Spații culturale nr. 46 (4)

Virgil DIACONU

Sufletul

Sufletul meu iese din întuneric.
Şi mugurii pocnesc în carnea copacului;
şi vrăbiile zăpăcesc lumea cu trâmbiţele lor.
Dacă vrei, mă poţi citi în clinchetul vrăbiilor.
Dacă vrei, te poţi întâlni cu mine prin cuiburi.

Doamne, eşti atât de aproape
că împart cu Tine lumina şi vinul;
rupem dintr-o singură pâine.
Şi în deşert îţi dau să bei din cana mea cu apă.
Eşti lângă mine, noaptea îţi face loc să treci.

Sufletul meu iese din întuneric.
El scrie pe coala zilei cu firul de iarbă,
cu fratele cărăbuş.

Chiar şi tu, prinţesă a umbrelor, trandafir al nopţii,
ai ieşit să vezi soarele încolţit pe cer.
Şi să te pierzi prin florile de câmp.

De-acum, mă voi trânti cu tine prin florile de câmp.
Prin clasa muncitoare a florilor de câmp.

Trăiesc în aura ei, Doamne, mi-a căzut la pat o rază.

Sufletul meu iese din întuneric.

Mă frunzăreşte marea val cu val…

Johann Wolfgang GOETHE
(1749-1832)

Desen de Nicolae HILOHI

Traducere și prezentare: Radu CÂRNECI

Cel mai mare scriitor german, s-a născut la 28 august 1749, în Frankfurt pe Main; tatăl său, Johann Kaspar Goethe, consilier imperial. Studii de drept la Leipzig şi Strassburg. Ajunge la rându-i consilier de delegaţie şi membru în Consiliu de Stat, primind titlu nobiliar. Membru al Lojiei masonice din Weimar şi, mai apoi, primit în Ordinul masonic al Iluminaţilor.
A avut importante funcţii: ministru de finanţe, director al Teatrului de Curte din Weimar, în 1782 este ales preşedinte al Consiliului de Stat.
Călătorii în Europa, preţuind mai ales Italia, ţara artelor şi antichităţilor. Spirit creator şi inventiv, interesându-l evoluţia ştiinţelor vremii şi modernitatea acestora. Prietenii cu: Shiller, Hegel, Mickiewicz, Schopenhauer s.a.
Din bogata-i operă amintim: Cântece noi, Carte de cântece de la Leipzig, Cântarea lui Mahomed, Suferinţele tânărului Werther, Cântecul spiritelor deasupra apelor, Floare de răsură, Tasso, Elegii romane, Faust, Herman şi Dorotheia, Ucenicul vrăjitor, Sonete, Afinităţile elective, Teoria culorilor, Divanul occidental-oriental, Anii de peregrinare ai lui Wilhelm Meister. Goethe moare în 1832 şi este înmormântat în cavoul princiar.
Prin vasta şi valoroasa-i operă, Goethe reprezintă chintesenţa spiritului german în cultura umanităţii. În selecţia de faţă, câteva poezii din tinereţea poetului.

(Din volumul „Mari poeți ai iubirii”, în curs de apariție la Editura Bibliotheca, Târgoviște)

Floarea de răsură

Un flăcău zări-n livadă
Floarea de răsură
Cu petale îngereşti
Şi simţi plăcut în piept
O împunsătură,
Roşu, mândru trandafir
Floare de răsură,

Îi surâse:”Eu te rup
Floare de răsură”;
Ea-i răspunse: ”Te împung
Cu o sfântă ură
Încât nu mă vei uita”
Roşu, mândru trandafir,
Floare de răsură.

Şi, flăcăul, da, a frânt
Floare de răsură,
Ea l-a`mpuns şi s-a zbătut
Dureros şi lăcrimând
Tristă soarta şi-o îndură,
Roşu, mândru trandafir,
Floare de răsură…

La o iubită

Oare-ai plecat, fără cuvânt
M-ai părăsit pe totdeauna?
Ci eu îţi mai ascult visând
Duiosul glas, l-aud într-una,

Precum în dimineaţa blândă
Acel drumeţ încrezător
Vrăjit ascultă ciocârlia
Săltând sub cerul fără nori,

La fel şi gândul meu se-avântă
Zburând peste senin şi ploi
Şi toate cântecele-ţi cântă:
Vino, iubire, înapoi!…

Zeul şi baiadera
Legendă din India

Mahadoh coboară-n lume
Ca divin stăpânitor,
Se vrea om în toate-anume
Cum n-a fost de multe ori;
Vrea, cu chip de pământean
Să-nţeleagă mai curând
Pe cei răi să-i pedepsească,
Pe cei buni încununând.
Colindând prin uliţi şi prin ulicioare
Cu cel slab glumeşte certând pe cel mare
Mahadoh nu-şi uită dreptul său urând.

Cea din urmă casă,-o fată
Mândră-n chip sulemenit
La fereastră, nesfioasă,
El o vede şi-i vrăjit:
„Bun găsit!”- „Cu plecăciune!”
„Cine eşti?” – „O baiaderă,
Şi iubirii preoteasă,
Te poftesc să intri-n casă”.
Inima îi saltă, în dans se mlădie
Trupul său de vrajă, chip în bucurie
Şi-i întinde-o floare, floare norocoasă.

Nuri vrăjiţi! De farmec plină,
Ea-l îndeamnă a intra:
„Mândru oaspe, îndrăzneşte,
Casa mea, e casa ta!
Obosit? Te odihneşte
Fii de tihnă-nviorat,
Ce-ţi doreşti, pe loc primeşte
Eşti de soartă răsfăţat!”
Zeul se preface şi se molcomeşte,
Zâmbet, bucurie, da, şi bănuieşte
Puritatea fetei sub al ei păcat.

Da, el vrea s-o zădărească
Ea-nţelege şi se lasă
Prinsă-n iscusinţa lui
Sus, trăindu-şi clipa joasă:
Mugurii când ies în floare,
Fructul rumen prevestesc
Sufletul cu nerăbdare
Se înflăcărează-dor
Zeul, ştiutorul de-abisuri şi stele
Femeii îi cere probe tot mai grele
Spaime şi ispite-n vers năucitor.

Lungi săruturi, jar în sânge,
Faţa freamătă-ndelung
Şi se zbate şi se frânge
Vise-n tainiţa lor plâng
Şi-ngenunche şi-i se roagă
Plata faptei n-o mai vrea,
I se dăruie întreagă
Şi amorul sfânt şi-l vrea!
A dragostei slavă se aşează-n noapte
Ore după ore se-ndulcesc în şoapte
Tăinuite-n văluri sub tăcută stea…

…Obosită, aţipeşte ,
Dar, în zori, când s-a trezit,
Mort, la pieptul ei găseşte
Oaspetele îndrăgit
Şi, nebună, strânge-n braţe
Trupul lui nesimţitor,
Ce-ncurând aveau să-l poarte
Către rugul arzător.
Da, şi prohodirea prinde să se-audă
Prin gloată, pătrunde ea, ca o zăludă
Vrând să-i dea iar viaţă celui sfânt amor.

Lângă năsălie cade
Ea, bezmetică, strigând:
„Nu-mi luaţi, lăsaţi-mi omul,
Ah, nu-l puneţi în mormânt!
Doar cenuşa să rămână
Din făptura lui de zeu?
Ne-am iubit o noapte lungă
E al meu, numai al meu…”
„Purtăm pe bătrânul sfârşit ce se duce,
Dar şi pe cel tânăr îl punem sub cruce”
Rosti atunci preotul în tonul său greu.”

Spre a-l urma nu-ţi stă-n putere,
Sfântă-i legea-n tainic rost;
Ai fost între baiadere,
Iar cel mort soţ nu ţi-a fost;
Umbra, trupul îşi urmează
În tărâmurile grele,
Doar soţia-i stă alături
Între negrele-i drapele.”
„O cântă-ne trâmbiţă, înaltă, durerea
Şi-n flăcări aşează-i, apusă, puterea
Acum şi apoi sub umede stele!”

Ruga corului înalţă
Sapă jalea ei adâncă
Şi cu braţele spre ceruri
În văpaie se aruncă!
Zeul se ivi în clipă
Dintre flăcările vii
Prinsă-n braţe ea pluteşte:
Da, iubirii se jertfi!
Ceruri o primiră cu a ei căinţă
Şi-nălţară imne la noua-i credinţă
Pe aripi de flăcări ea urcă-n tării!…

O întâlnire minunată

Înfăşurat în mantia-mi cea grea,
Pe-un drum stâncos, pe-o pantă-nzăpezită
Mergeam visând o luncă înverzită
Şi-n piept dorinţa mă neliniştea.

Deodată-n faţă se făcea lumină:
O mândră fată! Cerul surâdea,
Precum în vise de frumoasă, ea-
Neliniştea-mi pieri, din rădăcină.

Ci mi-am ferit din calea-i fermecat
Şi mantia mi-am strâns-o şi mai tare,
Precum un scut voind-o-n apărare…

Trecu.Se-opri… Şi totul s-a-ntâmplat!
Din mantie-am ieşit ca dintr-o noapte
Iar ea-mi căzu în braţe – cu dulci şoapte…

Mărturisirea tinerei fete

Eşti grav, iubitul meu! Ţi-e chipul dur,
Parcă sculptat în marmură tăcută
Nici un surâs de-amor şi nici o cută,
Nici o înduioşare împrejur.

Numai duşmanul stă ascuns la pândă;
Prietenul se-arată-ntotdeauna
Te caut însă eşti plecat cu luna,
Te-aş vrea statuie, dar cu faţa blândă.

Spre care să-mi îndrept acum iubirea?
Spre-acel ce-n piatră stă? Spre cel ce-i viu?
La amândoi în piept vă stă-mpietrirea,

Dar n-are rost a mai vorbi-n pustiu-
Ci sărutând statuia, în suspine,
Aştept cu dor să-ngenunchiezi la mine.

La despărţire

Flămând am fost săruturilor tale
Şi te-am lăsat pe buze cu sărutul-
Plecam scăpând de lacrimi, cunoscutul
Ţărm rămânea în urmă cu-ale sale

Clădiri, şi munţi, şi dealuri, şi pâraie;
Eden apus, cu bucurii apuse
Vibrau târziu în ochi-mi şi seduse
Aprinse bezne-n zări de vâlvătaie…

Când marea mi-a încins din nou durerea
În inimă dorinţi se reaprinse’
Risipei vechi dorindu-i iar puterea.

Şi ceru-n înălţimea-i se încinse
Şi toate îmi păreau ca-ntâia oară
Şi iar iubeam în marea-mi primăvară.

Nicolai TĂICUȚU

un peşte anume

peștele viu colorat
cândva
un superb exemplar de acvariu
acum liber ca pasărea cerului
înoată pe aripile vântului
în ape australe

şi, în treacăt

sărută sentimental
amprenta degetului meu
de pe reciful de coral
(fost în acvariu, eliberat şi el)
drept recunoștință

prezumţie

poetul se sprijinea de malul râului.
meticulos
îşi clătea un vis în lumina zorilor
şi cugeta:

o aripă nu cade niciodată
cade fluturele, ea rămâne zbor

aşa şi malul acesta cade, cade
o să ajung să mă sprijin
de partea lui erodată
prăbuşită, care
a fost cândva mal

bătrân

precum o pată de lumină
e umbra în urma căreia calc

pe icnetul, pe geamătul meu calc
şi vizualizez pasul şovăielnic
şi sunetul lui se aude precum
de zidărie coşcovită

Cristina ȘTEFAN

Te ascult

te ascult pe benzi vechi de magnetofon
au porțiuni șterse și le rulez pe un creion HB
alerg când pe țărmuri când pe șantiere
să te ascult val de mare sau
mistrie pe zid
uneori dau de fântâni
în care arunc câteva sunete timide
și nu le dau de capăt
te ascult ziua
te ascult noaptea
repetând aceleași elemente lexicale
pline de iubire
și din lectura audio
mă înțeapă conectorii
până-n lumina umblată
te ascult? ești un CD reflexiv

trecutul

trecutul meu s-a destrămat
în niște clișee de context
copilăria a devenit fericită
iar adolescența o prisosință
a pasului de cerb
suntem trecut?
să fim serioși
suntem trecere continuă
și adverbială
determinăm viitorul ca virgulă
ba la nivel fonetic
ba la nivel ortografic
un brizbriz al meu e trecutul
îl găsești la surprize
prin Cetatea Isarlâk
trecutul tău l-am întâlnit!
e un manechin
cu haina descheiată la piept.

Omar Khayyam

Omar a spus că nașterea lui
n-a adus nimic nou pe lume
și l-am deplâns pentru acel
“voyons d’abord mourir!”
prietene, Khayyam e calea
când torțe de cuvinte
ard cumplit
să înțelegem
ne’ nțelesul adormit
să nu fim triști
se va-’nnopta-n curând…

Destin clar

cu o seară-nainte
ea îi aruncă o ocheadă suspicioasă
se-ndoia
că i-ar atinge destinul
imperceptibilă stare
și totuși îi aduse o cafea
cu caimac în buline
a doua zi îi așternu la îndemână
colecția ei de bibelouri
balerine, elefanți, peștișori
el prizonier în farmec
s-a jucat de-a figurinele vieții
căsătoria a fost porțelan rezistent

o privire

îi plăcea să se uite-n podea
și când îl privea rotea ochii
de la o sprânceană a lui
la cealaltă
și apoi într-o parte cobora
la podea
și se oprea acolo pentru minute în șir
rotirea îi dădea amplitudine
îl cuprindea
cu tot cu spațiu și timp
și când vorbea cu el ea era cercuri
de vise
așteptând să răsară
o rază rotundă din podea
ca o fașă…

Cântec vechi

Era iarnă, ce iarnă cândva
Un tren fumega prin zăpadă
Erai tu, eram eu, era ea
Călători în noua Eladă.

Mâna ta, mâna mea, mâna ei
Tot ningeau peste albe povești
Și-ntrebările au nins toate trei
Cum de-ai fost? Când erai? Unde ești?

Licăresc vise-ascunse-n poem
Doi bâtrâni într-un boț de lumină
Pasul tău obosit și boem
Tren pierdut fără mers, fără șină.

Era iarnă, ce iarnă șuvoi!
Au rămas umbre albe prin gară
Și un dor, tânăr dorul de noi…
Ninge, vezi? un târziu te-nfioară…

***

despre nimic
aș scrie cel mai frumos cu putință
cum golul acesta imens
adună în forță
splendorile lumii
splendorile noastre
un corn al abundenței
minunile văzute sau simțite
în ilustra iluzie de a fi
când am înțeles că toate sunt nimic
am strigat în somnul meu alb:
– Doamne, Tu cu ce rămâi?

***

nu cânt cu voce tare
cânt ca o umbră
prin mine lăsând
urme de sănii
urme de fluturi
de iarbă
și alte urme ale naturii lucrurilor
toate auzite
sau bănuite a fi fost
muzica somnului meu
printre aceste frumoase povești

Mihaela MALEA STROE

Poem cu irizări de vis…

Păcătuiesc, din când în când, iubite,
Visând că mâna-ți tainic mă sculptează,
Că, pătrunzând sub franjurii-ntristării,
Ochii cei orbi mi-atinge,
Tâmpla ce dormiteză.
Cu pipăiri de daltă mi-atinge gura mută,
Sâni, pântec, umeri, coapse,
Călcâi, firava gleznă
Și mă dezleagă, suflet nud, din beznă,
Din încâlcite vrejuri de cucută,
Mă șlefuiește, în contururi fine,
Ființă înviată din ruine.

În osul coastei nu mi-a fost plămada,
Cât în privirea ta iubind cu luare-aminte,
În veacul cel nesățios fierbinte
În care, zilei, noaptea ’i-e dovada.

Visez. „Păcatul” visului mi-e-n fire.
O fi de neiertat? O fi în van?
Botează-mă, iubite, fără să prind de știre,
Cu trei silabe limpezi, din noul Iordan.

De-s cremene, iubite, ori cuib de piatră-seacă,
Sculptează-mă, cu întreit cuvânt…
Cu mâna, cu privirea, cu visul tău – iubirea,
Dă-mi glas ca, în ființă,
De-a pururi să te cânt!

Poem brodat pe tivul unei nopți

Iubite, când m-ai fost rugat să strig,
Am amuțit în glasul tău – chemare,
Și m-am rănit în spini fierbinți de frig,
Și-am rătăcit prin hăuri ancestrale.
Am răsărit apoi, pe negândite,
Sub mângâierea zorilor șoptite,
Din glasul tău ce mă ruga să tac…
Tăcere dureroasă, de viață dătătoare
Și taină a-nvierii în bob mărunt de mac.