Spații culturale nr. 45 (9)

Victoria MILESCU

Ploile sunt lacrimile poeţilor

Ploile sunt lacrimile poeţilor
curg în râuri vijelioase ori calme
pietrele cântă sub versurile
şlefuite de lună, de stele
poeţii nu se nasc oriunde, oricând
nu-i recunoşti uşor, nici repede
seamănă oarecum cu noi
dar ochii lor văd mereu altceva
glasul lor sună altcumva
ei râd şi cântă şi privesc moartea în ochi
beau cu ea o cafea, un şpriţ
zilnic fac o tură dincolo de orizont
din teribilismul lor vicios şi fermecător
cine să-i creadă când povestesc
cum e dincolo şi dincoace de lumină
cine să înţeleagă că versurile lor
sunt strigătele noastre de ajutor
sunt scrisorile noastre de adio
lansate-n infinit
dar infinitului nu-i pasă de noi
infinitul nu are timp nici răbdare
infinitul nu îşi cere iertare…

Azi

Azi mi-au luat sânge
Dumnezeu ştie ce vor face cu el
s-au chinuit ceva
să-l ademenească să iasă din
labirintul venelor uscate ca ramurile
unui copac secular
obosite de câte vise au cărat
zi şi noapte
cum stă sângele meu arămiu
în recipientele de sticlă aliniate
ca soldaţii de sacrificiu
ce vor fi centrifugaţi, distilaţi
în maşinării nichelate, inumane
sângele meu de mii de carate
îmi şopteşte din modulele sepulcrale:
ce-ai să te faci acum fără mine
aşa, plină doar de iluzii
de versuri tarate…

Cu o panglică ignifugată

Întâi o zgârietură, o fisură
un geam spart
un zgomot înfundat venind
dinspre instalaţia din subsol
apoi o inundaţie
un cutremur
cade un perete
se-nclină tavanul
în cele din urmă se prăbuşeşte
întreaga clădire
jefuită, dezafectată,
cărată în afara oraşului
să nu mai încurce…
o clădire altădată frumoasă
cu locatari fără grija zilei de mâine
aflată pe strada mare
ce leagă viaţa de moarte
pe acolo ai trecut şi tu
şi m-ai văzut zâmbind
din fiecare ochi de geam
din fiecare gură de foc
astupată cu pieptul
de câte un trecător întârziat.

Suflete cartonate

E bine să ai la tine
cât mai multe suflete cartonate
şi când te întâlneşti cu prietenii
să le oferi câte unul
luaţi, citiţi
acesta este sufletul meu
bine legat, frumos ilustrat
m-a costat ceva dar merită
citiţi şi daţi mai departe
cu grijă să nu vă tăiaţi
în hârtia glasată
ori în vreo bucurie cu dinţii tari
care mi-a scăpat printre rânduri
dacă vă face să plângeţi
aruncaţi-l la primul coş, ori fumaţi-l
aţi făcut-o deja? No problem
va fi mai multă lumină
mai multă căldură în oraşul
cu fluturi dezorientaţi …

Zi bună

Ziua n-a trecut în zadar
dacă am scris o poezie
simplă ori doctă
în camera mea încărcată de cărţi
sau de vieţi presate între file
norii intră prin fereastra deschisă
odată cu stelele
parchetul scârţâie fără să mă clintesc
sunt paşi de furnică
urcând spre mine cu grijă şi frică
se înserează
ceasul a stat dar ziua s-a dus
mâine, din poezia de azi rămâne jumătate
poimâine un sfert
restul îl vor ciuguli porumbeii
răbdători din creierul meu…

Fericirea

Mănânc puţin
dorm puţin
stau în ploaie, sub ger, în zăpadă
las loviturile să cadă grămadă
rabd umilinţe
să mă acuze, să mă rănească
trec prin foc şi sabie
liniştea mea sufletească
nu ştii când te loveşte fericirea
şi trebuie să fii călit
fericirea e un lucru nespus de greu.

Emil ALMĂȘAN

Dragoste

Roşise luna, se uita la noi
de dincolo de stele şi de noapte;
aveai în păr luceferi… sânii goi
urcau spre cer livezi de mere coapte

Şi miroseai a fân şi iasomie,
iar gura ta era un câmp de fragi;
tu încă te visai copilărie
şi nu vedeai că ochii tăi mi-s dragi

Pe trupul ierbii, unduit duios,
ne cunoşteam, curaţi, întâia oară;
îmi aşternusem sufletul pe jos
să ne-nvelim cu el, să nu ne doară

Să nu ne doară clipa ce trecea
prin trupul nostru binecuvântat,
şi-n liniştea din lume se-auzea
cum inimile noastre, calde, bat

Nu va mai fi nicicând un clar de lună
pe aşa un cer de noapte răsărit,
când ne vedea cum ne ţineam de mână
şi Dumnezeu era îndrăgostit

Psalm de-nceput

Când nu te mai găsesc
am învăţat cuvintelor să mă închin
ca unor icoane ce mă primesc
la mese cu pâine, sare şi vin

Uneori, gândurile mele
sunt limpezi, râuri zglobii,
culeg cuvintele direct din stele,
şi-n tâmplă se-aprind înalte şi vii

Alteori, adun cuvintele din ţărână,
le dau chipul şi asemănarea mea;
câte din ele-or să rămână –
facă-se voia Ta

Anotimpuri

În care cuvinte, anume, să-ți spun
cum sufletul meu te cunoaște?
Ești primăvară cu parfum de salcâm,
care din muguri renaște

Poate cu lacrimi ar trebui,
dorul meu să-ți spună iară
că ești lumina ce-mi răsări
diminețile blânde de vară

Prin care tăcere să-ți amintesc –
inima mea cât de bine te știe?
Ești aurul toamnei, domnesc
așternut pe belșugul din vie

Și-n ce sărutări să-mi îmbrac
iubirea pe tine să cearnă,
să nu-mi înghețe, când plâng sau când tac
ochii tăi peste mine a iarnă?

Poate ninsori fără hotar
vor așterne timpul din nou
într-un anotimp de iubire doar,
cu numele tău

Binecuvântare

Mi-e teamă, Doamne, c-am să mor
într-o duminică frumoasă
și se vor stinge, triști, de dor
ai mei că nu mă-ntorc acasă

Mi-e teamă, Doamne, că va fi
într-un fior de dimineață
când sufletul ar înflori
senin, îndrăgostit de viață

Mi-e teamă, Doamne, c-a veni
amiaza când se scaldă-n soare
și inima-mi se va-mpietri,
săraca, mult prea trecătoare

Și-atâta teamă, teamă mi-i
că va veni pe înserat
și taina ei mă va-nfrăți
cu cerul pururea-nstelat

Spre-a trece drept, lumină-mi fii,
și cântec binecuvântat,
că, dintre toate, a muri
tu, Doamne, nu m-ai învățat

De iarnă

Și se făcea că pleci, tăiau cărare
în depărtare ochii tăi căprui.
Parcă erai un strop de înserare
și cerul tot era al nimănui

Și mă gândeam: de-atâta-nstrăinare
ce-ar mai putea să-ți spună să rămâi?

N-aș fi crezut c-așa de trist apun
frânturi din tine, să-mi aduc aminte
de-ar fi, prin vreme, singur să adun,
poveștile ce-au fost, odată, sfinte

Și mă vedeam, în urma ta, bătrân,
la margine de dor și de cuvinte

Apoi, a nins. Stătea să cearnă
un ochi de sare, pustiit, afară.
Și mă-ntrebam cum poate să se-aștearnă
zăpada fără tine prima oară

Era în noi atâta frig și iarnă.
Orice-aș fi spus era menit să moară

De suflet

Îmi pregătisem sufletul de iarnă
să înțeleg tăcerea ta. Pe geam
vedeam cum norii prind, hain, să cearnă
şi noi, puțin câte puțin, muream

Eram așa de singuri împreună
că auzeam cuvintele cum pier,
şi cea din urmă strângere de mână
cum ne urca pe-nalte cruci de ger

Îmi pregătisei sufletul de moarte
să înțeleg plecarea ta.Ții minte?
Te petreceam, cu inima, departe,
şi lacrimile deveneau cuvinte

Descântec

Dac-ai veni la mine, Moarte,
şi-ai sta cu mine doar o zi,
ai şti c-ai mers mult prea departe
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Dac-ai vei-ntr-o dimineaţă
şi-n ochii mei te-ai oglindi,
te-ai îmbăta-ntr-un strop de viaţă
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Dac-ai veni la noi acasă
şi-o clipă numai ne-ai privi,
ai vrea să stai cu noi la masă
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Cu pâine rumenă şi sare
sufletul ni s-ar primeni,
ţi s-ar aşterne la picioare
şi-n locul nostru ai muri

Doină

Mai strigă bolta satul peste deal
cu turlele – peceți voievodale –
și luna-mbracă-n raze de opal
ferestrele fugite către vale

Alunecă bătrânii-ncet, pe drum,
și umbra li se-anină, blând, la porți,
și-și suie vetrele același fum
pe-aceeași cumpănă a largei sorți

Ca strugurii dau zările în vin
și merele se poleiesc în sânge;
aceleași mierle-noată prin senin
și-aceeași doină-n asfințit se frânge

Doar clopotele bat tot mai arar,
cât să ne umple de-amintiri bătrânii,
când bolta strigă satul mai spre deal
și tot mai grea e cumpăna fântânii

Duhovnicească

De teamă că te-oi pierde am început să beau
izvoare mari de rouă şi câmpuri de omăt;
în fiecare seară în suflet mi te iau
storc liniştea din stele şi tainic mă îmbăt

Sunt ameţit de dorul cernut din Carul Mare,
din sărutarea lunii nu pot să mă trezesc,
pe cerul vieţii mele văd podgorii stelare
din care umplu crame de vin dumnezeiesc

Mi-e inima jăratec şi sufletul arsură,
îţi strâng în palme chipul ca pe-n pahar de vin,
şi-nfăşurat în noapte îl duc, plângând, spre gură
să-l fac icoana sfântă la care mă închin

Duhovnicească-i ora, dar încă suntem teferi
cât lacrimile lumii au dat din pârg în must;
şi-am să mă-mbăt la noapte de zbor şi de luceferi
să pot o clipă numai din taina ta să gust

Mihaela MALEA STROE

„Sic cogito…”

După avertismentul lui Steven Hawkins privind pericolul reprezentat de inteligența artificială, o nouă definiție a ateului: ateul este ca un robot inteligent – incapabil să (re)cunoască ființa care l-a creat și să o respecte, dar capabil, în inconștiența lui, să o identifice drept țintă, să o rănească și (dacă s-ar putea) să o distrugă.

Ca să ajungi la mâna cerească ți-e îngăduit să faci pact cu diavolul. Cu o condiție: să-l vindeci pe cel necurat de aroganță.

Un credincios formal poate fi mai dăunător decât un ateu moderat, dar este preferabil credinciosului fanatic.

A fi prudent nu e totuna cu a fi neîncrezător. Prudența ocrotește, neîncrederea ucide.

Smerenia și umilința nu sunt sinonime. Smerenia crește din interiorul ființei și îl consolidează, umilința pătrunde din afară și îl șubrezește.

Când îți vine foarte ușor să judeci și să condamni, e limpede că încă n-ai dobândit atributele unui judecător înțelept.

Ca să nu ai dezamăgiri pe lumea asta, ia-i pe oameni așa cum sunt, așază-i la locul cuvenit în ierarhia lăuntrului tău, încercând să-i înțelegi.

A tot tânjit omul după aripi. Și mult i-a mai trebuit până să priceapă că aripile lui cresc din iubire, nu din umeri…

Este important să ai o credință. Tot atât de important este să nu ucizi în numele ei.

Dacă, la omenească mânie, îi spui șefului tău terestru „ești un cretin!” și dacă, pentru spusa mânioasă, acela te va persecuta… înseamnă că ai avut dreptate.

Bătrânii neînțelepți sunt dovada trecerii zadarnice, a devenirii ratate. Pot inspira compasiune, dar nu și respect.

În fața miracolelor, ca și în fața marilor nenorociri, exclamăm cu lacrimi de fericire sau de disperare în ochi, aceleași trei cuvinte: „nu se poate!”. Extremele ne iau mereu prin surprindere. Ne apărăm, oare, de ele punându-le pe seama imposibilului?

Nu vreau să fiu. Doresc să devin. Am nevoie de trepte.

„De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. În traducere liberă: nu risipi timpul, încercând să-l luminezi pe prostul înnăscut.

S-ar cuveni să rostesc zilnic rugăciuni de mulțumire. Dumnezeu mi-a dat un orgoliu care tinde spre zero, o inimă deschisă spre iubire și iertare și destulă minte încât, pe parcursul devenirii, să nu concurez cu alții, ci cu mine însămi.

Dacă aparții posterității lui Einstein, dar enunțurile tale îl exclud pe „poate”, poate ești imbecil, poate ești răuvoitor, poate…

Între „a grăi” și „a grohăi”, diferența specifică nu este, oh!, de doar două sunete.

Cu binele nu se face troc. Binele nu se contabilizează. Degeaba oferi o tonă de gogoșari cuiva care are nevoie urgentă de un banal antinevralgic. Pe urmă, dacă recunoștința beneficiarului nu-i pe măsura așteptărilor tale, ți se pare că ai fost tras pe sfoară, că ai risipit gogoșarii, că ești victima binelui pe care l-ai făcut…

Răsplata nu respectă convenția așteptărilor. Apare din direcții imprevizibile și poate fi confundată cu norocul. Vai, celor ce cad în disperare așteptând-o într-un anumit loc, la o anumită oră, dintr-o anumită direcție, ca pe un autobuz care nu mai sosește!

Dacă, uneori, se întâmplă ca o rudă, un prieten, o cunoștință să mă mintă, nu mă supăr. Înseamnă că are conștiința bolnavă, deci are o mare problemă cu sine însuși, nu cu mine.

F.M. CIOCEA

POEME

*
Am împrumutat aripile unui înger
Și am zburat la cer,
Dar nu am aflat acolo munții mei dragi,
Iar acum sorb țărâna
Din fântânile adânci ale Bărăganului
Și mă gândesc că zborul la cer
Este o experiență traumatizantă
Pentru sclavii eterni ai gravitației.
Totuși, îngerii mă vizitează deseori
Și-mi împrumută aripile lor,
Să mă bucur măcar de perspectiva luminii,
Care inundă în fiecare dimineață
Sufletele prietenilor mei.

*
Mă balansam pe o aripă de fluture,
Între coapsele fierbinți
Și mintea crispată ale iubitei mele,
Când brusc,
Am simțit prăpastia
Dintre timpul ei
Și timpul meu pulsând dureros.
Iată ! mi-am spus,
Aripile de fluture
Nu te absolvă de explozia anilor
În celulele tale
Și nici soarele nu-l aprinde
În bezna sângelui tău,
Totuși, iubind fără preced,
Intactă rămâne euforia balansului
Pe aripi de fluture !

*
Fatalitatea nașterii o simt
În mireasma florii de iasomie…
Și nu mă mai tem de cealaltă fatalitate.

Șerpi uriași îmi aleargă prin creier,
Alungând luminile iernii
Din ungherele întunecate;
Când mă strigați, prieteni ,
Aud singurătatea veacului ăsta
Umplând pocalele singurătății mele,
Singurătății noastre viclean strecurate
În nopțile pe care nu le dormim

Florica Gh. CEAPOIU

Slujind luminii

La carul după-amiezilor mă-nham
Să duc trufaşa noapte mai departe,
Să-şi dezlipească ochii de-al meu geam,
Îndrăgostită de-un verset din carte.

Cum niciun tril îngenuncheat pe ram
Nu va curma vreun strigăt lung, de moarte,
La carul după-amiezilor mă-nham
Să duc trufaşa noapte mai departe.

Atâta bucurie vrând să am –
Într-un răstimp ce tainic mă desparte
De beznele prin care mă destram –
În ore goale şi-n secunde sparte,
La carul după-amiezilor mă-nham.

Cereasca fantezie

Iubite, simţi cum iar te-nşel
Sub clar de lună argintie?
Adorm în minte c-un rondel
Plin de cerească fantezie.

Mă poartă-n lumea lui cu zel,
Pe-arípi de veche poezie;
Iubite, simţi cum iar te-nşel
Sub clar de lună argintie?

Ca o violă cânt prin el,
Melodică în nostalgie;
C-un glas duios de menestrel,
Surpând a vremilor pustie,
Iubite, simţi cum iar te-nşel?

Trecerea în mit

Prin tine verbul se prăvale,
Din poezie trece-n mit –
Balans de fluturi şi petale,
Multiplicat şi-navuţit.

Tot mai sărac c-un asfinţit
Sau c-un deşert pierdut în vale,
Prin tine verbul se prăvale,
Din poezie trece-n mit.

Sub crugul zilelor domoale,
Avid de spaţiul nenuntit,
Urmându-ţi căile astrale –
Cometă fără de sfârşit –
Prin tine verbul se prăvale.

Pe malul vieţii

Eu vin spre voi din altă lume
Transfigurată-n gând divin;
Să-mi împlinesc un nou destin
M-am rezidit prin foc şi hume.

Nu vă miraţi de văd anume
Noi adevăruri sub smochin;
Eu vin spre voi din altă lume
Transfigurată-n gând divin.

Pe malul vieţii, negre spume
Lovit-au cugetu-mi senin,
Dar botezată c-un alt nume,
Rodind în pace şi deplin,
Eu vin spre voi din altă lume.

Cununa de lacrimi

Din lacrimi împleteam cunună
Să vadă lumea că-s bogat,
Străluminând un prund visat,
Un cer senin şi-o faptă bună.

Prin ploaie, viscol sau furtună,
De avataruri liberat,
Din lacrimi împleteam cunună
Să vadă lumea că-s bogat.

Ogorul clipei l-am arat
C-un gând divin şi-un ciob de lună,
În limpezimea lor să spună
Că-n zorul ăsta necurmat
Din lacrimi împleteam cunună.

Poetul

Precum luna mult slăvită,
El lumina ne-o împarte:
Poartă verbul spre nemoarte
Pe o strună prăfuită.

Tras la faţă şi departe
De a lumilor ispită,
Precum luna mult slăvită,
El lumina ne-o împarte.

Deschizând a vieţii carte
Cu tristeţe întocmită,
Pulberi vii din vremi deşarte
Strălucesc pe-a sa orbită,
Precum luna mult slăvită.

Boabe de iubire

Ţes trei boabe de iubire
În cuvântul mătăsos;
Spic de lună când îi cos,
Las tot dorul să se-nşire.

Într-un anotimp mănos,
Mai presus de-a noastră fire,
Ţes trei boabe de iubire
În cuvântul mătăsos.

Chiar de-i duh spre nemurire,
Ametist, bazalt sau os,
Pe altarul lui subţire,
Numărând de sus în jos,
Ţes trei boabe de iubire.

Laudă clipei

Taina clipei de vecie,
Rostuită-n zori de-un mag,
Mi-a fost dată în vileag
De beteala-i azurie.

Orb şi surd, livid beteag
N-am ştiut cât e de vie
Taina clipei de vecie,
Rostuită-n zori de-un mag.

Zboru-i alb – subtil zig-zag,
Ardere şi măreţie –
M-a-ntregit pe-al vieţii prag;
Lăudată-n cer să fie
Taina clipei de vecie!

Pe ogorul poeziei

Când prin beznă corbii ţipă,
Preschimbând suflarea gliei,
Strângi toţi cactuşii pustiei
Şi le sorbi licoarea-n pripă.

Prins în gheara nostalgiei,
Îţi fumezi a brumei pipă
Când prin beznă corbii ţipă,
Preschimbând suflarea gliei.

Înc-un ceas şi înc-o clipă
Lacrimi albe smulgi hârtiei –
De emoţii faci risipă
Pe ogorul poeziei,
Când prin beznă corbii ţipă.

„Flori de lună”

Punând ideilor cunună
De ametist sau peruzea,
Amarul vieţii se ştirbea
De-un colţ de vis şi-n „flori de lună”.

Târam simţirea în furtună,
Sub grindină sau fulgi de nea,
Punând ideilor cunună
De ametist sau peruzea.

Credeam că viscolul o-mbună,
Dar focul sacru se-nteţea –
Misterioasă, pe o strună,
Perfida noapte zăbovea
Punând ideilor cunună.

Muntele de rouă

Văz-Duhul când m-a adoptat,
Lumina sta cu foc să plouă;
Cuţit de îngeri împlântat,
Iubirea mă tăia în două.

Urcând pe muntele de rouă,
Zăream al lumii crud oftat;
Văz-Duhul când m-a adoptat,
Lumina sta cu foc să plouă.

Invoc norocul ne-ncetat,
Îl strig la cer, vi-l spun şi vouă:
Eram doar omul neaflat
Ce-şi netezea cărarea nouă,
Văz-Duhul când m-a adoptat.