, în bune condiții, liniștea, din jur acompaniind calmul stelelor printre care treceam cu un acord de simfonie ce însoțea întregul parcurs.
Toronto, orașul intens mediatizat datorită apariției recente a cazurilor de pneumonie atipică, este o metropolă de peste 3 milioane de locuitori care își desfășoară existența cotidiană fără nicio tensiune aparentă. Remarcabilă este diversitatea de națiuni pe care o remarci imediat, fără a resimți preponderența vreuneia dintre ele, așa cum se întâmplă la Vancouver, unde v-am vorbit despre prezența masivă a chinezilor. Am vizitat chiar din prima zi centrul orașului, la care nu mi-a fost ușor să ajung prin încrengătura de șosele subterane sau aeriene. Dacă mă impresionase aglomerarea românilor din diasporă, clădirile cu geometrie îndrăzneață din Vancouver, centrul orașului Toronto părea de trei ori mai înalt, divers si impunător, gata în orice moment să te îngenuncheze cu numărul uriaș al etajelor îmbrăcate în sticlă pe care am ajuns să nu le mai pot număra, cu hotelurile imense care pot găzdui, fiecare în parte, populația unui orașel.
Comunitatea românească din Toronto numără vreo zece mii de suflete, cam jumătate dintre ei veniți după 89. Aici ființează o activă asociație culturală numită ARC, pentru românii din diaspora, www.theban.com. Calendarul acțiunilor românești organizate de asociație este extrem de variat și consistent. În Toronto apare si un ziar cu difuzare lunară. Nu ca fapt divers, ci ca inițiativă de mare importanță, remarc faptul că în Toronto există și o școală românească. Copiii comunității, împrăștiați în timpul săptămânii pe la unitățile de învățământ ale orașului, se adună la fiecare sfârșit de săptămână, sâmbata, într-o sală închiriată. Se organizează câteva ore de studiu în limba și tradiția de acasă. Anul școlar se va termina în Canada peste două săptămâni.
La sediul școlii românești, în mijlocul copiilor, părinților și a cadrelor didactice, mă voi afla sâmbătă pentru primul meu spectacol în Toronto, urmat, duminică, de un altul, la cea mai mare dintre bisericile ortodoxe, ridicate chiar de români si care poartă hramul Sfântului Gheorghe.
Voi reveni cu impresii culese in urma tuturor întâlnirilor pe care le voi avea cu românii trăitori cel mai aproape de Polul Nord.”

Pe la ora 19, ne cheamă doamna Mariana. Ne servește cu ciorbă de perișoare. Bucuria specială a lui Titus și, surprinzător, încântare culinară pentru prietena lui, care mai cere o porție. De aici până la a mânca ciorbă de burtă, atât de jinduită de Titus – dar o aventură pentru o americancă – nu mai e decât un pas. Toți mai cerem o porție și o primim cu bucurie și cu mândrie pentru gospodina care a reușit să mulțumească pe toată lumea. Bem bere și ne întindem la vorbă până la 22,30, cu o tânără familie de români din vecini. Oameni deschişi, de la care aflu lucruri suplimentare despre viața românilor din Toronto, despre numărul lor și modul de a-și câștiga existența. Se pare că sunt vreo 10.000 la o populație de circa 3 milioane Nu știu de unde rămăsesem cu ideea că ar fi peste 5 milioane de suflete in oraşul acesta imens. Poate şi dimensiunea tuturor construcțiilor de pe aici, sentimentul unei înfloritoare stabilități financiare dă această imagine de greutate, de complexitate, de extindere.
Discut cu doamna Mariana despre spectacole. O văd ușor îngrijorată. Încă nu are o idee clară despre locul de unde va procura scara și cuierul pom, minima mea recuzită. Crede că Școala Românească nu are aceste obiecte, viețuind într-un spațiu împrumutat, dar eu mă îndoiesc că există clădire fără scară, pentru eventuale reparații. Sugestia mea de a lua legătura cu cineva de la școală nu găsește prea mare trecere. Probabil nu înțeleg eu cum e cu organizarea pe aici, cu spațiile închiriate, cu responsabilitățile și inventarul fiecăruia. Ar trebui să ajungem și la un magazin de unde se închiriază instalații de sunet, dar mă uit mai bine la ce există în apartamentul fetei doamnei Mariana și îmi dau seama că CD player-ul Technics, cu boxe mari şi, desigur, de fidelitate și suficientă putere, ar fi o soluție sigură și la îndemână. Nici nu ar costa bani. Trebuie sa vorbesc cu doamna Mariana. Este de văzut dacă nu cumva s-ar supăra pentru mutarea și folosirea sculelor personale ale fiicei. În privința transportului, dacă folosim ambele mașini, boxele pot sta comod pe bancheta din spate.
Am vorbit în țară cu Viorica, toți trei. Prietena lui Titus se adresează cu implacabila formulă învățată în românește: ,,o sută de votcă, vă rog frumos!”. O nouă glumă de-a lui Titus, cel aflat pe post de profesor.
Vineri,13 iunie, 2013, Toronto
Astăzi trebuie să fac o repetiție de sunet cu Titus. Trebuie să avem liniștea interioară și certitudinea că totul va decurge fără greșeli.
O zi ploioasă, după ce și ziua de ieri ne-a ținut în casă.
Mi-am verificat email-urile și am mâncat slănină cumpărată de doamna Mariana. Face toți banii. La prânz, mai repede decât ne-am așteptat, era gata și ciorba de burtă, principala dorință a lui Titus. Pentru că doamna Mariana trebuia să plece, a lăsat-o pe Oana, vecina dentistă, să facă oficiul de gazdă. Era de fapt în vizită și șoferul român din Maramureș, care mai păstrează încă accentul din nordul țării. Are un camion cumpărat cu care s-a angajat la o firmă din Toronto pentru care face transporturi în Canada și SUA. Venise din Virginia, urma să încarce și să plece în Georgia. Viață grea, stresantă, de pe urma căreia s-a ales cu un diabet. Timp mult trăit departe de casă, în situația în care are un băiat de 9 ani. Se gândește să mai facă ceva bani și apoi să se apuce de altceva, mai aproape de casă și de obligațiile morale de a contribui la educația băiatului.
Ciorba e, cum s-ar spune, ca la mama acasă. Are smântână și usturoi. I-am pus noi oțet, roșu la culoare, găsit într-un sertar. Poate singura diferență, cel puțin coloristică, față de ciorba de acasă. Șoferul nu mănâncă. În schimb Crystal are curajul și încearcă. Poate din politețe zice că e bună, dar nu reușește să mănânce mai mult de o jumătate de farfurie. Eu cu Titus mâncăm două farfurii și ne simțim ca la un restaurant românesc. Nici Brigite, dentista, nu mănâncă. Își pregătește singură un fel de brânză topită pe focul aragazului, într-o crăticioară în care înmoaie felii de pâine. După masă, Brigite ne conduce pe noi trei la magazinul Yorkdale, unul din cele șase magazine din Toronto destinate copiilor și în care un restaurant uriaș este amenajat ca o junglă, cu liane pe tavan, cu elefanți care se mișcă și țipă la o simplă apăsare de buton. Ne fotografiem în fața porților magazinului și vizităm întregul mall în care sunt raioane cu jucării, hrană pentru animale, hăinuțe, tot ce s-ar putea imagina pe pământ ca atracție şi ca necesitate pentru cei mici. Senzația principală este raionul de animale vii. Puii de căței, de rase diferite, sunt grozavi. Îi fotografiem. Este și un pui de schnauzer pitic care costa 2250 de dolari canadieni. Sunt pești, pisici, reptile, broaște țestoase, șoareci și șerpi. La etajele mall-ului sunt lucruri pentru adulți. Ne inundă mirosurile de parfum. Luăm mostre diferite și ni se face o prezentare a unui parfum din gama Givenchy. Jenant este să ascult vânzătorul, să-l văd ce eforturi de convingere face și să trec mai departe fără să cumpăr nimic. La un raion de produse cosmetice, Titus și Crystal aleg un pachet frumos cu farduri pentru Medeea, sora lui din România. E ambalat estetic, dar cam voluminos pentru bietele mele geamantane. Titus și-a adus aminte că mama lui voia o umbrelă mare. O căutăm îndelung și o găsim la raionul de articole sportive. E neagră, cu un model roșu în partea superioară. O cumpărăm, deși nu încape în geamantan. Asta îmi mai lipsea, să am ceva pe lângă bagaje, dar nu putea fi eliminată plăcerea de a face o bucurie venită din partea băiatului pe care îl iubește atât de mult.
Acasă stăm de vorbă noi trei și ne gândim la spectacolul de mâine. Vom lua CD-ul player-ul de acasă și boxele mari. E o variantă care dă siguranța că totul va funcționa.
Pe mâine, la o noua încercare! Pentru prima oara voi juca în fața copilului meu. Odată se dă și tata în spectacol!
(Va urma)
Gavriil DERJAVIN
(1743 – 1816)

Traducere de
Leo BUTNARU
Gavriil (Gavrila) Derjavin face parte dintre marii poeţi, pe care alte popoare i-au dăruit Rusiei: prinţul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru poezia modernă rusă, Aleksandr Puşkin (1799-1837), fiul unui etiopian (au fost descoperite acte conform cărora, în drum spre Rusia, bunicul său ar fi fost botezat într-o biserică din Moldova), Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoţiană, la originile sale trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII).
Se spune că neamul Derjavin ar fi provenit din tătarii de pe Volga, după ce un oarecare Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creştinat prin botez, ajunge în slujba ţarului.
Gavriil Derjavin a fost ofiţer în armata împărătească, dar mai întâi ostaş de rând, care a participat la lovitura de stat din iunie 1762, în urma căreia pe tron a fost urcată Ekaterina a II-a. Ca ofiţer, a luat parte la operaţiile de înăbuşire a răscoalei lui Pugaciov.
Primele versuri le publică în 1773. Peste cinci ani se căsătoreşte cu portugheza Ekaterina Bastidon, fiica de 16 ani a unui camerist al ţarului Petru al III-lea.
Cu alte cuvinte, reprezentanţii naţiunilor europene participau la modernizarea Rusiei patriarhale.
Din momentul fondării, în 1783, a Academiei Imperiale, Derjavin a fost membrul ei activ, participând la elaborarea şi editarea primului dicţionar explicativ al limbii ruse.
A ocupat funţii de stat, unele importante, ca cea de ministru al justiţiei (1802-1803), dar rămânând permanent în câmpul literaturii, scriind ode, sonete, epigrame.
Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la moartea poetului Gavriil Derjavin, undele din textele căruia le-am românizat, publicându-le aici. (L.B.)
Legea vieţuirii
Pentru trufaş – de frunte înclinare,
Celui obraznic dă-i o palmă pe bune,
Unge balamaua scârţâitoare,
Câinelui închide-i gura cu pâine –
Vă jur: tuspatru, sau mai mulţi de ar fi,
Îndată vor amuţi, s-or cuminţi.
Cneazului [Antioh] Cantemir, autor de satire
Slova veche nu-i ştirbeşte meritele. Păzea
Vicii! Nu vă apropiaţi! El vă va înţepa!
(1779)
Pe sicriul unui duhovnic şi erou
În acest mausoleu este îngropat
Exemplul de destin uman prea minunat,
Pilda cu deşertăciunea de când lumea:
Eroul – şi putreziciunea.
(După 1780)
La moartea căţeluşei Miluşka
Vai! În această zi de pe genunchii mei
A căzut Miluşka. Iar din tron – Ludovic.
Pentru destin e jucărie orice vrei:
Ori căţeluşa mea, ori rege – tot nimic.
(1793)
Pasărea
Au capturat pasăre cântătoare
Şi o tot strâng în mâini cu nesimţire;
Pasăre ţipă de neîndurare,
Dar ei îi zic: „Hai, cântă de iubire!”
(1793)
Evantaiul
Chiar de-ar fi lumea întreagă să o domin
N-aş dori decât simplu evantai să fiu;
Pe toţi i-aş răcori ca un zefir divin,
Scut al universului imens, azuriu.
Iară tu, Chloia, fluturându-mă uşor,
Apărându-te de căldura cea mare,
Ai înflori ca astrul răzbătând prin nor,
Fiindu-mi chiar tu umbră răcoritoare.
Zeiţa sănătăţii
A sănătăţii zeiţă binefăcătoare,
Higia, fii nedespărţită de mine!
În zilele vieţii ce mi-i dată
Îmi rămâi mereu călăuzitoare!
Dacă belşugul le zâmbeşte muritorilor,
Dacă aceştia se mândresc în faţa celor puternici
Cu strălucitoarele lor bogăţii,
Dacă pasiunile de dragoste caută
Dulci desfătări la sânul naturii,
Dacă în ochii părinţilor
Lacrimile pruncului sunt duios zâmbitoare,
Dacă zeii din înălţimi
Ne dau la timp generoasele ploi,
Dacă viaţa noastră modestă ne înveseleşte
Cu tihna sufletească a eremiţilor, –
Cu tine orice bucurie înfloreşte plăcut aromitoare.
Iar dacă tu, zeiţă, te retragi şi ne uiţi,
Ne părăsesc toate bogăţiile.
(1795)
Îngândurare
Singur, îngândurat, cu paşii mari măsor
Spaţii pustii şi timpul acestor zile;
Caut cu sumbru văz pe-aici sau pe răzor,
De n-au rămas umane urme umile.
Dar printre oameni, vai! nu caut ajutor,
Nu îl râvnesc, ci doar lumina mi-o doresc;
Veselia trece, tristeţea vine-nor,
De văzul altora ochii n-o tăinuiesc.
Mi se pare urlă râu, abis şi munte
De flacăra care-mi arde necruţător
Simţ neliniştit, neogoita minte.
Însă nu există pusta sau proptirea
Prin care n-ar răzbate al iubitei dor,
Ajutându-mă să-nving nenorocirea.
(1807)
***
Fluviul timpului în râvna sa
Spulberă omeneştile fapte,
Topeşte, ascunde-n pământ sau stea
Popoare, împăraţi şi regate.
Iar de mai rămâne câte ceva
Din lire sau sunet de flaute,
Eternitatea le va măcina.
E un destin nemilos în toate.
(6.VII.1816)
Camera de alături
ne vom aduna foarte curând în camera de alături,
mobilată sumar: o masă, câteva scaune,
fără-ndoială, şi-un pat:
chiar şi când eşti dincolo ai nevoie de somn,
doar aşa poţi ajunge lacrimă
sau floare de gheaţă pe geam.
în camera de alături, nu ne mai cunoaştem,
ştim aceleaşi cuvinte, bem acelaşi vin tămâios,
frângem aceeaşi pâine scoasă din vatra delut,
dar apa în care ne-am botezat nu ne mai leagă,
cum nu ne mai leagă fulgii de nea
din coamele atâtor ierni părăsite,
ori fluturii oglindindu-se-n boaba de rouă,
ori miezul de toamnă şi fum.
ochii de carne şi bătăile inimii rămân în pragul uşii.
odaia de alături e odaia cea bună, intri în frigul ei
doar în hainele de duminică,
doar în zilele roşii sub cruce.


