Propoziții pretențioase – Aerajul
În adâncul sufletului voiam să se termine….
În fapt mi-aș mai fi dorit un repetir. Știam că va mai dura maxim trei zile. Măsurătorile mele pe axa timp au avut mereu precizie milimetrică. Ultimele părți, cea pe care urcasem ,,peste” porci, și cele două zone de acoperiș din spetele punctului trafo, devenit într-una dintre cămăruțe grătar pentru friptură, ca urmare a cererii mari și din cauza ploilor. Unii s-ar încărca de adorări și ne-ar declara norocoși. Deja văd vinul pe masă, un țigan cu acordeonul prin preajmă – cum să nu adulezi o astfel de atmosferă îmbietoare -, poate și-o muierușcă pentr-un adulter de conjunctură, greu de dovedit. Numai mie nu-mi arde de niciuna dintre variante. Adulmec, simt în nări afumătura, coboară în ficat – nu direct – și din suita de adulări anterioare mă aleg cu icneli nenumărate, eructații – am căutat, l-aș fi găsit în memorie peste o mie de ani – durabile și greu de oprit cu mijloacele băbești cunoscute: trasul pe mâini și ,,tatăl nostru”, că deh, nu intuiești de prima dată sursa stării proaste. Adunate te doboară în câteva minute. Mă pun la adăpost și la adăstat clipe mai bune, cărora le anticipez venirea făcându-mi aerație, trec la adăpare și reîmprospătare a feței cu apă de vreo câteva ori și…. Strig de jos: ,,Mai legați și voi astăzi lanții ăia?” Mi se replică: ,,Ai înviat?” Adăugai: ,,Da’ ce credeați, mă, că-mi dau duhul, că vă las de capul vostru?” Miros de porc sadea, miros de porc pârlit în antrepriza proprie a lui Toaia, miros de porc fript la cărbune: combinația fatală. La pândă alta: trei-optzeci-ul strecurat la întretăierea tablei cu punctul de transformare de prea înaltă tensiune. Fire ivite ca ramurile prunului primăvara, răzlețe, neizolate, la nici șaptezeci de centimetri din găoacea prin care s-a strecurat afară. I-am dat de cap adunându-le de pe căile haotice ale aerelor, împreunându-le într-o suplă corolă, ca să nu-și verse podoabele electrice pe pielea noastră și așa tăbăcită de centrala termo-nucleară solară. Gata! Și-am zis că pusesem capăt parteneriatului. La adunare ieșise ok. Mâncărică, apică – suculețul din buzunarul nostru, mai mult din al lui tata, el adusese butelcile cu cangrena cărnii și ne adăpase la ceasul parei de foc -, bănuții o dată la câteva zile și asigurarea frontului de lucru o perioadă mai lungă. Visul oricărui angajat, deși lucram pe spezele noastre. Și nu pusesem. Avea să ne mai pască încă una. O momeală aruncată ca-n maxima ,,Te-ai înecat ca țiganul la mal!” ,,Faceți și jgheabul de pe spate.” Erau cei 44 de metri, număr din panoplia ortodoxiei martiene, ai halei-magazie. În fapt erau de adăugat, la măsurătoarea liniară, cei șase-șapte centimetri multiplicați, în total cam patru metri. Aparent simplu la prima vedere, lipituri, îmbinări și din loc în loc câte un ștuț și burlanul aferent. Vreo nouă și ele. De cinci metri fiecare. La constatarea în sine dificil. Lăsasem de douăzeci de centimetri tabla în afară, să-i curgă apele dincolo de poalele metalice deja ruginite. Șandramaua înaltă. Spre un capăt flancată, nu facil nouă, de o altă clădire și un copac bătrân și mult ridicat la ceruri. Cârlige nexam, că nu voise proprietarul. Chinul de pe lume. Răbdare pusă la grele încercări, mușchi reîntăriți, ochi înlăcrimați și împroșcați de particule desprinse la tăierea cu flexul, sânge răzgâiat ieșit la plimbare pe dosul degetelor, frigeri cu letcoanele etc. Iar la final o altă dare-n petic. ,,Îmi înveliți și aia, și ailaltă. Îmi bateți cu 10 lei pe foaie. Începeți și vă dau și restul de bani pe jgheaburi.” Vreo șapte mii de lei și cam trei zile întregi de lucru. O pagubă totală. O condiționare inacceptabilă. ,,Dă-mi banii măcar pe jgheaburi și burlane, montarea cârligelelor a fost muncă patriotică, fie.” Și-atunci au început represiunile, comportamentele adverse, amenințările golănești. Moment numai bun să încheiem, ca adulții, relația.
