Spații culturale nr. 45 (4)

Florentin POPESCU

Biobibliografia lui Lucian Blaga în noi abordări

Creator polivalent, Lucian Blaga ne-a lăsat, cum bine se ştie, o operă pe cât de variată (poezie, proză, texte filozofice, eseuri), tot pe atât de interesantă şi valoroasă, a cărei interpretare a suscitat (şi suscită încă) numeroase comentarii, fiind departe de clipa în care să-şi fi epuizat complet mesajele şi simbolurile.
Privită şi evaluată din varii unghiuri, opera literară a lui Lucian Blaga s-a bucurat în ultimele decenii de studii şi comentarii din partea multor critici literari, nelăsându-se la o parte nici biografia autorului, căutându-se firide şi unghiuri mai puţin cunoscute ale acesteia.
Bibliografia critică a celui care ne-a dat Poemele luminii s-a îmbogăţit de curând cu două noi volume: I. Oprişan, Lucian Blaga sub zodia mitului (Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2015) şi Anca Sîrghie, Lucian Blaga şi ultima lui muză (Editura Techno Media, Sibiu, 2015). Ambele cărţi aduc informaţii şi elemente în bună măsură inedite, apte să contribuie la mai buna cunoaştere a scriitorului şi omului de cultură care a fost autorul Spaţiului mioritic şi al Hronicului şi cântecului vârstelor.
Dl. I. Oprişan este un cercetător arhicunoscut şi apreciat ca atare şi dacă ne vom reaminti aci că nu mai departe de anul trecut, 2015, d-sa a primit „Premiul Brâncoveanu” al Fundaţiei Alexandrion pentru lucrarea Mitul Brâncoveanu vom realiza numaidecât că şi în cazul de faţă este vorba de o curte ce inspiră încredere încă de la început.
Pornind ce la ideea că Blaga îşi întăreşte treptat credinţa că miturile trebuie să constituie substanţa însăşi a creaţiei sale, într-o armonioasă şi neaşteptată plămădire cu misterul, după cum chiar realitatea în întregul ei, începând cu limba şi sfârşind cu transcendenţa, musteşte de mituri”, ne-a dat un studiu complex, în care pe de o parte sunt trecute în revistă preocupările poetului în materie de cultură populară, folclor, mituri, credinţe etc., iar pe de alta sunt decelate influenţele acestora în opera scriitorului. Fiindcă, chiar dacă până în prezent au avut loc „relativ multe abordări speciale ale raporturilor lui Lucian Blaga cu cultura populară românească, unele restrânse la aspecte particulare, altele îmbrăţişând întreaga creaţie a poetului câtă se publicase până la data elaborării exegezelor respective, citate în Bibliografie” d-l Oprişan socoteşte că lucrarea sa este „o cercetare de ansamblu asupra creaţiei poetului şi filosofului, cu interpretări menite a o pune într-o lumină nouă.
Cea dintâi parte a cărţii reia şi îmbogăţeşte studiul Lucian Blaga şi transubstanţierea estetică a culturii populare, publicat de autorul volumului de faţă într-o culegere colectivă (Izvoare folclorice şi creaţie originală, Editura Academiei, Bucureşti, 1970) şi se constituie într-un fel de introducere şi iniţiere în opera autorului spaţiului mioritic, cu argumente puse în lumină atât din creaţia literară cât şi din afirmaţii, mărturisiri, ipoteze de lucru, idei şi concepte risipite de-a lungul anilor prin diverse manuscrise. Sunt de citat aci titluri da capitole şi subcapitole precum: Cultura populară în perspectivă filosofică, Imaginea satului mitic, Structuri poetice populare, Folclorul – element disparat al construcţiei, Motive de inspiraţie folclorică. Pe mai departe d-l I. Oprişan purcede la comentarea poeziei blagiene din perspectiva mitic-populară şi este de părere, în final, că poetul „evadează din. folcloric şi pseudofolcloric, considerând că este mai avantajos să-şi creeze singur miturile de care are nevoie – retopind elementele culturii populare în retorta propriei personalităţi, sau imitând doar modul, specific de producere a bunurilor folclorice – decât să apeleze la plăsmuiri deja existente”. De altfel însuşi Blaga mărturisea undeva: „Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de o gândire mitică nu ia fiinţă,din păcate sau din fericire, nici o poezie”.
Coroborat cu studiul d-lui I. Oprişan, amintit mai sus, cu antologia Lucian Blaga printre contemporani, a aceluiaşi autor, pe de o parte, iar pe de alta cu unele lucrări din bibliografia actualului volum, nou op contribuie substanţial la mai buna şi exacta cunoaştere a poetului din Lancrăm, unul din marile repere ale poeziei româneşti interbelice şi contemporane.
Era firesc ca autorul originalului şi valorosului studiu Trilogia culturii, şi al unei opere poetice de o originalitate incontestabilă să intereseze cercetătorii şi istoricii literari şi din punct de vedere al biografiei, filiaţiile viaţă-operă fiind şi în acest caz evidente.
Pornind de la acest adevăr, d-na Anca Sîrghie, profesoară universitară la Sibiu şi o împătimită cititoare şi comentatoare a lui Blaga, ne-a dat de curând volumul Lucian Blaga şi ultima lui muză (Editura Techno Media, Sibiu, 2015). Într-un Cuvânt înainte marcat de note sentimentale Ovidiu Drimba, cel care i-a fost asistent lui Lucian Blaga, notează: „Lucian Blaga fusese naşul nostru de căsătorie şi vedeam că în jurul lui roiau femei foarte frumoase, dornice de glorie… Poveştile celor cinci muze ale lui Lucian Blaga, de la Cornelia şi Domniţa, până la Eugenia, Coca şi Elena Daniello au fost bazate pe o dragoste completă, în care iubirea s-a îmbinat cu inspiraţia.
Elena Daniello, descendentă din familia lui Sextil Puşcariu, o femeie stilată, cu studii universitare la Paris, i-a devenit prietenă lui Blaga în anii din urmă ai vieţii acestuia, poetul fiind prezent în casa acestei doamne de nenumărate ori, iar unele dintre poeziile scrise în acea perioadă este cert că i-au fost inspirate ce gazdă. D-na Anca Sîrghie ne propune o reconstituire, pe baza mărturisirilor Elenei Daniello, a perioadei cu pricina. Derulată sub formă de dialog, volumul aduce preţioase mărturii despre scriitor şi contextul social în care acesta se afla, în „obsedantul deceniu”, căzut în dizgraţia autorităţilor comuniste care-l acuzau de „idealism” (din care cauză şi demersurile lui Mircea Eliade şi ale altor scriitori din diaspora românească pentru ca Blaga să primească Premiul Nobel au fost sortite eşecului). Mărturiile d-nei Elena Daniello întregesc, astfel, o felie de biografie blagiană mai puţin (şi de către mai puţini) cunoscută. Se înţelege aproape de la sine că informaţiile „de prima sursă” cum s-ar spune, ca şi trimiterile la unele poezii scrise în acea perioadă la geneza şi împrejurările în care au fost aşternute pe hârtie sunt foarte importante pentru viitorii exegeţi ai operei marelui scriitor.
Deşi poate părea un loc comun, trebuie – totuşi – s-o spunem: cartea de faţă se citeşte aidoma unui roman graţie cursivităţii ei, dar şi unui anume farmec al doamnei care povesteşte, chemând din amintire clipe, momente, gesturi, confesiuni, într-un cuvânt, făcând un fel de film în care sunt prezenţi oameni şi locuri şi, mai presus de toate,apare silueta lui Lucian Blaga, văzut deopotrivă cu aura lui de poet şi cu chipul omului distins şi de o rară nobleţe spirituală (într-o vreme a constrângerilor şi privaţiunilor de tot felul).
Purtând o evidentă amprentă a autenticităţii mărturisirile d-nei Elena Daniello sunt cu atât mai valoroase cu cât nu pot fi aflate în nicio arhivă şi în niciuna din cărţile care i-au fost dedicate scriitorului. Văzute din acest unghi, ele vin să umple un gol, să completeze ceea ce se ştia pană acum din biobibliografia lui Lucian Blaga.
Cred că trebuie să-i fim recunoscători d-rei Anca Sîrghie pentru că a avut ideea realizării acestor convorbiri, dând la iveală informaţii care altfel s-ar fi pierdut ori ar fi fost uitate pentru totdeauna.

Teo CABEL

Dacă e vineri

copacii își spun poveștile
la telefonul fără fir.
Muncitorul de la salubritate
adună sacii galbeni măsurând lung cu privirea
când la sac când la curtea de unde îi ia.
Poveștile duse dintr-un capăt la altul al orașului se pierd
unele în vântul de la marginea câmpului
altele în cimitir.
Muncitorul de la salubritate
gondolier în barca zilei
scrutează atent în valul de gunoaie
ce de bani aruncați!
Dacă e vineri
pisicile merg pe partea dreaptă
câinii merg pe partea stângă.
Un cerc de porumbei își fâlfâie aripile
prin ochii tăi, oricând, chiar dacă azi e vineri.
Unele povești le găzduiește poetul în litere.

Calul Maro

doar eu îl văd maro, vecinul zice că este brun
coana Veta că a fost roșu, dar s-a învechit,
stăpânul zice că este pur sânge,
În trapul său metalic, pe asfaltul ud
își cântă melodia zilnică, andante, allegro, presto
după tainul din desagă.

Mă uit la mușchii săi,
la gâtul imberb și cerbice;
Crupa împinge ziua în urmă
metru cu metru, secundă cu secundă.
Vecinul se uită la stăpânul mustăcios
cum îl mână nervos, amenință cu biciușca,
Copilul se bucură, strigă în gura mare
Bunico uite calul?Acesta e Ducipal?

Calul fornăie când trece pe lângă bar,
vecinul stie că e ora prânzului, iese la gard
iar s-ambătat puriul

A trecut un cal! spune copilul
Era maro și dădea din coadă.

A trecut un cal și atât
Realitatea încă îi mai cuprinde
de la Altamira încoace.

Ionel POPA

CĂLĂTORIE ÎN LUMEALUI SADOVEANU

După o prestigioasă activitate culturală pe unde, Constantin Cristian Bleotu debutează tipografic cu academicul – la propriu şi la figurat – volum, Personajul sadovenian – tipologie şi evoluţie stilistică, Tipomoldova, 2015, care, după inspirata formulare a prefaţatorului, prezintă portretele în mişcare ale personajelor din bogata şi stufoasa proză a lui Mihail Sadoveanu.
Suntem săraci în astfel de instrumente de lucru. Scriitorii a căror operă s-a bucurat de astfel de studii-dicţionare sunt: Ion Creangă, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu şi… Dostoievski (două volume, 1983; 1995) de Valeriu Cristea. Ca să mai atenuez remarca negativă, mai menţionez două dicţionare, dar din domeniul filosofiei: Dicţionar de termeni filosofici ai lui Lucian Blaga (2000) şi Dicţionar de termeni filosofici ai lui Constantin Noica (2004), ambele de Florica Diaconu şi Marin Diaconu.
Umanitatea sadoveniană poate fi abordată din diferite unghiuri. Pompiliu Marcea în Lumea operei lui Sadoveanu (1976) a folosit criteriul socio-profesional; având în vedere numărul mare de personaje feminine şi caracterologia lor de excepţie a introdus clasa femeilor. Constantin Cristian Bleotu, propunându-şi să caute arhetipurile psiho-morale ale umanităţii lui Sadoveanu, se foloseşte de criteriul antropologic, dar fără să ignore şi alte posibile criterii. Urmărind arhetipurile în mişcare criticul punctează cronotopul (natural, istoric, social, existenţial, educaţional) al intrării lor în real. Demersul autorului nu e doar descriptiv-analitic, ci şi critic. De câte ori e cazul, el amendează cu argumente neîmplinirile estetice ale scriitorului.
Cartea se deschide cu Preliminarii, din partea autorului, despre elaborarea lucrării: “În alcătuirea unei tipologii, alegerea criteriilor e decisivă, aceasta urmând a structura, delimita şi ordona materialul supus operaţiei taxonomice.” În găsirea criteriului “care să fie activ la nivelul întregii creaţii artistice”, un rol major l-a avut intuiţia, care i-a spus “să-l caut înlăuntrul scrierilor marelui nostru povestitor şi nu în afara lor, prin vreun tratat teoretic ori în criterii validate de alţii cine ştie unde şi când.” Autorul îşi expune modul de lucru în identificarea celor 58 de tipuri – termenul autorului. Textul lucrării are următoarea structură: Categoria
(Arivistul, Înţeleptul, Ucenicul…); Trăsături distinctive (sunt inventariate acele caracteristici, “universal valabile”, prin care personajele se încadrează în arhetipul respectiv); Propuneri (sunt enumerate personajele din clasa respectivă, cu indicarea textului în care este personaj); Reprezentant (conţine analiza personajului considerat reprezentativ, fiind partea în care spiritul critic şi analitic al autorului se manifestă în deplinătatea sa.)
După paginile de cartografiere a personajelor urmează capitolul Receptare, în care autorul monografiei pledează pentru o nouă lectură a operei lui Sadoveanu, evident necesară şi benefică pentru toţi, de la cel de pe băncile şcolii la mânuitorii condeiului şi până la managerii care ar trebui să se ocupe cu gospodărirea şi sănătatea literaturii. Paginile acestea de înaltă scriitură au în spate experienţa emisiunilor de cultură lansate pe unde. Cartea este întregită cu două capitole care facilitează consultarea ei: Indice alfabetic al personajelor şi Bibliografie: volumele din ediţia Mihail Sadoveanu, OPERE , vol. 1—22 (1954 – 1973) şi bibliografia critică.
Având în vedere metodologia folosită şi tipologia stabilită, socotim că monografia semnată de Constantin Cristian Bleotu ar fi trebuit să conţină şi un capitol de comentarii pe marginea numelor personajelor marelui povestitor.
Nu am băgat de seamă ca Personajul sadovenian – tipologie şi evoluţie stilistică să fi fost cel puţin nominalizată pentru cartea anului 2015, dar au fost premiate unele care pot fi puse sub semnul întrebării. Păcat!

Mihailo KAMENIUK
(Ucraina)

Traducere din ucraineană și prezentare:
Leo BUTNARU

S-a născut în anul 1948 în satul Grigorivka, regiunea Viniţa. Şcoala medie o absolvă cu eminenţă, după care îşi face studiile la Universitatea Pedagogică din Viniţa. După facultate, a fost angajat în mai multe redacţii de presă pentru tineret.
Debutează editorial în 1971 cu cartea de versuri „Patru strune”, urmată de „Fraţi în numele focului” (1978), „Respiraţia râului” (1981), „Cerneală pentru Herodot” (1985), „Păsări inelate” (1991), „Pasărea adâncurilor. 100 de poeme de dragoste”, „2000” (trei volume), „Spadă şi trandafir” (2001-2008), „Cântecele haimanalei tandre” (2010) ş.a. A publicat şi câteva volume de publicistică documentară.
Deţinător al mai multor premii literare importante.
A fost vice-preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ucraina. În prezent este preşedintele Organizaţiei Regionale Viniţa a Uniunii Scriitorilor din Ucraina.
Iar acestea sunt versuri dintr-o ţară aflată în război. Versuri de luptă. De dragoste. De pace.

***

… Chiar dacă timpul e dur, de fier
firul răbdării va plesni, va ceda…
…Ca şoarecele în ghearele leului
tremură naţiunea.

… Le-aş da şi eu la bot
hoţilor ce-o fac pe patrioţii,
însă deja şi în aorta mea
câinii şi-au înfipt colţii.

… Până se rupe firul,
până crapă răbdarea toată
în scoică se mai aude vuind
marea de până la potop, secată…

***

… prin hăţişuri de mituri şi palavre
abia mai pâlpâie un poponeţ oarecare –
acela-i adevărul istoriei, –
caută-l, de mai ai răbdare.

DRUMUL ALB

… să mai fie nevoie de Noe
când e potop de cireşi înfloriţi?
Râd de cel care-am fost ieri,
azi având ochii mai potoliţi.

Cunoscând şi lauda şi pâra,
găsind pentru ele cuvânt potrivit,
chiar să fi fost eu un altul ca ieri
sau doar poate mi s-a năzărit?

Dar nu m-am dezis de Dumnezeu,
nici El de mine, pentru păcate.
Din nou luminează drumul alb
în ochii mei aţintiţi departe.

DIN ANII TINEREŢII

Când cornii îşi vor atârna
galbenii lor cercei peste sat
pe toate culmile,
ah,
drumul mă va ademeni din casă…
Ce să-i spun mamei,
surorii ce să-i spun,
când nu am cuvinte,
ci doar muzică în suflet?
Din poarta cerului
priveşte Dumnezeu –
mintea de copil
a Luminatului Isteţ.
Doamne!
Iartă-mă, nu mint, ci recunosc
că chiar plec
şi că nu mi-e frică…

***

Ochii nu mă încap, în ei despre noi
văd ce a fost, ce a rămas.
Luna ce ne va lumina va avea
chipul Patriciei Kaas.

Pe noi ne va lua ceru-nalt
cu seninu-i ce curge mereu.
Vei şopti: „Georginio,
lasă-ţi capul pe umărul meu…”

KAMASUTRA

…cum ai turna vin în gâtul ulciorului
îngust şi graţios,
ca intrarea vergelei de foc în esenţa lemnului,
când dai găuri fluierului, ca unirea,
ca întinsul velelor pe catarg
de braţe abile,
ca fierbintea lamă de cuţit
ce se-nfige-n muşchi,
ca dorinţa albinei de a orbi
o fiinţă străină,
ca înfiorarea monahului, căruia i se deschide
o fericită revelaţie,
ca o legănare de lumi pe care o simte
înotătorul dement –
ca un şarpe interminabil
te încolăceşti tu
kamasutra…

***

Scumpul meu, tandru, tacticos,
ca la Nisa sau poate la Paris,
buclele ca aurul păios
pe capul de ins distins.

Pe noi drumurile ne-au despărţit,
însă nu va dispărea-n zări de mister
chipu-ţi când vesel, când adumbrit
de neconsolat hidalgo-cavaler.

Pentru tine lumea-i o caretă
ca naştere imaculată, sfinţită.
Îmbrăţişezi poetul, cochetă,
îmbrăţişezi flacăra nepotolită.

DACĂ EŞTI CU MINE

… Iată şampania, în vasul cu gheaţă,
să o bem în doi, după care
să-mi găsesc cuibuşor în inima-ţi mare
şi să-i trag un perdaf moralistului-paiaţă.

Eu îţi voi aşterne fericirea sub picioare,
casa-ţi voi umplea cu roze pe care le vei refuza.
Iată drumul tău, mai bun decât hotelul,
mai lung decât vecia, mai scurt decât moartea.

ÎNFLOREŞTE CICOAREA

Centurionul sau mongolul nomad
mână iepe sinilii pe pripor –
glorios prizonierat
în văzul mormintelor!…

Mi-e drag în grădina ta –
linişte de mormânt,
sau din miere prelingându-se cânt.
În grădină mirozne se răspândesc.
E timp de logodnă.
Mladele înfloresc.

Rege al gunoiştilor
şi al reginelor de bozie,
nici furtuna spre pământ nu te-ar înclina.
Pieirea femeii
e în burta regelui,
aşa cum în burta femeii
naşterea de stea.

UN PROVINICAL ÎN CAPITALĂ

Cum sunt un ginere în casa soacrei,
vecinii cam se dau în glume despre mine:
Stau cu toţii pe preşul gloriei familiale,
înghesuiţi,
şi nici gând să se ferească din cale.

***

Nu credeam că ai putea reveni.
Peste ani.
Departe.
Absurditate!
Că va reveni – pasiunea ce mă făcea
să înnebunesc,
„Liniştea,
ca o esenţă din rouă, lalele
şi soare, alunecător peste umărul tău,
până la lacrimi mi-o doresc…”

Simplitate…
Simplitate…
Simplitate – ca arta, ca frumuseţea! –
Pur şi simplu, tu – tainic surâs luminos.
Mă înfuriam, mult şi demult.
Aram, săpam grădini infernale.
Tu ai venit
Ai adus ce-am pierdut.
Ai concrescut.

Ţi-am spus: „Nu ierta, nici mie, nici ţie…
Taina mea. Precaută şi nemărginită…
Tu mi-ai adus feciorul, ca Fecioara Maria…
Şi eu ţi-am trimis un buchet
de lăcrimioare,
primăvara-n lume poposea.

Ce dureros a fost, cândva!
Ce era basm, argint viu, turmentare
ademenea, mângâia, încălzea
şi chinuia în draci!
Iau din nou şi sărut
aceste mâini –
minuni, minciuni…
Din nou se-aprind zorii, ard, ca atunci, –
sânge
şi
maci.

Grădina ni se mărturisi.
Privirea nu ne mai e acolo.
Ogorul rămâne feciorilor
ce-ţi umplu trupul, destinul.
Irepetabilă, unică,
pentru acea despărţire
de cândva,
azi am de mărturisit
că noapte şi zi inima
mă doare cumplit.

***

Nu vreau să mă despart de tine,
sfânt râu ce-ţi clatini undele,
aici pomii sunt ca braţele tatălui,
ca ochii mamei – stelele.

Iar drumurile, artere curgătoare,
ne-au dus în lume, dincolo de grui.
Aici noi reveneam doar cu scrisorile,
dar azi nici să mai scriem n-avem cui.

Deschid încet uşa de la tindă, casa
mă-ntâmpină tăcut. Ca pe-un străin?…
În icoană e chipul Ucrainei,
eu la chipul ei venit-am să mă-nchin.

***

…deja lumea-i până la coate în sânge,
suntem disperaţi cu toţii
…totdeauna când greşesc politicienii,
plătesc patrioţii.

***

…au fost lupte
cine, câţi au murit în toiul lor?
dar cine nu a trecut astă proba cumplită?
…războiul se va sfârşi
şi din nou patrioţilor le va fi aburcată pe umeri
crucea proaspăt cioplită…

Luca CIPOLLA

Una candela

Tremo all’idea della porta,
credo di non poterti più sollevare
ma almeno
non fingo più di mangiar mosche
nel sogno del padre..
sai, a volte
manco di rispetto
ad ogni stato di coscienza
quando leggo nel tuo volto
la sofferenza,
tu sei una flebile candela
che più si spegne
più in me accende luce.

O lumânare

Tremur la ideea porții,
cred că nu mai pot să te ridic
dar cel puțin
nu mai simulez că mănânc muşte
în visul tatălui..
câteodată, să ştii,
lipsesc de respect
la fiecare stare de conştiinţă
când citesc în chipul tău
suferinţa,
tu eşti o lumânare slabă
ce cu cât se stinge
cu atât în mine aprinde lumina.

Viva particella

Mi butto nella mischia
dimentico della Tua presenza
e rimango solo..
uno shock elettrico affligge le mie vene,
scende una lacrima
ma nella polvere poi
un raggio di sole
ricorda ch’io pure son viva particella
eternamente custodita e non pigiata
tra le Tue dita
piene di luminoso amore
così
non mi posso trattenere dal lasciarmi
cadere sul cuscino di piume
d’un lieve respiro
e dall’addormentarmi
poco a poco,
poco a poco..
Grazie.

O particulă vie

M-arunc în luptă
uitând de prezenţa Ta
şi rămân singur..
un şoc electric mâhneşte vinele mele,
coboară o lacrimă
dar în praf mai târziu
o rază de soare
îmi aminteşte că şi eu sunt o particulă vie
veşnic ocrotită şi nestrivită
între degetele Tale
pline de iubire luminoasă
astfel încât
nu mă pot abţine să nu mă las
căzut pe perna de pene
a unei răsuflări moi
şi să nu adorm
puţin câte puţin,
puţin câte puţin..
Mulţumesc.
Il folle

Qual seme di mela
disgiunto
dalla polpa,
viso d’aquila tersicorèo
è il folle,
acqua pura,
vive nella sua stanza
anni addietro,
pigramente ucciso
da ricordi assassini.

Nebunul

Ca pe un sâmbure de măr
detaşat
din pulpă,
chip de vultur al Terpsihorei
e nebunul,
apă curată,
locuieşte în odaia lui
cu ani în urmă,
leneş omorât
de amintiri ucigaşe.

Madre permeata di gioia (Anandamayi Ma)

Prima di venire al mondo
ero la stessa,
da bimba pure
e divenni donna..
sempre la stessa.
Lo specchio
chiaramente
rimandava i miei silenzi
così stavate a bocca aperta
ed imperturbabile io,
cosciente che
se tutto è Atman
nessun’arma può trafiggere l’anima,
né parola o confine tra me e voi
– che mai siam nati
e mai periremo –
può separarci dall’io perenne
del soffio vitale
che ci accomuna.

Mama plină de beatitudine (Anandamayi Ma)

Înainte de a veni pe lume
eram aceeaşi,
când eram copilă de asemenea
şi am devenit femeie..
tot aceeaşi.
Oglinda
clar
înapoia tăcerile mele
astfel rămâneaţi cu gura deschisă
şi imperturbabilă eu,
conştientă că
fiindcă totul e Atman
nici o armă nu poate străpunge sufletul,
nici un cuvânt sau hotar între mine şi voi
– ce niciodată nu ne-am născut
şi niciodată nu vom pieri –
nu ne poate despărţi de eul veşnic
al suflului vital
care ne uneşte.