Spații culturale nr. 46 (7)

Gheorghe ONCIOIU

APĂRĂTORII REVOLUŢIEI

– Fiţi atenţi! – zice vecinul M., ieşind din apartament, unde se mai dusese încă o dată pentru a culege ultimele noutăţi despre mersul revoluţiei. Fiţi atenţi! – repetă el apăsat, accentuând cu o anumită obidă cuvintele, convins că anunţul pe care urma să-l facă e de mare importanţă şi nu suportă amânare.
Cei câţiva colocatari – patru-cinci –, care dăduseră curs Convocatorului afişat de el la Avizierul din holul blocului, îl privesc cu încordare.
M., bătând la uşa a patru decenii de viaţă, este un băiat înalt şi subţire. Este blond şi măsoară în jurul a un metru şi optzeci şi cinci de centimetri. Ori chiar mai mult. Este însă, poate, prea înalt pentru subţirimea lui filiformă, în ciuda căreia, totuşi, hainele vin bine pe el. Deşi, prin faldurile pantalonilor, parcă ai întrezări cataligele unui circar. Fapt care pe mulţi cunoscuţi îi face să-l suspecteze că-şi spăla picioarele în damigeană. Iar pe Ionel, copilul unuia dintre vecini, îl va îndreptăţi, mai târziu, să-l numească Ştrumf înalt. Asta, după ce, cu câtva timp înainte, într-o zi, văzând cum papainoagele lui M. dădeau oarecare semne de nesiguranţă – acesta venea de la muncă şi trecuse pe la o cârciumă unde luase una mică, pentru poftă de mâncare –, acelaşi Ionel îl invitase să sară împreună coarda.
În tinereţe – cum îi place lui să numească o perioadă din viaţă de cu zece-cincisprezece ani în urmă –, i se spunea Laleaua blondă. Din acea epocă, are destule amintiri. Şi plăcute şi mai puţin plăcute. Vorbeşte cu oarecare satisfacţie despre ele, dar, mai ales, despre una legată de porecla respectivă.
Întâmplarea se petrecuse tot la cârciumă. Şi M. o povesteşte, cu lux de amănunte, ori de câte ori are ocazia.
Bea şi el, ca tot omul, o halbă de bere. Şi, dintr-o dată, se trezeşte, în faţă, cu unu’, – iar de aici, M. îşi caută atent cuvintele, dând spuselor sale o tentă de zeflemea…–, un pişpirică, o aşchimotie, un ăla, aşa, de-i venea lui cam până pe la bărbie. Unu’ care ’cea că ar fi pretinu’ fetei pe care – avea el pretenţia – tocmai şi-o făcuse, de curând, amică.
– … Şi, cum sta ăla aşa, proţăpit în faţa mea, mai soarbe o gură de bere, – că servea şi el una –, lasă mâna cu halba jos şi mă-ntreabă: „Tu eşti Laleaua blondă?“ Da, îi răspund io. Şi, până să mai zic eu „De ce“?, îmi şi repede halba între felinare.
Acum, însă, aproape înghiţindu-şi cuvintele, îi pune în temă pe cei câţiva semeni care îl ascultă. Tocmai ce vorbise, la televizor, tovarăşu’ Iliescu. Făcuse apel la populaţie să fie atentă. Nenorociţii ăştia de terorişti – care au împânzit ţara şi luptă din răsputeri pentru zădărnicirea victoriei revoluţiei – sunt bine înarmaţi, bine instruiţi şi trag din orice poziţie.
Pe lângă recomandările lui Ion Iliescu, Televiziunea Română – devenită, între timp, liberă – vuieşte de comunicate şi comentarii: În diverse localităţi, apa a fost otrăvită; dinspre Piteşti, o coloană de motorizate se îndreaptă, în forţă, spre Bucureşti.
Ca să nu mai spună despre cele două zvonuri teribile care circulau ieri prin fabrică. Unul dădea ca sigură iminenta aruncare în aer a instalaţiei de furfurol, iar celălalt vorbea despre un terorist care, în câteva secunde, escaladase peretele unui bloc – urcând pe el aşa, ca un păianjen – şi, odată ajuns sus, dispăruse. El nu ştie nici ce este acela furfurol, nici ce întreprindere din oraş îl foloseşte şi nici nu văzuse teroristul. Dar aşa auzise. Şi încă altele, pe care nu mai stă să li le înşire.
După acest scurt buletin de ştiri, M. atacă frontal subiectul, dezvăluindu-le vecinilor motivul pentru care i-a convocat: Acelaşi tovarăş Iliescu recomandă populaţiei să fie cu vigilenţa întărită. Pe lângă terorişti, pot să fie şi mulţi huligani care să atace locuinţele oamenilor. Pentru asta, la fiecare bloc, locatarii trebuie, pe timpul nopţii, să facă de planton. Ca-n armată. Trei schimburi a câte trei ore fiecare; de la nouă seara, până la şase dimineaţa. Câteva seri la rând. Până se clarifică situaţia. Şi, crede vecinul M., e bine ca fiecare să aibă ceva în mână, cu care să se apere.
Apoi îşi invită colocatarii să hotărască asupra schimburilor. Nu înainte, însă, de a glumi – la fel ca-n armată, zice el cu subînţeles –, precizând că schimburile unu şi trei sunt ocupate.
Vecinii se uită întrebător unul la altul. Şi, atunci, tot M. este cel care preia iniţiativa şi le cere acestora îngăduinţa să-l numească el în schimbul unu pe G.
– Mâine dimineaţă, le explică M., vecinul trebuie să fie la locul lui de muncă, unde are de îngrijit sănătatea oamenilor muncii.
Vecinii se uită cu înţelegere la G. După care, îşi împart, de comun acord, schimburile rămase libere. Apoi se întoarce fiecare în apartamentul lui.
G. mai zăboveşte câteva clipe în hol. E uşor descumpănit. „Să aibă fiecare ceva în mână, cu care să se apere.“ Dar ce?
Este duminică, 24 decembrie 1989, seara. În jurul prânzului, sosise dintr-o localitate din apropierea Ploieştiului. Îi murise socrul în dimineaţa zilei de miercuri – 20. În ziua înmormântării – sâmbătă, de dimineaţă, se dusese la Ploieşti, să ia colacul şi prescura, trebuitoare conform obiceiului, pe care, cineva din familie le comandase cu o zi în urmă la o patiserie din spatele Casei Albe. Ajuns acolo, nici nu putuse să se apropie. Prima clădire a judeţului era înconjurată de tancuri. Iar când l-a zărit, unul dintre militarii prezenţi a strigat, precipitat, la el, să dispară cât poate de repede din zonă, ei fiind în poziţie de tragere, întrucât se aşteaptă să fie atacaţi.
Plecase fără să comenteze. Cumpărase totuşi o pâine, care să ţină loc de colac. Dumnezeu e bun şi iertător şi va înţelege situaţia.
La întoarcere, se întâlnise cu două-trei camioane ale armatei, rulând în viteză, pline cu militari. Avea să audă, un pic mai târziu, că erau, probabil, de la Focşani şi se duceau să apere revoluţia. Unde? Nu ştia nimeni. La Ploieşti? La Bucureşti? Atunci însă, trăsese pe dreapta şi coborâse din maşină. Le făcuse semn cu mâna, după care încordase pumnul: Curaj! Fiţi tari! Apoi îi slăbise strânsoarea şi răsfirase degetele arătător şi mijlociu în „V“: Victorie! Iar un ocupant al unuia dintre camioane – i se păruse a fi un tânăr ofiţer – îi răspunsese cu acelaşi semn, dar parcă nu cu toată convingerea.
Apoi, către ora prânzului, pornise din nou către Ploieşti, împreună cu cortegiul funerar, pentru că familia defunctului cumpărase loc de veci într-unul din cimitirele de aici.
S-a mers liniştit, fără nicio oprelişte. S-a ocolit centrul oraşului, s-a ajuns la cimitir şi a fost înhumat mortul. Apoi convoiul s-a întors.
Iar a doua zi, duminică, adică în ziua în care se derulează povestea de faţă, în jurul orei zece, G. s-a urcat, din nou, în maşină şi a pornit şi el către Buzăul lui.
Drumul a fost, de asemenea, fără impedimente. Doar cu câţiva kilometri înainte de intrarea în municipiu, în dreptul podului de peste calea ferată – la Hanul lui Ţintă –, el şi toţi cei care veneau dinspre Ploieşti a trebuit să se oprească. Vreo câteva maşini, care încercaseră să pătrundă în oraş, se întorceau. Ocupanṭii lor fuseseră anunţaţi că, la intrare, nişte terorişti s-au baricadat în capela Cimitirului Eroilor şi trag, cu râvnă, asupra unităţii militare de vizavi. De partea cealaltă, militarii răspund şi ei cu aceeaşi energie.
Pârâitul puştilor le confirma cele spuse.
Au hotărât, cu toţii, să treacă podul, să meargă în satul vecin – Spătaru – de unde, prin Zona industrială, să ajungă acasă. Era un traseu care ocolea atât locul cu pricina, cât şi centrul oraşului, unde nu se ştie de ce surprize ar mai fi avut parte.
Însă, nici pe aici, neprevăzutul nu a lipsit. De-a lungul zonei, la porţile întreprinderilor, câte un grup format din câţiva muncitori – angajaţi ai acestora, înarmaţi cu puşti de la Gărzile patriotice şi dotaţi cu muniţie de război –, a oprit orice maşină, a dat pasagerii jos şi i-a supus percheziţiei corporale. A urmat controlarea maşinii – în interior, în portbagaj şi pe dedesubt. Apoi, dacă totul s-a găsit în regulă, oamenii au fost lăsaţi să plece. Acest lucru s-a petrecut, cu fiecare maşină, la fiecare poartă de întreprindere.
Laolaltă cu toţi ceilalţi, G. a trecut prin aceste filtre şi a ajuns acasă…
După cele câteva clipe, cât stătuse în cumpănă, iese în spatele blocului. Îşi roteşte privirea de jur împrejur şi caută. Caută ceva ce să ţină în mână şi cu care, eventual, să se apere.
Terenul de aici, însă, nu-i oferă nicio şansă. În afară de câte un cui sau câte o bucată mică de sârmă, rămase din perioada construirii blocului – cu zece ani în urmă –, nu e altceva pe care să pună mâna. Totuşi, insistă.
Blocurile sunt aşezate sub formă de careu, în interiorul căruia, proiectantul prevăzuse amenajarea unei parcări pentru maṣini ṣi a spaţiilor de joacă pentru copii. Aici, însă, unde îşi are G. apartamentul, careul este, încă, ocupat de trei case, rămase nedemolate.
Între gardul curţii uneia dintre ele şi bloc, doi colocatari îşi ridicaseră – ilegal, se va dovedi – garaj pentru maşini. O treabă urâtă, ţigănească, arătând mai mult a şatră. Totul construit din plase sudate – doar fabrica e încă în oraş –, ancorate de nişte stâlpi şi învelite – şi pe pereţi, şi pe acoperiş – cu carton gudronat. Iar acesta, fixat cu şipci de diverse lungimi, plasate la oarecare distanţe şi prinse, la rându-le, din loc în loc, de structurile subiacente, cu sârmă trecută prin carton.
Într-unul dintre pereţii acestei coşmelii, descoperă G. o stinghioară – lungă de şaptezeci-optzeci de centimetri, lată de trei şi ceva şi groasă cam de doi – ce părea a nu-şi fi găsit rostul printre celelalte.
O probează în mână şi intră cu ea în casă.
Iar la ora nouă fix, se prezintă în holul blocului, pentru a-şi lua – conform regulamentului – postul în primire.
Însă aici, îl găseşte pe vecinul M., care, ca un adevărat comandant, i-o luase înainte, pentru a verifica promptitudinea executării ordinului.
După câteva schimburi de replici, despre ce mai aflase fiecare, de la televizor, în legătură cu mersul revoluţiei, faţa rigidă a lui M. se destinde uşor, căpătând un aer de mulţumire, la vederea obiectului cu care G. ieşise din apartament.
Apoi cei doi îşi strâng cordial mâinile. Iar G. primeṣte, prin intermediul mişcărilor aprobare ale capului lui M.,convingerea acestuia: De un apărător cu o asemenea armă în mână, niciun atentator nu va putea trece.

Ion ROȘIORU

Slalom karmic printre zile

Sâmbătă. Bisericuţa doarme-n parcul solitar:
Stau de vorbă pe o piatră c-un flacon de ambre noir!

Miezul zilei. Minaretul s-a încins de-atâta soare:
Uit buimac să suflu-n spuza amintirii viitoare!

Zgomot surd. Cizmarul tânăr pleacă-n sat după cărbuni:
Mă forţez să-mi scot din minte anii noştri cei mai buni!

Umbră deasă. Plânge-o fată-n căruciorul cu rotile:
Nu mai fac de multă vreme slalom karmic printre zile!

Pe plac făcându-i fricii

Pipernicit, ovăzul se pârguia pe dâmb:
Pe piatra funerară citeam un scris scălâmb!

Mirosul iasomiei părea epuizat:
Ruhuna el fatiha – atât am descifrat!

Pe dâmb stătea la pândă o viperă cu corn:
Mesajul ei hipnotic: să nu mă mai întorn!

Rafale de căldură din cer cădeau duium:
Pe plac făcându-i fricii am coborât în drum!

Pe horn un vânt astmatiform

Singurătăţii tuturora şi rând pe rând şi compactat
Îi sunt simbol când teiul tânăr e de miresme devastat!

Singurătăţii tuturora şi compactat şi rând pe rând
Îi sunt stindard când plopii-n viscol s-apleacă până la pământ!

Singurătăţii tuturora şi snop enorm şi fir cu fir
Îi sunt depozitar când intru să stau pe-o bancă-n cimitir!

Singurătăţii tuturora şi fir cu fir şi snop enorm
Îi sunt expresie când suflă pe horn un vânt astmatiform!

Să nu se spulbere himera

În dimineaţa încă verde adie vântul dinspre vers:
Să facă dragoste cu vântul ea se aruncă-n şa din mers!

Imaginarii tei în floare ameţitoare prind să dea:
Ea să-şi adape calul iscă-n pustiul stepei o derea!

Înghite timpul epitaful pe piatra fostului strateg:
Să-şi piardă urmele silfida-şi struneşte calul pe talveg!

De-atât nesomn se coace grâul şi n-are cine-l recolta:
Să nu se spulbere himera ia des înfăţişarea ta!

Dor îmi e de tine

Orice clipă-i gata să-i se strige: Stai!
Dor îmi e de stepă, dor îmi e de cai!

Pe fragilii umeri anii-s tot mai grei:
Dor îmi e de casă, dor îmi e de zei!

Chipul libertăţii e un un gol de frâu:
Dor îmi e de briză, dor îmi e de râu!

Seva îşi înşeală trunchiul c-un altoi:
Dor îmi e de tine, dor îmi e de noi!

Poezia-mi poartă paşii

E duminică. Mireasma teilor adie sfânt:
Poezia mea albastră se întoarce în pământ!

E duminică: Se umflă vântul serii în perdea:
Poezia mea neleapcă se propteşte-n cafenea!

E duminică. Fântâna-şi cerne-n aer stropii fini:
Poezia mea febrilă vrea de mine s-o dezbini!

E duminică. Lăstunii pregătesc un nou asalt:
Poezia-mi poartă paşii spre tărâmul celălalt!

Privesc vrăjit cum verigheta…

De-a rotocolul iar şi iarăşi se scurg secundele din ceas:
Din bietul înecat doar frigul filtrat prin plâns a mai rămas!

Tot mai căzut e într-o rână debarcaderul scâlciat:
Nicicând nu te vei mai întoarce de unde tânără-ai plecat!

Parâmele de in, albastre cândva, s-au putrezit de tot:
De ce să-nvinuiesc destinul c-ai fost în plus pe feribot?

Pe malul celălalt adastă un şlep pe jumătate gol:
Privesc vrăjit cum verigheta mi se scufundă în nămol!

Încă visul fără tâlc

Peste noaptea verde-ocru dădea iama cea de tuci:
Ghid al popii şi al fetei m-avântam printre uluci!

Pe versanţi abrupţi de sare fulgerul planta scântei:
Popa, când mă angajase, îmi dăduse zece lei!

Câinii ce lătrau în satul rudăresc păreau mai mulţi:
Aş fi dat orice ca fata să nu vadă că-s desculţ!

Popa se rugase-n barbă, fiica lui tăcuse mâlc:
Noaptea-aceea-mi populează încă visul fără tâlc!

Să trag concluzia tardivă?

Mestecenii plantaţi în parcuri de dor nestins se zărâncesc:
Să trag concluzia tardivă că orişiunde-s te iubesc?

Pe lacul mănăstirii taie novicii copci din loc în loc:
Să trag concluzia tardivă că fără tine mă sufoc?

Pe sub biserică pulsează un apeduct roman uitat:
Să trag concluzia tardivă că ne-ntrerupt te-am aşteptat?

Mireasma teilor în floare eternizată-i doar în rai:
Să trag concluzia tardivă că-n cer alături o să-mi stai?

N-o să mai revin cu tine

Volbura-şi ridică albe cupele de rouă-n soare:
N-o să mai închin niciuna plină-n toamna viitoare!

Străjuit de anghinare printre vii drumeagul moare:
Rădăcinile-mi dresează paşii-n ele să coboare!

Pe gorgan un şarpe galben sâsâie cu-nverşunare:
Deşi ne-ntâmplată încă muşcătura lui mă doare!

Putrezeşte-un cal sălbatic mort de sete pe cărare:
N-o să mai revin cu tine niciodată la izvoare!

Petrache PLOPEANU

Plictiseala ultimului erou
(continuare din numărul trecut)

Nu se grăbea în a răspunde sau în a comenta ceva despre cele zise. Chiar și faptul ăsta, continuă Patric, că nu te repezi să adaugi ceva, majoritatea oamenilor așa face, mă liniștește și, mă conving pe zi ce trece că pot vorbi cu tine fără să-mi fie teamă că nu mă asculți, că nu auzi tot ce spun. Cred că înainte mă plictiseam așa de ușor nu datorită nesemnificativului și neîntâmplării ci chiar datorită prea multelor lucruri petrecute în același timp.
— La fel mi se întâmplă și mie, dar în sens invers, aș spune. N-am suportat niciodată pe cei care vorbesc mult, iar tu ești dintre aceia, dar există ceva la tine care nu mă deranjează ca la alții. Ca să vin cu un contraexemplu la al tău cu trezitul la cinci… Eu nu prea m-am trezit niciodată la cinci dimineața. Mi se părea înainte de excursia asta o adevărată lovitură de stat să mă trezesc așa de devreme. Aici am avut dimineți în care m-am bucurat că am făcut ochi la cinci. Cât despre plictiseală, nu cred că există ceva pe lume care să mă plictisească. Ceea ce se petrece, în general, ori îmi face plăcere, ori îmi este indiferent, ori mă irită. Să mă plictisească însă? Nu.
Cei doi bărbați simțeau că se produc unele schimbări în mintea lor, că au pierdut ceva și au găsit altceva. Era aceasta o altă schimbare pe care domnul Hilea nu o anticipase când fusese anunțat de plecarea iminentă în excursie. Și alte schimbări erau pe cale să se producă.
Se înnoptase de-a binelea când s-au întors. În barul pensiunii forfota scăzuse, doar trei, patru turiști mai însetați tândăleau la două mese. Patric și domnul Hilea s-au așezat și ei la o masă, luându-și fiecare câte o bragă. La intrarea pe terasa pensiunii nu dăduseră atenție unui bărbat cam hirsut, îmbrăcat ca de spectacol, într-o tunică scurtă și accesorii dintr-un material ce imita pielea, bronzul și aurul ce o acopereau ca un pieptar. La fel și mâinile, de la cot până la încheietură, îi erau prinse într-un fel de apărători iar picioarele de la genunchi și până la glezne. În picioare avea sandale, care și ele reproduceau un model antic. Părul învolburat îi acoperea fruntea și ochii. Era așezat pe un rest de coloană ce imita și el, probabil, coloanele Troiei. Amândurora le trecuse simultan prin minte ideea că există pretutindeni asemenea actori ieftini care de dragul a câțiva „arginți” se vând turiștilor. Erau tăcuți savurând răcoarea și gustul dulce-acrișor al băuturii specifice acestor zone, de care își aduceau aminte din copilăria lor, destul de îndepărtată. Și prin orașele dunărene, Brăila, Galați sau în cele din Dobrogea își vindeau marfa, când ei erau adolescenți, iar Hilea chiar stătuse câțiva ani pe timpul liceului la Brăila, bragagii turci sau presupus turci.
Starea aceasta de seninătate, de plictiseală asumată conștient de fiecare, fu întreruptă de un strigăt brusc, declamatoriu, scos de bărbatul costumat.
— Tuuu! Tu ești! Te-ai întors la locul faptei, m-ai ucis și m-ai lăsat să atârn între două lumi. Dar vei muri și tu, timpul tău se apropie de sfârșit! Hirsutul se ridicase de pe fragmentul de coloană și apropiindu-se de masa lor își scosese imitația aceea de sabie, dar care părea să fie un fals bine realizat. Glasul său îi înțepenise pe toți cei din bar, prea surprinși de manifestarea ciudată a bărbatului, pentru a mai face vreo mișcare, sau a mai spune ceva.
— Sunt Hector, nemernicule, cel pe care l-ai ucis tu, continuă el. Privirea i se oprise amenințătoare pe figura lui Hilea. De mii de ani te aștept, știam că Paris a dat greș! Eu, eu sunt cel care trebuie să răzbun mulțimea nesfârșită de morți, vaietele femeilor siluite, strigătele copiilor și bătrânilor morți, tânguirile celor luați în sclavie. Eu trebuie să te aduc jertfă zeilor batjocoriți ai Troiei… Ei te-au adus aici să li te ofer pentru ofensele pe care le-ai adus lor și poporului meu.
Primul care s-a dezmeticit a fost Patric, ale cărui reflexe de fost legionar, i s-au deșteptat fulgerător. Cu o mișcare iute, săritura sa l-a găsit aproape nepregătit pe cel ce se autonumea Hector. Acesta ar fi primit în plin lovitura de picior care-i era destinată, dacă o rotire rapidă a brațului în care ținea arma nu i-ar fi atins mușchiul gambei. Patric și agresorul se rostogoliră la pământ, urmă un moment de învălmășeală, ceilalți din bar ieșiră și ei din amorțeală și săriră să-i despartă. Deodată bărbatul cu sabia, sări în picioare și preț de câteva clipe toate încremeniră. Gesturi, priviri, cuvinte, toate încetiniră și toți au auzit amenințarea de pe urmă:
— Ne vom întâlni Ahile în fața zeilor, nu vei scăpa de pedeapsă. Privi cu dispreț spre Patric, care se ridica greoi. Iar pe tine te-am mai omorât o dată. O voi face din nou, Patrocle. După care dispăru în noapte, nimeni nefiind în stare să-l oprească. Parcă o vrajă le anulase tuturor reacțiile, le încețoșase vederea și toate cele întâmplate preț de două minute li se păreau neverosimile.
Au aflat mai apoi că individul apăruse în preajma Troiei și a satului de câțiva ani și-și câștiga traiul din bacșișurile pe care le obținea de la turiștii dornici de spectacol și în căutare de dovezi cât mai „de senzație” pentru a le arăta și demonstra celor de acasă că au fost la Troia. Doreau să spună, cu alte cuvinte, „Et ego in Troia”, iar fotografiile cu sosia lui Hector, dădeau bine! Acesta apărea și dispărea, încât nimeni dintre ghizii locali, patronul pensiunii, custodele micului muzeu ridicat chiar în incinta cetății sau cel care vindea biletele la intrare în parcul arheologic, nu știau precis unde este, ce face, dacă a dispărut definitiv sau este vreo toană de-a lui.
Știrea despre incidentul petrecut în seara precedentă s-a răspândit printre turiștii aflați în pensiune, iar ghidul a găsit prilejul să le reamintească dimineața cele spuse la începutul excursiei:
— Fiecare străin este un potențial escroc, mai mare sau mai mic. Asta nu înseamnă, adăugase el concesiv, că toți străinii sunt escroci. Și pornind de aici le povestise evenimente mai picante și amuzante din excursiile anterioare. Nici nu voia să-i sperie, dar era bine să știe că el, ghidul era cloșca protectoare, care uneori pentru un euro în plus le putea fi de folos în diferite împrejurări nedorite.
În seara anterioară, imediat după incident, Hilea şi Patric, prea uluiţi de întâmplare şi nu datorită manifestărilor falsului Hector, ci mai cu seamă datorită insolitului pretextului invocat de acesta, s-au retras tăcuţi în propriile camere. Noaptea nu le-a oferit nicio desluşire a evenimentelor la care luaseră parte şi al căror subiect fuseseră chiar ei. Întrebările se stinseseră într-un târziu în ceaţa somnului, dar reapăruseră la prima geană dezlipită. Familiile celor doi aflaseră cu stupoare despre cele întâmplate şi, reunite la micul dejun, le discutau aprins. Femeile, mai ales, îngrijorate, dar poate mai mult incitate de ineditul situaţiei şi de „altceva-ul” acesta aşteptat, întorceau faptele pe toate feţele, desigur inutil. În afara celor spuse de soţii lor care se limitau sec în a relata vorbele şi gesturile participanţilor, celelalte prezentări, venite de la cei prezenţi ca spectatori, cuprindeau propriile comentarii, adăugiri şi revizuiri, sfârşind, în final, prin crearea unei alte epopei paralele cu Iliada lui Homer. Se adăuga acel pigment, care le colora nu numai turiştilor aceste ultime zile ale excursiei, dar şi localnicilor care auziseră zvonurile. Se părea că zeii, clamaţi de bărbatul cel hirsut, dădeau întreaga măsură a ironiei lor: aici unde timpul părea că a încremenit în vechi tipare patriarhale, pe aceste locuri unde istoria curgea de multe decenii fără zguduiri majore, dintr-o dată personajele care aprinseseră imaginaţia creatoare a sute şi mii de oameni din toate epocile, dobândiseră o nouă viaţă, printr-un fapt de domeniul cancan-ului. Un jurnalist, de la o publicaţie locală a şi început să creioneze, în urma discuţiilor, un articol de senzaţie, în care realul se împletea cu fantasticului. Articolul începea: „Eroii troieni se răzbună pe europeni. Chiar dacă nu sunt greci, ceea ce ar fi fost de dorit, cei doi turişti români…”, sfârşind: „Acel Hector contemporan cu noi, sau poate ivit nu se ştie cum, prin ce magie a zeilor, din cea mai îndepărtată istorie a acestor locuri, a vorbit în numele jertfelor troiene. Răzbunare, răzbunare, răzbunare, a cerut glasul său, ochii săi de jar privind acuzator la acest Ahile modern, domnul Hilea al cărui nume anagramat, este numele cunoscutului erou aheu. Deux ex machina”, erau ultimele sale cuvinte, îngroşate, care, nimeni nu a înţeles de ce le-a scris, nu aveau nicio legătură cu faptele prezentate.
Dar, precum un zeu, dintr-o maşină a timpului, neprevăzut de nici un scenariu serios, ceva a acţionat în cele câteva ore care au urmat, metamorfoza realităţii devenind evidentă chiar şi pentru cei mai sceptici. Aşa cum în epopeea cuceririi Troiei şi apoi în aceea a întoarcerii lui Odiseu acasă la soţia sa Penelopa, în Ithaca, viaţa eroilor era sub controlul strict al zeilor olimpieni, ceea ce avea să se întâmple în acea zi avea să fie la fel catalogat. Uneori zeii nu se mulţumesc să rămână în măruntaiele maşinii ci ies în persoană la vânătoare! Că printre cei vânaţi se va regăsi şi jurnalistul care, cine ştie cum, deranjase şi el aceste divinităţi năbădăioase, aceasta nu o va cunoaşte nimeni.
Paza parcului arheologic, i-a asigurat pe turişti şi mai ales pe domnul Hilea şi pe amicul său, Patric, în legătură cu posibilele neplăceri din partea falsului Hector.
— De ani de zile, de când îşi face veacul pe aici, nu au fost niciodată probleme cu el. Lucrurile sunt sub control. Sunt sigur că nu a fost decât o punere în scenă pentru a-și creşte cota la bacşişurile vizate, comentă agentul de serviciu. Veţi vedea că o să apară surâzător, recitând versuri vechi şi oferindu-vă serviciile sale de mascotă foto. E un actor bun, a concluzionat el, oarecum plictisit, ceea ce lăsa impresia că nu se petrecuse ceva care să merite atâta importanţă.
Vizita Parcului arheologic nu s-a făcut organizat, aşa cum propusese ghidul şi el destul de plictisit, pentru a mai insista, mai mult decât era politicos. Cum nimeni nu s-a arătat doritor, cel puţin în această ultimă parte a excursiei lor, când oboseala începea să-şi facă simţit efectul, ca în orice călătorie unde trebuie să se îndeplinească norma la mers şi la văzut, fiecare a luat-o pe cont propriu pe cărările Troiei.
Cele două familii, a domnului Hilea și a lui Patric, și-au propus să vadă mai întâi muzeul plasat chiar pe acropolă, pentru ca mai apoi să coboare în spirală spre poalele dealului pe care se găseau ruinele Troiei. După arheologi, existaseră opt perioade de locuire a legendarei cetăți, fiecare fiind caracteristică unui tip de civilizație. Troia războiului cu aheii era socotită a fi cea de-a șasea sau a șaptea. Panourile lămuritoare prezentau într-o schemă cu imagini suprapuse diferitele stadii de dezvoltare. Au pătruns printre zidurile ce țineau loc de intrare, după ce au achitat taxa de vizitare cerberului mustăcios care le luă banii, dar nu le dădu, profitând de raritatea vizitatorilor, biletele. Blocurile enorme de piatră radiau o forță care materializa realitatea absentă, ridicând dincolo de limita superioară a zidurilor, alte ziduri ale imaginației. Auzeau strigătele troienilor asediați, ale aheilor care le asaltau încercând să treacă peste ele. Vedeau cu ochii minții șirurile de luptători descrise de Homer, unii atacând alții apărându-se cu disperare. Bărbații s-au îndepărtat de cele trei femei, care cuprinse de vervă se opreau des și comentau scoțând strigăte de surpriză, cele văzute. Printre șirurile de ruine ale zidurilor abia dezvelite de pielea pământului ce le acoperise de secole, printre fragmentele de coloane, împrăștiate de voința unui zeu atotputernic, pe cărările bătute de turiștii de pretutindeni și de caprele sătenilor scăpate de sub supraveghere, cei doi au ajuns în vârful dealului de unde li se desfășură dintr-o dată întreaga priveliște a zonei. Acolo unde în vremea războiului homeric fusese gura de vărsare a râului Scamandru, se întindea un platou întins care îndepărtase, prin depunerile aluvionare, cetatea de mare cu circa 15 kilometri. Se aflau acolo unde săpăturile arheologilor, dezveliseră de-a lungul timpului urme ale palatului lui Priam și ale templului cetății. Era cel mai înalt loc din tot parcul și privirea aluneca ușor peste întinderile plate dinspre nord, acolo unde fusese gura de vărsare a râului în mare, înspre sud, locul luptelor dintre ahei și troieni și unde se ridicau zidurile mândre ale Illionului. Dinspre răsărit veniseră ei pe drumul european E87. În vest se vedea ca o linie verde, sinuoasă, Scamandru, acum domesticit prin digurile paralele, pe un mal și celălalt.
— În liniștea asta de început de lume, nu pot să-mi imaginez deloc zeii dând târcoale, ca niște șacali, sfătuindu-i pe unii sau pe alții, de bine sau de rău, făcând pariuri cu viața muritorilor, neținând seama de dorințele acestora și totul doar pentru simpla lor distracție.
— O poveste frumoasă și eroică, pe gustul oamenilor din toate timpurile, adăugă domnul Hilea. Și cred că-i bine că este așa. Ce ne-am face noi, bieții contemporani, dacă toate poveștile astea ar fi adevărate, sau dacă deodată miturile ar deveni reale, iar toate făpturile care le populează, ființe fantastice, eroi, zei, ar irupe în viața noastră… Brrr, se scutură, mai în glumă, mai în serios. Uite, doar o simplă glumă actoricească a unui actor ratat și gata cu liniștea. Întrebări, discuții, gânduri, griji… Eu sunt mulțumit cu ceea ce alții spun că e plicticos. Mai bine așa decât, cine știe cum…!
Discutând, oprindu-se din când în când să privească mai atenți un detaliu sau altul, s-au apropiat de una dintre țintele fixate de la început: muzeul Troiei. Era o clădire micuță, fără pretenții deosebite, părea mai mult o altă cârciumioară obișnuită, printre celelalte pe care le tot văzuseră pretutindeni. Au intrat. Interiorul era cel firesc pentru un asemenea loc: vitrine cu diferite obiecte din ceramică, piatră sau metal, statuete reprezentând diferite personaje, mai mult sau mai puțin reale — muzicieni cu instrumentele lor, războinici stilizați, animale —, panouri de prezentare, iar undeva într-un spațiu special amenajat, într-o semiobscuritate voită, câteva copii din ceară ale celebrelor personaje din războiul troian, prinse în ipostaze de grup: Ahile, Hector, Priam, Paris, Elena, Ulise. Hector era îngenuncheat la picioarele lui Ahile care ridicase sabia cu mâna dreaptă după ce în străpunsese. De pe o imitație de zid, copia lui Paris încorda arcul, unde își potrivise săgeata care avea să-l răpună pe Ahile. Elena, căzută la pieptul regelui Priam, plângea disperată de rănirea de moarte a cumnatului ei.
Fără să vrea și-au oprit privirea pe chipul celui căzut la pământ în fața lui Ahile. Totul, veșmintele sale, arma scăpată din mână, chipul și părul său bogat erau identice cu ale bărbatului din ajun, care îi agresase. Un fior involuntar îl străbătu pe Hilea. Spuse instantaneu, găsind îndată un paliativ al neliniștii sale apărute din nou:
— Nu-i nici un mister, falsul Hector imită un alt fals!
Cuvintele acestea au declanșat ceea ce a urmat și căruia nu i s-a găsit nicio explicație de autorități, punându-se aproape totul pe seama imaginației exacerbate a celor câțiva turiști prezenți. Becurile pâlpâiri două, trei secunde, după care se stinseră definitiv cu un sfârâit ciudat. N-au pocnit, nu s-au spart cu efect, dar stingerea aceea bruscă la care s-a adăugat luminiscența ciudată care a cuprins toate copiile din ceară, crescând repede în intensitate, până la o strălucire aurie ca un halo, care a cuprins întregul spațiu estompând obiectele, a aruncat asupra celor prezenți o stare de panică irațională, o spaimă care izvora din cunoașterea unor minți dincolo de rațiunea umană, a unor lumi dincolo de aceea a oamenilor. Cei câțiva turiști au reacționat haotic, fie rămânând nemișcați, cu toate simțurile blocate, fie prăbușindu-se la pământ, fie părăsind locul scoțând strigăte de groază.
Corpurile personajelor troiene turnate în ceară păreau să se trezească dintr-o letargie îndelungată. Lumina care se năștea undeva în interiorul lor, le contura prin jocul cu umbrele, mișcarea brațelor translucide, a veșminte fâlfâind pe trupurile instabile, sclipirile tot mai clare ale ochilor, mișcarea unor buze care dincolo de timp, spuneau ceva, strigau și ele ceva într-o limbă de neînțeles. În jurul lor pluteau siluete eterice, tăcute, purtând aceleași veșminte ca acelea ale statuilor din muzeu. Din trupul de ceară a lui Hector, se desprinse într-o străfulgerare albăstruie un trup din carne. Se ridică drept, în fața lui Ahile, îl privi o clipă și se întoarse spre Hilea strângând sabia în mâna dreaptă.
— Un actor, așa m-ai numit, un actor prost! Acum știi că zeii care așteaptă de mii de ani m-au trimis să te întâlnesc aici și nu un scenarist sau un regizor de doi bani. Toți ai mei au stat aici fără să fie primiți dincolo, așteptând să te naști, așteptând să vii aici, iar eu să-i răzbun pentru umilințele și nenorocirile pe care le-au îndurat, nu numai în viață ci și în moarte. Sunt cu adevărat Hector, prințul Troiei, nu un actor ratat, cum sunt cei din această vârstă de fier a voastră. Sabia tremură o clipă în mâna sa, apoi se avântă spre pieptul celui din fața sa. Întâlni în clipa de ezitare, trupul lui Patric, care se înfipse, cu ușurare, parcă, în sabia îndreptată spre Hilea. Fostul legionar își îndeplinise ultima misiune, după care căzu greu în brațele prietenului său, apoi alunecă la pământ din brațele acestuia, prea uluit pentru a reacționa.
— L-am ucis din nou, cum am prezis, ți-a salvat din nou viața, dar ți-a prelungit-o doar cu câteva clipe, vorbi Hector cu privirea spre cel numit de el Patrocle. Ți-a fost un prieten bun și acolo, în fața Troiei și după moarte și aici. Ai multe datorii de plătit Ahile și prietenilor și dușmanilor. Hilea incapabil să scoată un cuvânt, primi vârful ascuțit al sabiei, ca și cum călcâiul vulnerabil al anticului Ahile, prefăcut într-o inimă plictisitoare în pieptul său, ar fi chemat sclipirile bronzului prins în aur, să-i redea o altă sete de viață, mai vie, arzând de nerăbdare să fie altceva. Simți alunecarea rece a metalului printre coaste, în inimă și dincolo de ea, simți poarta deschizându-se și malurile râului Scamandru primindu-i pe toți aceia care așteptau să treacă dincolo. Un glas necunoscut înălța în văzduh o melopee care cânta despre vitejie și moarte, despre onoare și frumusețe, despre femeie și bărbat, bătrân și copil, oameni și zei. Vârtejul de lumini și umbre, armonie și tăcere se scurse prin pieptul său și totul redeveni nemișcat și tăcut.
Hilea vedea totul în jurul său într-o lumină ciudată, ca și cum ochii săi ar fi perceput cu acuitate doar ce era pe direcția privirii. La periferia conului vederii, mai mult îi simțea pe cei câțiva turiști rămași în încăpere adunându-se buimaci de pe jos. Un singur trup rămase lungit pe pardoseală. Era prietenul său, Patric. Încercă să se repeadă spre el să-l ridice, dar corpul nu-i dădu ascultare. Mâinile nu i se mișcau, picioarele îi erau înțepenite într-o stază absolută. O groază nebună îl cuprinse, încercă să deschidă gura să strige, dar buzele îi rămaseră încleștate și nici un sunet, nici un geamăt nu străpunse liniștea cuprinsă de stupoare care domina încăperea muzeului. Rațiunea sa o luă razna în acea clipă și-i regăsi pe cei plecați. Oameni și zei, deopotrivă, în lung convoi de umbre treceau din acest timp al alungării tuturor credințelor, în plante, în animale, în pietre și lemn, în lumină și tunet, în umbră și noapte, în apă și foc, în munți, câmpii și mări, în zei și în Zeu, în frumusețe și bine, în blândețe și sacrificiu, acolo unde trăiseră, nu dincolo de timpul acesta contemporan cu Hilea, ci într-un timp dincolo de timp, un timp al tuturor posibilităților. Și o stare de bine, de liniște și pace, de încântare și extaz îl cuprinse.
— Stați, așteptați-mă și pe mine, glasul său încerca să se facă auzit în marea de liniște care domnea peste necuprinsul de suflete, vreau să vin cu voi, vreau să fiu ca voi… Din învolburarea cea mare de eter împărtășit cu foste dorințe, cu foste dureri și bucurii, se desprinse o umbră, în care ființa lui Hilea îl recunoscu pe Hector. Bunule prinț, rosti extaziat, mi-am ispășit pedeapsa, luați-mă cu voi! Hector îl privea și tăcea, apoi rosti:
— Pedeapsa ta abia a început Ahile. Omul care te adăpostește acum, după mii de ani de peregrinări ale tale prin mii și mii de trupuri, devine conștient de prezența ta. În fața Troiei ai fost vulnerabil prin călcâiul tău, în această lume a oamenilor ca el, ești vulnerabil prin plictiseala vieții lui pe care ai acceptat-o ca pe un dat. Știai că făcând altfel, spiritul tău magic te va aduce la Troia. Ai pus mii de ani, depărtări din ce în ce mai mari între cetate și tine, dar Moira ta te-a adus în cele din urmă aici. Pedeapsa abia începe. Du-te, te așteaptă acel trup din ceară. Și Hilea se trezi ca dintr-un vis în aceeași încăpere a muzeului din vârful dealului Troiei. Crezu că a fost un vis, dar percepu aceeași nemișcare a trupului său, aceeași nemișcare a privirii larg deschise în față. Îi văzu și-i auzi ca prin ceață pe aceia care au venit și l-au luat pe prietenul său, Patric. Îi văzu și-i auzi pe agenții poliției care anchetau împrejurările dispariției lui Hilea și a înjunghierii lui Patric. Le văzu pe cele trei femei, pe soția sa Dida cu fiica lor și pe doamna Angheloiu, trase la față, plânse, discutând cu glas scăzut cu cei doi criminaliști, cum aflase din cele spuse. Auzea și vedea totul de la mari depărtări, de undeva de deasupra acelui loc, dar și din statuia de ceară a lui Ahile, ca și cum locul său nu era încă precizat, de o instanță transcendentală.
Și apoi a călătorit eoni, prin lumi în care ființele purtau chipul său, în care nu se petrecea niciodată nimic, lumi statice, lumi diferite unele de altele, dar cu atât mai plictisitoare cu cât cineva se străduise să le facă mai diferite. Gândurile sale arhicunoscute, vorbele sale, gesturile sale, acțiunile sale, le regăsea pe oricare lume s-ar fi oprit, în oricare timp s-ar fi dus. Istoria lumii din care făcea parte devenise o istorie a sa, o istorie personală. Asista la mari bătălii în care războinici cu chipul său, se luptau unii cu alții. Se vedea într-un număr infinit de ipostaze, născându-se, crescând, iubind, îngrijind copii cu chipul său, luptând, murind, la nesfârșit același chip, aceleași vorbe, aceleași gesturi, ca într-o morișcă perpetuă, într-o infinită plictiseală, plictiseală, plictis…
— M-am plictisiiiiit, strigă dintr-o dată statuia lui Ahile în fața căruia adăstau de câteva minute un grup de japonezi, cărora ghidul le explica despre rolul lui în luptele de la Troia. M-am plictisiiiiit, m-am plictisit, de mine, nu mă mai suport, nu mă mai suport. Trupul lui Hilea se desprinse din materia amorfă a statuii și rămase gol și strigând în mijlocul asiaticilor uluiți de ceea ce li se părea un efect vizual nemaipomenit. Custodele muzeului era cel mai uluit însă dintre cei din încăpere. Știa de la predecesorul său povestea celor doi români care în urmă cu doi ani fuseseră subiectul unor întâmplări categorisite atunci de presa turcă, preluate și de cea internațională, drept „neverosimile și unice”. Acum holba ochii, nevenindu-i să creadă că este martorul unor fenomene la fel de neverosimile care le continua pe acelea…
— M-am plictisit, m-am plictisit de mine, repeta ca într-un delir Hilea, ghemuit la pământ și scuturat de un tremur a cărui cauză nu putea fi în nici un caz temperatura. Afară era vară și era aceeași căldură specifică zonei de vest a Asiei Mici. Turiștii japonezi nu pridideau cu fotografierea, unii chiar filmau, întâmplărilor. Încă nu știau, dar fotografiile și filmele lor, aveau să constituie dovezi puternice în sprijinul unor teorii care aveau să dobândească o tot mai puternică autoritate în perioada următoare.
A fost luat de o ambulanţă chemată de urgenţă şi internat în spitalul Guven din Ankara, unde a rămas mai multe zile fiind supus unor analize aprofundate la ordinul unor reprezentanţi ai unor agenţii rămase necunoscute. Presa turcă mai întâi, apoi cea din exterior, a aflat despre experienţele întreprinse asupra românului şi scandalul a făcut explozie. Consulul român din capitala turcă a intervenit, iar ştirile despre Hilea a umplut coloanele ziarelor din lumea întreagă. Transportul în România s-a făcut sub protecţia unei brigăzi mixte româno-turcă a interpolului, supervizată de un grup de coordonare al UE. Adus în ţară Hilea a fost ţinut şi supus, în continuare altor analize. Într-un final, toată lumea a trebuie să accepte realitatea banalităţii domnului Hilea şi a fost lăsat în pace în mijlocul familiei sale la fel de banale şi a prietenilor lui de aceeaşi factură.
Patric a fost cel dintâi de care s-a interesat Hilea. Prietenul său supravieţuise loviturii primite de la spectrul lui Hector, dar minţile sale hălăduiau în cine ştie ce coclauri ale timpului şi spaţiului. Orice încercare a familiei şi a lui Hilea mai apoi, au fost zadarnice. Se părea că maşină zeiască îşi pierduse zeul, care plecase cu acel convoi al troienilor dincolo de Scamandru.
În fiecare seară Hilea era lângă Patric, vorbind cu el, povestindu-i despre viziunile sale în lumile unde călătorise timp de doi ani, despre „călcâiul” său lovit de Hector, care îl pedepsise să ajungă la cunoaşterea plictiselii pe toate faţetele ei. Pentru el cei doi ani fuseseră sublimaţi în milenii şi ere, iar cuvintele rostite la ieşirea din statuia lui Ahile şi auzite de o lume întreagă mai apoi, reluau o lamentaţie începută undeva la picioarele zeilor Troiei. Era o rugă continuă, de secole, faţă de aceştia, pentru a-l elibera din teroarea repetiţii nesfârşite… Nimic din cele povestite nu-i clinteau prietenul din starea sa.
— Am adus şahul, prietene, ridică într-o seară cutia cu pătrate albe şi negre. Ținută neîndemânatic, cutia se deschise, iar toate piesele se rostogoliră pe covor. Un cal se opri lovindu-se de piciorul lui Patric, care îşi fixă privirea pe el, apoi cu o infinită delicateţe, îl luă de jos şi-l aşeză în palma sa stângă. Îl privi hipnotizat câteva minute, căutând o clipă, două la celelalte piese. Toţi cei din încăpere îşi ţineau răsuflarea ca în faţa unei minuni. Era pentru întâia dată, de la întâmplările lor, când Patric manifesta interes pentru ceva.
— C…a…l, rosti lent, dar sigur. Repetă apoi la fel de lent, dar nu literele ci cuvântul: cal…, cal…, cal…, cal…, cal…, cal… şi se opri brusc ridicându-şi privirea spre Hilea. Cal troian, rosti pe neaşteptate! Ceaţa i se luă de pe ochii tulburi, zeul reintră în maşinăria sa şi omul se trezi.