Spații culturale nr. 45 (7)

Mircea V. HOMESCU

Între minciună și adevăr
(cugetări)

 O minciună poate prăbuşi o încredere de o viaţă; şi e păcat să fie aşa, fiindcă o minciună o inventezi într-o clipă, pe câtă vreme încrederea n-o capeţi – uneori – nici măcar într-o viaţă.
 Doar un suflet meschin poate crede în minciuni, adesea doar ca să iasă dintr-o încurcătură în care tot meschinăria l-a băgat.
 Ticăloşia şi minciuna încep şi sfârşesc împreună; dacă se termină cumva… înainte ca ticălosul să moară.
 Să nu minţi… este cea mai încălcată dintre „poruncile” demne şi moral-umane.
 Caracterele liliputane sunt convinse că minciuna lor este comună şi celor cu care convieţuiesc… într-un liliputanism caricatural.
 Din tot ce face omul, minciuna este răul cel mai lesne de înfăptuit, dar şi de ascuns, care – în imens de multe ocazii – devine o virtute eroică. Doar un Voltaire poate să gândească şi să scrie aşa ceva.
 Nimic precum minciuna nu se află, nu s-a aflat şi nici nu se va afla – ca statut de impertinentă supremaţie – în toate epocile istorice, în toate formele sociale, în toate îndeletnicirile, în toate năzuinţele, în toate culturile şi civilizaţiile lumii, în toate gândurile şi sentimentele omenirii. De ce oare? Poate fiindcă minciuna a fost şi rămâne un fost sau viitor adevăr; dacă nu „în sine”, sigur că prin supravieţuire vis à vis de toate cataclismele şi nenorocirile prin care a trecut lume. Asta e părerea mea după şase decenii de viaţă pe care-i port în „raniţa” existenţei, decenii în care – împreună cu Terenţiu – îmi permit să pretind că: homo sum; humani nil a me alienum puto… ceea ce în traducere liberă ar putea însemna că nici o prostie omenească nu m-a ocolit, dar nici n-am ocolit-o!
 Şi în aceeaşi „frecvenţă” de trăire aş mai putea să mărturisesc cititorului că viaţa m-a învăţat să consider minciuna – fără a-i hiperboliza indignitatea – ca fiind: un vis necurat prins asupra faptului. Dacă n-aş fi acordat unor texte, care au avut asupra mea o influenţă excepţională, sute şi sute de ore de lectură repetată, poate n-aş fi fost atât de „tolerant” faţă de minciuna cea de toate zilele a existenţei noastre… mai mult sau mai puţin ticăloase. Care sunt „textele”? 1. Fragmentul din Karamazovii lui Dostoievski, convenţional numit „Marele inchizitor”. 2. Fragmentul din „Romanul lui Iisus” de A. Dumas, denumit chiar de autor „trei ceasuri de ispitire”. Câte nopţi de meditaţie şi „comentarii” pe text nu mi-au produs aceste lecturi! Şi nici măcar nu mi-am răspuns mie… care, de către care – dintre cei doi romancieri contemporani – s-au influenţat în similitudinea întrebărilor lansate?! Lectura paralelă a celor două texte oferă satisfacţii sufleteşti greu de întâlnit în alte pagini similare. M-am mai întrebat – cel puţin de câteva sute de ori, de-a lungul anilor: oare ce m-aş fi făcut, în 45 de ani de bolşevizare pe care i-am trăit, fără cârja morală, inegalabilă, a acestor două texte în care mi-am îngropat suferinţele sufletului, chinuit de tot ce a trebuit să fac… contra mea şi contra altora, în toţi aceşti ani blestemaţi? Poate că vreodată mă va ajuta Dumnezeu să reuşesc să formulez tot ce simt când revin la cele două fragmente amintite. Încă nu găsesc în mine resursa ideatică de a putea aşterne, pe hârtie, ceea ce pluteşte proteic în mine şi proteicele trăiri în care plutesc eu, à propos de adevăr, minciună, Dumnezeu, om, păcat, bine, rău, frumos.
 Minciuna şi talentul/valoarea stârnesc invidie şi ură în semenii noştri. Minciuna mai lent, talentul mai violent. De aceea oamenii mint mai des şi invidiază… mai discret.
 Minciuna este pedeapsa fericirii. Este o ruşine dacă reuşeşti ceva şi înseamnă… moarte dacă dai greş.
 Oare de ce adevărul n-ar putea să fie o minciună isteţ „redactată”, care a biruit credulitatea – sau ignoranţa – omenească?!
 O minciună o cere neapărat şi pe doua, care să o „justifice” pe prima.
 Adevărul este mărginit spaţial şi limitat în timp, în timp ce minciuna e veşnică şi ubicuitară.
 Pot nega adevărul fără să-l murdăresc, iar minciuna o pot folosi fără să mă murdărească… afară de politică, în care te umpli de… merde (franţuzeşte!)… din cap şi până în picioare; ceea ce – se pare – că şi căutăm din moment ce nu ne ajunge oprobriul implicării în politică, ci îl hiperbolizăm adăugând şi minciuna. Oare o fi şi la alţii, ca la noi în România? Reţineţi că n-am zis… ca la noi, la români!
 A eluda/escamota nu echivalează cu a elucida; chiar şi în aria minciunii şi adevărului. Poate fiindcă sublimul adevărului e uneori discutabil; al minciunii… totdeauna profitabil, deci… preferabil.
 Nu poţi separa minciuna de adevăr, fiindcă minciuna implică – obligatoriu – tăgăduirea adevărului.
 Minciuna este insaţiabilă. După ce îi „mănâncă” pe cei pe care-i compromite, îl devorează şi pe mincinos.
 Cum ar putea să existe minciună absolută – dar şi adevăr absolut – câtă vreme conceptul de absolut a fost creat de însăşi mintea omenească… în limitele în care aceasta poate făuri absolutul?!
 Dacă suferi de patima minciunii, ai nevoie de o memorie viguroasă şi fidelă; altfel te demaşti singur, în timp.
 Dacă ne-ar copleşi adevărul şi minciuna – în exclusivitate – fără „intermediari”, am trăi doar cu conceptele de infinit, veşnicie şi neant. Ar fi bine? Ar fi rău? Până una, alta, e bine că este aşa cum este… şi nu cum ar putea să fie!
 Adevărul care se cere demonstrat ascunde în el „o ţâră” de minciună. Care nu „strică” totdeauna, ci poate să fie utilă, fiindcă ne aruncă în îndoială şi, de aici, în judecată prevăzătoare.
 Este mai util ca, bazat pe un adevăr nesigur, să învingi o minciună… sigură; decât invers.
 Capcana minciunii constă în a fi refuzată… chiar şi când conţine un pic de adevăr; poate fiindcă mincinosul care minte… credibil este acela care a trecut, o viaţă întreagă, drept un om cinstit. Încurcate sunt „căile” Domnului, în viaţă şi printre oameni.
 Una-i minciuna care te apără pe tine şi alta e minciuna folosită contra altuia.
 Mincinosul este ca şi falsificatorul de bani. La început surprinde şi chiar uluieşte, iar în final este demascat şi repudiat.
 Să fie oare adevărat că adevărul nu e decât o minciună care – în final – a biruit opinia publică?!
 Cele mai penibile minciuni sunt cele care se apropie foarte mult de adevăr.
 Dragostea de adevăr nu e totuna cu fuga de minciună. Şi e imprudent să le confunzi, deşi adesea minciuna îţi oferă ceea ce adevărul tergiversează, poate în mod nedrept.
 Urcuşul spre piscul adevărului e greu – chiar foarte greu – motiv pentru care e bine să-l parcurgi călare pe un cărăuş patruped… fie el chiar şi „măgarul” minciunii… „ad-hoc”.
 Dacă te opui minciunilor epocii tale, rămâi solitar; dacă le adopţi cu entuziasm şi frenezie… nu e spre cinstea ta, cea ideală… deci intangibilă.
 Dacă corifeii adevărului nu s-ar înşela adesea, cei ai minciunii ar trebui să intre în disperare; ceea ce nu se întâmplă decât pe ici, pe colo.
 Nu sunt puţine adevăruri care încep ca erezii, trăiesc ca superstiţii şi mor ca minciuni. Şi adevăruri când mai sunt dacă „traseul” le este atât de incert?
 Inteligentului îi e greu să mintă fără să se demaşte, la un moment dat; şi ne mai mirăm că „intelighenţia” este atât de fragilă. Să fie de vină faptul că drumul spre adevăr trece… prin eroare, iar drumul spre minciună… prin ambiguitate? Sau faptul că pentru omul inteligent minciuna e un mare efort; acela de a-şi învinge demnitatea, versus avantajele minciunii.
 Minciuna nu răpeşte nimic adevărului, precum noaptea nu ia nimic din lumina zilei. Dar asta merge à propos de indivizii încărcaţi cu moralitate; pentru gloată seamănă cu o invitaţie perfidă la minciună.
 Minciuna premeditată este problemă de caracter, nu de circumstanţă.
 Nu-ţi făuri vorbele tale pe nicovala minciunii, fiindcă pedeapsa mincinosului nu constă în neputinţa de a fi crezut de cei din jur, ci în aceea că el nu poate crede pe nimeni.
 Rostind un adevăr, nu e nici o nenorocire dacă uiţi la un moment dat ce ai zis: când minţi trebuie să ţii minte totul, fiindcă altfel cazi în haznaua construcţiei mincinoase.
 Mincinosul rareori îmbătrâneşte ca mincinos. La un moment dat se divulgă sau este demascat. De aceea se zice că pâinea mincinosului e dulce la început, apoi lasă în gură un gust amar.
 Unii cred că minciuna are picioare scurte; alţii… că n-ar avea deloc.
 Arată-mi un mincinos şi-ţi voi arăta un hoţ.
 Minciunile plăcute, odată semănate… cresc în brazdă şi în snop. Dar, deşi „înfloresc”, nu rodesc niciodată.
 Curios lucru: mincinosul nu e specimenul care să ştie să înşele; adesea minciuna este „primită” din jenă, dar nu totdeauna este şi acceptată, crezută adică.
 Cineva asemăna minciuna cu nisipul. Plăcut când te culci pe el şi neplăcut când te ridici de pe el.
 Gura mincinoasă nu „pricepe” minciuna, aşa cum aceeaşi gură nu „pricepe” în mod special saliva… versus apa.
 Zicea un filozof că în oceanul minciunii nu se află decât peşti morţi. Ar fi bine dacă ar fi aşa! Iar un altul zicea că minciuna îţi oferă prânzul, nu şi cina.
 Uzând de o minciună poţi ajunge departe; dar, în nici un caz, nu te mai poţi întoarce de unde ai plecat.
 Nu se minte niciodată mai mult decât înainte de alegeri, în timpul războaielor şi după o vânătoare.
 Omul de rând nu minte, ci se înşeală; nu spune niciodată adevărul, ci i se pare că-l spune; minciuna pentru el nu e minciună, ci un fel de „surprindere” spirituală(?!).
 Femeile şi medicii sunt singurii – pe lume – care ştiu câtă minciună trebuie, ca să faci un om… fericit.
 Fără minciuni, adevărul ar pieri de plictiseală şi de disperare: depinde totuşi de minciună.
 Se pare că o minciună, elegant rostită, ar fi de preferat unui adevăr grosolan servit auditoriului.
 Când mincinosul „scapă” un adevăr din gură, suferă în pragul îmbolnăvirii mortale.
 Nici somn lung fără visuri, nici vorbă lungă fără nici o minciună, măcar. Să dea – oare – minciuna, farmec vorbăriei excesiv de serioasă, sobră şi solemnă chiar?
 Se credea cândva că mincinos pe mincinos, nu se poate păcăli. În zilele noastre, apoftegma, sigur, nu mai este „valabilă”; priviţi derularea activităţilor politice şi bancare din România, dar şi din restul (n-am zis… râsul) lumii şi veţi trage singuri concluzia.
 Cine spune că n-a minţit niciodată… minte „de două ori” mai mult ca mincinosul „cinstit” care nu-şi neagă năravul… niciodată gratuit, totdeauna cu un scop profitabil. Cine minte fără scop este măcar prost, dacă nu nebun de-a binelea.
 Blaga zicea că minciuna este „vacanţa adevărului” Şi bine zicea, fiindcă vine o vreme când ţi se cam acreşte rostind adevăruri pe care nimeni „nu-ţi dă” nimic… dacă nu te şi ia – cumva – în râs. Şi atunci cui prodest să tot predici „în pustiu”, adevăruri de care nu are nimeni nevoie? Şi asta fiindcă „am împuţit” lumea cu pseudo-adevărul că „omul se autoevaluează prin altul/alţii”! Azi, cel puţin, pare să fie o aberaţie, deoarece prea puţin ne mai interesează părerea altora despre… hoţiile noastre, reale sau doar „spirituale”.
 Cică nici o minciună nu trăieşte veşnic. Nici nu trebuie, decât… atât cât îi e necesar mincinosului. Când „conturile” profitului s-au încheiat… ducă-se aiurea, la alţii.
 Unora le-ar fi frică să mintă; de cine? De Dumnezeu, de oameni? Şi-apoi frica este inutilă, fiindcă de cele mai multe ori adevărul, „în contul” căruia se minte, se cunoaşte din însuşi momentul minciunii rostite. Şi atunci de ce minţim? Fiindcă se câştigă – măcar timp, dacă nu altceva, minţind. Să derive aceste explicaţii din… Edmond Rostand (Cyrano de Bergerac): „Bretteurs et menteurs vergogne/ Ces sont les cadets de Gascogne!”.
 Minciuna are un sâmbure care rodeşte în orice fel de sol ar fi însămânţat. Că fructul ei este, uneori, amar (?!)… asta e chestiune de gust; iar…. „de gustibus…” se ştie cum şi de ce optează omenirea, nu de ieri, sau de azi.
 Exagerarea nu e soră, ci doar verişoară… cu minciuna; ceea ce nu contează prea mult, atunci când se constată că ambele umbresc adevărul, dacă nu-l înăbuşă cu desăvârşire.
 Cică o singură minciună ar putea compromite toată reputaţia unui individ… cândva onest. Ei şi? Dacă buzunarele acestuia se „garnisesc” substanţial, mai contează reputaţia pe care nici n-o mănânci, nici nu te îmbraci cu ea şi nu faci vile.
 Cândva, omul cinstit se „căznea” să mintă şi avea dureri cumplite… în regiunea sufletului, cum zicea mai anţărţ o piesă de muzică uşoară (nu totdeauna şi uşuratică, ca azi!). Azi te chinuieşti să rosteşti adevărul… fără să-ţi pară rău că ai fost fraier (neacademic, dar real).
 Scrie undeva (dacă nu mă înşel chiar şi în Biblie) că „libertatea înseamnă a nu trebui să minţi”. Nu contest că ar fi aşa; dar unde, în această lume a noastră? Şi apoi unde se ascunde acea libertate care recompensează adevărul şi cinstea? Am întâlnit – în cariera mea – sute şi mii de oameni care au făcut ani cumpliţi de temniţă (Canal, Aiud, Rm. Sărat, Sighet, Gherla, etc.) şi muncă ucigătoare, pentru motive de adevăr rostit aiurea, în timp ce minciuna te face „important” (mare era unul singur, fie Gh. Dej, fie Ceauşescu) şi destul de „avut” ca să „merite” să minţi.
 Nici o pledoarie/argumentaţie nu e mai vehementă – dar şi mai convingătoare! – decât cea care apără o minciună. Cinstea, zice-se, s-ar apăra singură. Doamne, blestemate zile am ajuns să trăim: să trebuiască să fie apărată cinstea, versus minciuna şi necinstea pe care o reprezintă cu prea mult succes.
 Rareori – în viaţă – minţim ca să facem un bine cuiva (deşi rarissim se mai întâmplă şi astfel), fiindcă de cele mai multe ori minţim ca să întărim o răutate. Aveţi dubii? Ascultaţi doar „perlele” rostite în Parlament şi „gogoşile” puse în circulaţie de guvern.
 Pentru a corecta o greşeală sunt mai multe posibilităţi, între care şi minciuna; fără a fi cea mai potrivită, ea este totuşi cea mai comodă şi mai ieftină din multe puncte de vedere. Iată că din nou trebuie să fac trimitere la „de gustibus” etc.
 Nu are un suflet sănătos cel ce – în conştiinţa lui – nu are scârbă de minciună. Dar mai pretinde azi cineva că e sănătos moralmente, în această lume „bolnavă de ea însăşi”, adică de propria-i decădere?
 De câte ori în viaţă n-am preferat o laudă mincinoasă, unei critici sincere? Hai, vociferaţi-mi răspunsul!
 O strategie contra minciunii: când cineva te minte, fă-te că-l crezi; astfel el devine tot mai îndrăzneţ şi mai imprudent şi sfârşeşte prin a se demasca.
 Minciuna – ca şi uleiul în apă – pluteşte la suprafaţa adevărului, sufocându-l adesea, fiindcă-i „ia faţa!”.
 V. Eftimiu vedea în minciună o armă defensivă contra indiscreţiei. Poate, dar totuşi rămâne o armă a slăbiciunii.
 De ce – oare – mincinosul n-ar fi şi un risipitor de jurăminte false?
 Nimic nu-i mai periculos decât un pic de minciună amestecată cu un pic de adevăr. Te vei trudi, să le desparţi, până când nu-ţi va mai folosi, la nimic, separarea.
 Arabii cred că minciuna ar fi un fel de pâine – dulce la început – care lasă, celui ce o mănâncă, gura plină de nisip. Poate că aşa era pe vremea lui Averoe şi Maimonide; azi, însă, ceva mă face să cred că şi arabii s-au contemporaneizat/europenizat şi mint pe rupte, ca noi toţi, dacă nu în competiţie cu noi?!
 Vis à vis de caracterul omului, minciuna ar putea să fie un apus de soare care face vizibile unele detalii/slăbiciuni, greu depistabile în plinul luminii de amiază.
 Se credea cândva că minciuna ar fi secretul supravieţuirii celor slabi şi politica victorioasă a celor puternici. Aşa pare să fie, din moment ce, până azi, apoftegma îşi păstrează valabilitatea.
 Şi ce altceva – încă – ar mai putea să fie minciuna în contextul în care este sau nu de vreun folos, ţie, mie sau cuiva. Dacă acceptăm că pe lume toate ar fi fost făcute de Dumnezeu, dar mai apoi ar fi adăugat şi diavolul „contribuţia” lui la patrimoniul de făcături aflate azi pe lume, cu plăcere sau cu scârbă se cade a accepta şi minciuna şi s-o folosim sau nu, după inspiraţie şi mai puţin după raţiune.

Angi Melania CRISTEA

Super slim

logica după care
voi ajunge să îmi creez
mâinele perfect
este excepțională
împart un azi super slim cu un ieri înmulțesc mii și mii de timpi efemeri caut seva secundelor în fiecare pară
luna palidă îmi pare o gutuie amar de amară
artificiul acesta îmi convine sunt doar un om cu o sută de fețe
care a urcat un munte până în vârf
a coborât dealuri agonizând și a hrănit graurii de la câmpie cu semințe vii

adun singurătăți de ordinul zece
în timp ce abolesc sperietorile fericirii
stoluri de gânduri trec în formă de V
printre culori pastelate
primăvara își are aritmiile ei corzile zilei dezacordate
aș ridica la pătrat doar dragostea care timbrează emoții
atât de mică îmi pare clipa de numărat anii de numărat morții

Supraviețuiesc

era vară cu portocali și o pisică obeză
purtai ochelari și o șapcă roșie peste freză
ți-am spus de atunci că viața are n-șpe mii de viraje
să nu uiți, Darie, că sunt clipe cât anii în sevraje

tu ai râs ca la târgul de fete și ai spus că-s nebună
ori că încă mai am fluierul piciorului sprijinit de lună
timpul între noi sâsâie ca un șarpe vărgat
spune-mi, de atunci câte secunde în iarbă a scuipat?

ce vei face când în oglinda din stânga retrovizoare
vei zări asfințitul/stol de cocori/ sare de mare
te voi întreba din nou cum o mai duci pe autostradă
supraviețuiesc îmi vei răspunde si vei trage pe altă bandă

Vizuina cu îngeri

în lumea aceasta îngerii mei se ascund în vizuini
nu traversează în siguranță niciodată
au lanterne roșii beau suc de portocale
uneori măsoară lungimea tunelului
unde lilieci
se agață de întuneric

le palpită încă bulgări de lumină
în sufletele întinse pe trotuar
ca niște lupi cu ochii însîngerați
îngerii aceștia anodini
mi se fac zile mi se fac nopți
se fac păsări de pradă cu o mie de colți
ghearele lor ascund rudimente de aripi
nu mai știu să zboare îngerii aceștia ai mei electronici
/emoticon smile/

de aceea stau pe străzi cu greutatea unei pietre neșlefuite
iar mâinile mele întorc ceasul
dintr-un singur cuvânt
împrumută-mi un înger, mi-ai zis,
scrie-l!

Singurătate pe o carte

momentele mele de respiro seamănă cu insula lui Soljenitîn
nu vorbesc din splendida-mi singurătate decât ochii
genele lor care umbresc stele panoramic

parfumul lumilor mele are gust de nuci verzi
îmi descopăr visele în lunci ca niște
frunze de brustur descântate
filele cărții taie liniștea
piatră filosofală pe fund de râu
alb
luna în amurg
tace roșie /pește mut în ocean/

Oameni cu singurătăți la urechi

splendidă viața urcă în metrou
prin tunelul subteran agață orice
pasager care îi cântă în strune
umblă pe la expoziții îmbrăcată
de gală într-o pagină de jurnal
scrisă în zig-zag
curg știrile și toate poeziile prin taverne
bei ca la banchet
până îți pătrunde în viscere
iar ea se dă cu fundul de cimitir
să rămână în analele grupului
care guvernează suprarealismul
de conjunctură
tot nu are nimeni moarte mai frumoasă
faci chetă să-ți îngropi
părinții în mausoleu
acolo tăcerea se scurge ca vopseaua din tablouri
grota care îți aparține și-a dublat perimetrul
de atâția oameni cu singurătăți la urechi
nu mai aud viața torcând pe parchet
de aia tot iei metroul în lunile impare
dintr-o stație cândva vei sorbi
aerul rece
moartea cu limbi de timp scoase
ștrengărește

Azbest

dintre o sută de gropi în asfalt
mi-ai prins piciorul
ca într-o capcană de azbest
cu mâinile tale reci
pe care le-ai șters teribilist de perete
o interfață între tine, magnificul
și tipul ăla je m’en fiche

câinii nopții latră surd
sângele meu se sparge
intr-o mie de particule buclucașe
îți imortalizez grota
unde ego-ul se dedublează
în mortar în diafan în vectorial
într-un picior stâng lung tot mai lung

luna fistichie crește pe coastă culori de apă se scurg translucid
apa clinchetește a sare din mări
a ienupăr cules într-o vară
a insomnii într-un curcubeu
de culori

Secunde albe

în iarna aceea zăpada cotropise orașul
stele albe ningeau verde peste brazi
inima mea pulsa roșie ca
sângele cailor uciși în nămeți
îmi înghețase aburul dragostei
de teamă să nu-mi pierd sufletul multiplicat în secunde
ca și cum luna ar putea să alunece
în lac dintr-o respirație
iar tu te-ai topi în coama timpului
atât de viu spre niciunde

cu palme fierbinți am băut încă o porție
de singurătate
/gutuie rotundă parfumată deplin/
ți-am mângâiat potcoava cuvintelor
și am tras cu sete silabe în piept
ține minte orele s-au rostogolit în zăpadă
cu ochi de lincși tot mai lent

în iarna aceea ne-am iubit în zăpadă
fulgii ne înghețau stranii pe obraz
te-am învățat să ții ochii deschiși la orice clinchet de cuvânt
să muști din a lumii caldă ninsoare rând pe rând

Alto

iarna la câmpie vântul
săpa în troiene diform
căruțe cu mere veneau de la munte
ca niște felinare galbene împărțind întuneric
îmi oblojeam mâinile roșii la plită
fără să știu că în palmele acestea
zăpada sădise lumi de alabastru
inegal de rotunde

în serile grave mușcam felii mai groase
dinții scârțâiau alto ferăstrăul lunii
tăia lacul ca un lan limpede
orice pală de vânt semăna deziluzii
mirosea a crud a frunze de dud
a poem scris pe iris fără niciun artificiu

mere galbene mere roșii! striga mocanul
cu obrajii înghețați
atunci mi-am șters seva acrișoară de pe bărbie
am fâlfâit aripile peste sufletul văduv al câmpiei
și desculță am pus de un rustem
printre plopi desfrunziți/galop cu asfințit vișiniu/

După o sută de ploi

poezia este ca orice sentiment
plată înaltă lustruită întunecată
culorile i se scurg după o sută de ploi
abia atunci curcubeul din ea construiește un pod Mirabeau
sau aprinde un miracol

legătura mea cu poezia este
tot mai strânsă
versuri fardate alunecă pe coala albă
nu am voie însă să opresc
clipa aceea care m-a mușcat de piept
pe când îți întindeam
firescul poeziei mele
cu absolut o mie de cuvinte nevăzătoare

dacă poezie înseamnă să am
inima în palme
atunci zbaterea zborul zorile se vor
înmulți
încă o noapte încă o zi/lună clară în râu/

ștrengărește