Spații culturale nr. 45 (3)

POVEȘTI DE CĂLĂTORIE

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
– jurnal de călătorie artistică în Canada –

Episodul 9
Sâmbătă, 14 iunie, 2003, Toronto

Înainte de toate, ca să prelungesc bucuria întâlnirii cu fiul meu din America și cu momentele de spectacol trăite împreună, să mai pun un fragment din recitalul meu:
Scenariu 4

Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din valiză un lup de pluş. Rosteşte povestea următoare:

Trei boi s-au dus odată la păşune.
Era o toamnă lungă şi târzie.
Nu mai găseau nimic ca să adune
Şi-n toamnă fericiţi cu toţi să fie
Dar într-o zi cu-n lup s-au întâlnit.
Văzându-i că stau singuri să îndure,
Şi-a zis norocul lui că a venit
Şi se gândea pe unul cum să-l fure.

Nu reuşea, căci boii se strângeau
Unul în altul, ameninţători,
Cu coarnele de rele se fereau.
Iarba scădea şi brumă e în zori.

Lihnit de foame, lupul îi pândeşte
Şi într-o zi, pe cei mai mici de fel,
Jupânul lup pe-un deal îi întâlneşte.
Se-apropie şi le vorbi astfel :

Va ninge în curând. Boul cel mare
Nici pic de iarbă nu va mai lăsa
S-aveţi şi voi. Vă cer o renunţare.
Daţi-mi-l mie şi îl voi mânca.

Astfel lupul mâncă boul bătrân.
După un timp din nou îi cerceta.
Cei doi nu se despart, lipiţi rămân.
Lupul vorbi spre cel mai mic aşa:

Nu mai e mult şi o să ningă iar.
Dă-mi-l pe-amicul tău, nu şovăi
Şi toată iarba vei avea în dar.
O să-ţi ajungă până va-nfrunzi.

Cel mic se lasă păcălit. Apoi
Lupul flămând din nou la el veni:
Carnea s-a dus şi am rămas doar noi.
Să te mănânc acum va trebui.

Degeaba i-aminteşte micul bou
Că au avut o vorbă, a promis.
Acelaşi lucru s-a-ntâmplat din nou.
Au fost trei boi ? Poate a fost un vis.

*

Despre-ntâmplare îmi dau cu părerea
Şi spun ce spune altfel chiar şi cartea :
Unirea face orişicând puterea,
Iar dezbinarea va aduce moartea.

Ne sculăm la ora 8, pentru că trebuie să facem două drumuri: mai întâi la biserica Sfântul Gheorghe, pentru a vorbi cu preotul și a vedea locul în care voi juca mâine și apoi la Școala Românească pentru spectacolul de azi. Luăm boxele și CD-playerul de acasă. Plecăm cu două mașini, pentru că vine și Dragoș, vecinul, cu soția lui, Oana.
Biserica nu e departe, la vreo 10 minute. E o clădire care, prin schimbări ulterioare, a primit aspect de biserică, cu pereți din cărămidă și turn pentru clopotniță. În exterior, aspectul ei aduce mai mult cu o biserică anglicană. Jos, în sala socială, se pregăteau parastase. Am văzut și o chinezoaică printre cei care veniseră cu colivă, probabil însoțea pe cineva. Sus, biserica arată, în sfârșit, ca o biserică ortodoxă. Are catapeteasma lată cât peretele, pentru că nu există în spate, construcția sub formă de boltă, în semicerc. Este realizată prin sculptură în lemn. Biserica este pictată de un artist care luase pentru prima dată o lucrare singur. Totul rivalizează cu o parohie din România, mai puțin dotarea cu icoane. În schimb, sala socială are de toate, de la instalație de sunet, la bucătărie cu frigidere, cu sobă profesională și filtru de cafea. Preotul este amabil și rămâne să ne aștepte mâine. Voi susține recitalul după slujbă.
Plecăm mai departe spre Școala Românească. O privesc în treacăt pe Crystal care este surprinsă de frumusețea aparte, nemaivăzută de ea, a unei biserici ortodoxe.
Școala e departe, la vreo 40 de minute de mers cu mașina. Ajungem acolo pe la 10,30, prea repede față de programare. E timp pentru a rămâne ceva timp pe afară și a privi clădirea care are două nivele, special construită pentru clase și laboratoare. Aici este, în timpul săptămânii, o școală canadiană, iar sâmbăta este închiriată diverselor etnii care și-au creat școli proprii.
Văd sala. Are bănci lungi și scenă înaltă, cu urcare prin laterale. Leon, cel pe care l-am cunoscut cu o seară înainte la doamna Mariana, membru în comitetul de părinți, cheamă administratorul care ne aprinde lumina, ne dă o scară dublă și un prelungitor pentru stația noastră de amplificare. Îl întreb dacă nu are și o scară pentru coborârea de pe scenă prin față și îmi aduce încă o scară dublă. Pentru că altă soluție nu este, aplec scara și o culc pe podeaua sălii. Încerc coborârea în această variantă. E ceva mai dificilă, pentru că treptele stau pe muchie și există pericolul de a aluneca, mai ales că în spectacol sunt încălțat cu sandalele cu talpă de piele. Sunt mai multe astfel de coborâri în timpul spectacolului, pentru a fi cât mai aproape de spectatori. și pentru a-i implica în acțiune.
Stația merge, sunetul e bun. Titus se plasează jos, în stânga scenei, cu tot ce-i trebuie la îndemână. Aștept ora de începere. Când se dă drumul copiilor de la ore, aceștia intră în sală, urcă pe scenă, se joacă, țipă, în timp ce eu mă retrag într-un colț, ca să nu fiu chiar în mijlocul lor și să destram aura de spectacol. Vine pe la mine Marcel Ban, cel care a inițiat un portal de unde se poate afla ce activități au românii de pe tot teritoriul Canadei și cu care am ținut legătura on-line. E mai tânăr decât mă așteptam. Timp de cinci minute nu încetează să se plângă cât este de ocupat. Nu-mi face impresia unui om de prea multă nădejde. Mai mult a unuia care încearcă să se bage în seamă. E lăudabil că a venit la spectacol, împreună cu soția. Asta spre deosebire de Anca, colaboratoarea de la revista Atheneum, care nu a catadicsit să vină, să ne cunoaștem. În sală puțină lume, vreo 30 de persoane, cu Crystal, Leon și doamna Mariana cu tot. Am de înfruntat la început mișcarea anarhică a copiilor din primul rând care n-au răbdare să stea prea mult pe scaun și nici nu par să înțeleagă ce e acela spectacol. Cu timpul, îmboldiți și de adulții din spatele lor, se mai liniștesc, iar unii dintre ei vor fi chiar activi atunci când li se va cere să răspundă la o întrebare sau să aibă o reacție. Din nou simt că i-am prins, că e bine ce fac. După momentele în care nu știam cu cine am de-a face, s-a așternut o stare propice reprezentației. O văd cu coada ochiului pe Crystal, cu o undă de mirare și surprindere întipărită pe chip. Desigur nu înțelege ce se spune, dar intuiesc că prinde ceva din gestică și din mișcarea însoțită de recuzita specifică fiecărei povești. Plus că atitudinea interpretului îi poate indica în ce zonă a trăirilor se situează respectiva secvență de spectacol. Pe doamna Mariana o descopăr aplaudând fericită și privind în jur de parcă ar spune “vedeți pe cine am adus?”. Titus este exact în intervenții, simt că am siguranță în el și totul decurge pe starea și pe tensiunea adecvată fiecărei povești în parte. La final, Marcel Ban m-a felicitat, dar n-a mai stat mult, parcă jenat că nu a fost de un ajutor real. Felicitări de la Titus, de la Crystal și de la doamna Mariana Szekeres. Aceste semne sunt cele mai prețioase.
Strângem recuzita și plec cu Leon la o întâlnire cu scriitorii români din Toronto care tocmai organizează o acțiune aniversară Eminescu. Aici am să las descrierea momentului pe seama relatării trimisă pentru Radio Târgu Mureș.
“Ziua de 15 iunie, ziua în care ne-am pierdut un luceafăr, nu a trecut neobservată pe pământ canadian. Aș spune că aniversări mari, de suflet, ale poporului român sunt, departe de țară, cu mai multă asiduitate căutate și cultivate, ca o posibilitate de a te reuni sub spiritul tutelar al culturii naționale. La Toronto, după un spectacol pe care l-am ținut pentru elevii Școlii Românești, mi-a fost dat să particip la o întâlnire a intelectualității românești, care nu a uitat să organizeze o manifestare Eminescu. Românii se adună în metropola canadiană de obicei la sediul ziarului săptămânal “Observatorul” al cărui redactor șef și suflet dăruit este Dumitru Popescu. Întâlnirea a fost organizată într-un cadru pe cât de inedit, pe atât de sugestiv. În incinta tipografiei care aparține unui român și în care “Observatorul” se făurește pentru a fi distribuit gratuit, printre mașinile tipografice, au luat loc pe scaune sau au rămas în picioare circa 25 de persoane Pe baloții cu hârtie de ziar erau amenajate miniexpoziții de carte aparținând scriitorilor din diasporă. Printre ei Dorel Istrate, Ion Segărceanu, Eugen Negrici, Ovidiu Creangă. Pe pereți citim aprecieri la adresa poetului național, printre care aceea formulată de Arghezi: “Eminescu este sfântul prea curat al versului românesc”.
Au luat cuvântul, printre alții, regizorul de filme documentare Stelian Ilie care a vorbit despre calitățile dramatice și filonul folcloric al poeziei eminesciene. Poeții Ion Segărceanu și Veronica Lerner au citit poeme proprii dedicate poetului de la Ipotești, în timp ce Liviu Rădulescu a dat glas unei măiestrite traduceri în engleză a poemului “Odă în metru antic”, traducere semnată de Andrei Bantaș. Doamna Monica George, soția regretatului poet Tudor George-Ahoe, a prezentat câteva fotografii inedite, aflate în arhiva soțului său. Cu prilejul acestei întâlniri l-am cunoscut pe sculptorul Nică Petre cel care a dăltuit în piatră, printre altele, chipul lui Eminescu, lucrare ce a fost amplasată pe Câmpul Românesc de la Hamilton.
Cu un asemenea subiect și într-o asemenea ambianță am simțit emoția din glasul vorbitorilor, într-o stare pe care aș numi-o deprimarea înstrăinării și zbaterea, uneori infructuoasă, de a-și păstra identitatea spiritului. În multe dintre acțiunile culturale inițiate departe de țară, întrevezi lacrima apărută într-un colț de suflet.
După ziua de mâine, când voi avea un nou spectacol la biserica ortodoxă cu hramul Sfântului Gheorghe, voi pleca spre capitala țării, Ottawa, acolo unde voi face cunoștință cu alți români aflați într-o necontenită competiție pentru dobândirea unei existențe mai apropiate de normalitate”.
După spectacol și după întâlnirea cu scriitorii, doamna Mariana ne-a invitat la un restaurant, pe noi și pe vecini, familia Dragoș și Oana Radu. Niște drăguți. El este sufletist și pontos pe deasupra. Restaurantul nu este unul oarecare. Face parte din lanțul de magazine Mandarin unde, contra unei sume fixe, de 20 CAD de persoană, mănânci ce vrei, ce îți alegi, în ce cantități dorești. Am reușit să obținem o masă după zece minute de așteptare. La început nu știam decât că e vorba de un restaurant cu specific chinezesc, dar, traversând interiorul, am văzut oameni plimbându-se în voie cu farfuria prin dreptul unor rafturi sau frigidere și am crezut că au niște privilegii față de ceilalți, pentru că au depus niște apreciabile cantități de hârtii de valoare. Am aflat, în scurt timp, că toată lumea are acest drept, așa că, după ce am stat câteva minute la masa pe care am primit-o, ca să ne reculegem înaintea asaltului, am tăbărât, cu românească poftă de mâncare acumulată în timp și intrată în tradiție, spre bunătăți de mult timp doar jinduite. Pe o farfurie am aruncat sortimente de pește în aluat, fructe de mare, salate de diferite culori și consistențe (una verde, cea mai bună, aducând oarecum cu salata de hrean combinat cu țelină). Asta la primul transport. N-am vrut să scap ocazia și, chiar dacă era deja destul, în seria a doua am vrut să mai simt odată gustul somonului, ca pentru a-l ține minte vreme îndelungată. Am adăugat alte minunății pe care nici nu știu să le numesc, dar care m-au atras în primul rând vizual. Nu m-au dezamăgit. A treia farfurie pe care am umplut-o, refuzând să recunosc că produsele așezate pe ea nu mai aveau unde să încapă, a fost una cu prăjituri sofisticate, felii de tort cu frișcă, ananas tăiat felii, căpșuni cât palma înmuiate în ciocolată, struguri, pepene galben și roșu. Într-un castron separat am mai pus, pe alese, vreo șase feluri de înghețată alcătuind un cocteil exotic, botezat din belșug cu sirop de ciocolată și sirop caramel. Dezmăț! Pentru a doua oară în Canada (după experiența din casa familiei Albușel, din Vancouver), am simțit că nu mai e posibil să intre nicio firimitură și am realizat că ar putea să mi se facă rău datorită bulimiei, un termen pe care l-am întâlnit doar în cărți, termen aproape uitat într-un sertăraș al memoriei livrești. Dragoș, care are aspectul de om veșnic flămând, a îndesat și o a treia farfurie de mâncare înainte de a se hotărî să treacă la dulciuri. Probabil are arderile și mai puternice decât ale mele. Glumea, cum îi stă atât de bine, afirmând că a fost nevoit să-și ia trei farfurii, să se sacrifice, ca să facă parte egală viețuitoarelor de pe sol, din apă și din aer. I-am spus că ar trebui să se gândească și la categoria celor ce trăiesc sub pământ și a rămas să reflecteze. Titus a mâncat cât mine, dar l-am întrecut la sectorul fructe. Crystal a depășit și ea limitele obișnuite, deși, de regulă, era extrem de cumpătată și echilibrată la mâncare. La final râdeam unul de altul, constatând că ne sculăm de pe scaune cu mare greutate. Tot Dragoș a prelungit nuanțele de comedie, trecând spre pantomimă, închipuind obstacole pe care le trecea cu greutate, ridicându-și piciorul cu mâinile. Ne-am imaginat, râzând, că vom fi urmăriți de personalul restaurantului, ca să ne ceară o taxă pentru depășirea oricăror limite sau să vadă ce facem, unde mergem și dacă nu avem cumva de gând să ne întoarcem la ei ceea ce ar fi însemnat că trebuie să ia măsuri de blocare a intrării, ca să aibă timp să retragă produsele de pe rafturi. Cred că românii, într-un asemenea restaurant, sunt spaima personalului, fiind capabili să stabilească recorduri de îngurgitare, din motive prea bine cunoscute.
La ieșirea din restaurant, o jumătate de oră de tolănire pe iarba unui parc din apropierea casei a fost mai mult decât necesară. Am vorbit mai mult eu, fiind întrebat de Oana cum mi-a venit ideea spectacolului. Simplu de răspuns, sincer: am dorit să adun la un loc toate darurile cu care am fost înzestrat. Să fie prezent și autorul și actorul, într-o formulă pe care, să recunoaștem, nu mulți o pot aborda, nu din lipsă de dorință sau inițiativă, ci în absența puterilor speciale necesare pentru o asemenea întreprindere artistică complexă. Cu alte cuvinte, mai simplu și mai direct spus, în lipsa talentului. M-am gândit în acele clipe că despre talent se vorbește tot mai rar în zilele noastre. Până la urmă e firesc să se întâmple așa, talentul fiind o floare rară care se găsește pe terenuri la care se ajunge cu dificultate.
Seara, cu toți ai mei, la o vorbă în spatele blocului. Moment potrivit ca stare, ca eveniment abia consumat împreună. Mâine o luăm de la început.

Duminică, 15 iunie 2003, Toronto
În Canada e Ziua Tatălui. Cu acest prilej tot eu voi oferi un dar… artistic fiului meu, printr-un nou spectacol. Oare va putea fi ca cel de ieri? De obicei e greu de menținut același standard de la o zi la alta, de la o reprezentație la alta. Intervine oboseala, siguranța unui lucru care a fost până atunci bine făcut, autoliniștirea. Ea e periculoasă. Dacă nu reușești să o iei de la început, să te încarci cu starea de căutare, de noutate de la care ai plecat, să fii convins că spectacolul ce urmează este, de fapt, primul, ai toate șansele să rămâi într-o stare de automulțumire vecină cu lipsa de vibrație, de tensiune interioară, de prospețime. Noutatea, ineditul trebuie să fie mai întâi în atitudinea mea pentru a putea încărca cu miezul prospețimii de informație, cu sensurile reale și multiple ale textului, mulțimea de privitori cu care mă găsesc, pentru prima oară, față în față.
În sala socială a bisericii Sfântu Gheorghe, la subsol, se aude în boxe slujba care se ține deasupra. Stabilim amănunte. Sunt ceva dificultăți în privința pornirii stației, dar Titus se lămurește în câteva minute ce este de făcut. Familia Radu e nelipsită. După ce Dragoș l-a ajutat ieri pe Titus să instaleze CD player-ul, astăzi mă întreba pe mine dacă mă poate ajuta cu ceva și mi-a cărat o parte din bagaje. Oana avea ieri cursuri și nu a putut ajunge, dar lui Dragoș îi plăcuse tare mult și fusese un spectator activ, care aplaudase susținut. După spectacol îmi spusese care povești i-au reținut mai mult atenția. Tare se bucurase de ocazia ivită și mărturisise că ar putea vedea acest spectacol în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara. Acum, la biserică, au venit amândoi. Dragoș iar căuta de lucru. A montat scara dublă și se tot urca pe ea ca să vadă dacă rezistă atunci când va suporta greutatea personajului. Toate elementele erau gata. Un domn în costum și cu cravată – lucru rar, aproape nepotrivit prin partea locului – mă tot întreba dacă mai am nevoie de ceva și mi-a arătat bucătăria de unde urma să intru în spațiul de joc.
Cu puțin timp înainte de ora 12,30 m-am retras ca să mă schimb. Aveam, ca întotdeauna, costumul meu din pânză de in, luat cu mine numai pe post de costum de scenă. Neștiind exact cât va dura slujba, am preferat să fiu gata înainte de ora anunțată, pentru orice eventualitate. Administratorul a separat oarecum bucătăria în două segmente, lăsându-mi mie unul, ca să pot sta în liniște și unde să nu intre nimeni. Operațiune inutilă. În bucătărie se intra prin ambele laterale. Despărțirea se făcuse printr-o măsuță pe rotile. Când unii intrau prin stânga, dădeau masa la o parte, ca să ajungă la frigidere, de obicei pentru apă. Când alții intrau prin dreapta, dădeau peste măsuță și se retrăgeau pentru a intra prin partea opusă. Spațiul meu de concentrare și reculegere era numai teoretic. Veneau peste mine când unul, când altul. Unul intra și mă întreba dacă poate să ia apă, ca și cum aș fi fost cerberul de la porțile raiului. Altul se justifica de ce a intrat, de obicei ducând un copil de mână sau în brațe.
Cu vreo zece minute înainte de început a venit și redactorul șef al revistei “Observatorul”, Dumitru Popescu. Îi lăsasem cu o zi înainte o carte de-a mea de basme, volumul III, cu o dedicație pentru colectivul redacțional. Acum venise ca să-mi ofere un plic pentru carte. Era și Titus de față. I-am explicat că fusese un dar, fără obligații, dar el a insistat, spunându-mi că este în locul berii pe care ar fi dorit să o bem împreună. Scumpă bere. În plic erau 60 de dolari.
Titus mi-a urat succes și s-a dus la locul lui, așteptând începutul care era punctat de muzică. Auzeam în continuare desfășurarea slujbei de deasupra. În final preotul a anunțat că este spectacol în sala socială și a citit textul de prezentare care se termina cu ideea că recitalul se adresează tuturor celor care mai păstrează un strop de inocență. A mai durat vreo zece minute fără nicio mișcare. Probabil era în desfășurare miruirea credincioșilor participanți la slujbă. Apoi a apărut o femeie, însoțită de administrator. Cerceta jumătatea de încăpere în care eram eu. Administratorul a prezentat-o drept președinta comitetului de femei din parohie. Am purtat un scurt dialog în timp ce nu auzeam prea multe glasuri în sală și mă gândeam că se va prelungi așteptarea. Dar, dintr-o dată am auzit semnalul sonor de început al spectacolului. Mi-am pus în grabă pălăria, mi-a trecut o clipă prin minte ideea că vom avea o sală la fel de goala ca și ieri și… am intrat. Prima imagine a întărit impresia din minte. Nu erau prea mulți cei ce rămăseseră. Unii au preferat să ocolească sala și să o ia spre casă. Poate și prelungirea slujbei până dincolo de ora 13 i-a determinat s-o facă. Nu cred că erau mai mult de 6-7 copii în sală, cam tot atâția părinți la care se adăugau Oana, Dragoș, Mariana și Crystal. Pe margine, la mese, vreo șase bătrâni și în spate, retrase, două femei între două vârste.
Poate pentru că era ultimul spectacol în Toronto și trebuia să confirm, poate pentru că jucam a doua oară și ultima cu fiul meu, Titus, înainte de plecarea lui spre universitatea americană unde învăța, poate pentru că voiam să demonstrez Oanei că aprecierile soțului ei nu erau deplasate, poate pentru că trebuia să-mi respect munca și spectatorii, indiferent câți erau, am început bine, nuanțat. Din păcate, bătrânii din laterale se foiau mereu, iar unul dintre ei s-a ridicat la un moment dat și în apropierea ieșirii s-a întors să zică tare ceva unuia dintre cei rămași. Era în timp ce spuneam “Barza” și mi-a stricat efectiv momentul cu stârnirea viforului. Am dus cu greutate textul până la final și gândeam în acest timp că ar fi trebuit să-l fac de două parale pe mocofan. Din fericire (pentru el, pentru mine, pentru spectacol?), înainte de ultimul vers individul s-a făcut nevăzut. Din acest moment înainte lucrurile s-au calmat, iar pentru mine a însemnat o revenire la bunele accente de la început. Scena cu gâza care moare a fost chiar pe lacrimă, așa cum nu s-a întâmplat de prea multe ori. Era o vibrație la care se ajungea greu și pentru care trebuiau îndeplinite anumite condiții legate de relația interpret-spectatori. Domnul Popescu, deși spusese că va sta puțin, a rămas până la sfârșit. După primul basm l-am văzut plângând. Cred că a fost picătura care a produs concentrarea și seriozitatea necesară transformării recitalului de la biserica din Toronto într-unul dintre cele mai bune spectacole de până atunci. S-a aplaudat după fiecare poveste. Titus a fost și el furat la un moment dat de text și a uitat zeci de momente bune să scoată muzica de după începutul basmului “Uitarea”, la replica…”a fost strivită”. A trebuit să intru eu peste muzică pentru ca el să-și dea seama că trebuie să fileze. La sfârșit mi-a spus că se întorsese pe foaia cu ilustrația cu un rând mai sus și aștepta o replică ce nu mai venea.
La final, drumul spre ieșire mi-a fost întrerupt de administrator, apoi de preot care a ținut un scurt cuvânt de mulțumire, regretând că nu au rămas mai mulți să vadă un spectacol care aducea amintirile dragi din copilăria de acasă și o stare de libertate a gândului, a imaginației pe care cu toții o căutăm, dar foarte puțini o găsesc.
Am aflat ulterior că preotul Bunea, de loc din Victoria, județul Brașov, dăduse 100 de CAD ca să mai spele lipsa de receptivitate a enoriașilor.
Aplauze la final, prelungite în timp ca după un spectacol cu sala plină.
Am plecat cu toții. Deși Titus își pusese deja toate lucrurile în mașină, doamna Mariana l-a convins că trebuie să se întoarcă, ca să mâncăm cu toții ultima oară. După ce am coborât, Titus a dispărut cu mașina vreo zece minute. S-a întorc cu o punguliță. Am mâncat ultima ciorbă de burtă, s-au schimbat adrese cu Oana și Dragoș cu care Titus se împrietenise serios. De multe ori îmi spusese că îi place de ei. De altfel sentimentul era comun. Titus și Crystal și-au luat rămas bun de la toți. I-am condus până la mașină. Doamna Mariana i-a dat ceva lui Titus primit de el cu greutate. A urmat despărțirea mea de Crystal. Tare mi-a plăcut și tare aș dori să o mai văd pe subțirica și frumoasa mea soprană din America. Crystal s-a urcat la volan. Am mai stat de vorbă cu Titus preț de o țigară. Mi-a dat pungulița cumpărată spunându-mi să o deschid după ce pleacă. Ne-am îmbrățișat. Iar am lăcrimat. Fluturări de mâini. Sper să ne mai vedem, chiar în acest an. Dragii și iubiții mei! Drum bun! Mașina a dispărut după un colț.
În pachețel era un ceas bărbătesc de mână. Titus observase că nu am.
În Canada era Ziua Tatălui.

(Va urma)

Costel SUDITU

Eliberare

Mi-e dor să mai pot avea încredere într-un prieten
acest gînd mă împarte felii subțiri gurilor
nesătule distrase cînd și cînd cu lacrimi
ele vor zice: nu
acesta nu este potrivit nu-l credeți
nu-i vedeți umerii pietrificați inima
împuțită și ochii fierbînd
ca doi vulcani noroioși
nu-i vedeți palmele înflorite pieptul
din lemn parfumat și tălpile
aceste gazele iubitoare de lei
el va fi cîine va fi ied va fi
tot ce poate să existe sigur că nimic
din toate acestea nu poate fi vreodată
el va zice:
tot ce sunt nu este pentru voi
eu duc în piept oul în ochi universul întreg
pe umeri nu vedeți miile de planete
aproape coapte în plus
cînd scot masca nu percepeți nicio diferență
nu vă încredeți în el nu este cel potrivit
să mai așteptăm vor zice lacome
cîteva mii de ani răstimp în care
să ne mîncăm sfinții.

Sunt rău

Fiindcă nu pot găsi liniștea în brațele unei femei
ci între picioarele poeziei
fiindcă adorm numai după ce mă pupă ea
fiindcă o tolerez lîngă mine la masă
fiindcă nu o vreau cînd mă vrea
fiindcă o înjur să mă lase odată
fiindcă mai rar o și sugrum
zîmbitoare aproape moartă
să nu-mi dea drumul iar
fiindcă tot ce fac e s-o părăsesc
și nu pot? – umbră înăuntru
…Dumnezeu știe
cît încerc să fac asta iar ea
cît își bate joc de luptă.
Sunt rău fiindcă nu o mai vreau
atîrnată de creier ca o hemoragie,
de simțuri ca o brumă?
…că nu mai au loc circumvoluțiunile
în tivga prea mică de la un timp
de cînd singurătatea împreună-i
un arc întins de pierzanie