Spații culturale nr. 79 (9)

Ion Tudor IOVIAN

ÎN AJUN DE CRĂCIUN VOM DEZGROPA SECUREA
– BOCET POSTMODERN – ÎN PATRU PĂRȚI

E ORA UNU
omul negru n-a venit
e ora două
omul negru n-a venit
e ora trei…

„mamițo, de ce nu mai vine? eu vreau să vie!“

în locul lui bradule bradule – menit și bucuriei și morții
„de ieri dimineață vin feciori prin ceață
cu părul lăsat
cu roua pe față
cu ceața pe brață
cu barda la brîu
cu colaci de grîu
cu securi pe mînă
merinde pe-o lună…“

ȘI TE VOR TĂIA HRISTOASE – BRADULE FĂRĂ MILĂ

ȘI NINGE CU FULGI MARI ÎN SEARA DE AJUN
peste textul
scris de o mînă grăbită și rea direct în inimă
cu-n cui
și-n fiecare fulg
cineva a ștanțat chipul morții ca nimeni
să nu-l descifreze – și textul se năruie
cuvintele se zbîrcesc sar din pagină sîngerează
umblă căhui prin lume

„hai la groapa cu furnici
ba-i aici ba nu-i aici“
zice mamița căutînd ciucalata în carul cu fîn

ȘI FRIGUL ÎȘI ÎNTINDE ZAUA PESTE SUFLETE PRIN ODĂI PE SUB CER

DA DA PUIȘOR
vom pregăti bradul de Crăciun îi vom schimba drumul
în curînd
de cu seară
vom ascuți securea
și căngile de oțel le vom scoate din sipete
și călușul de înăbușit țipătul
și odgoanele pentru sufletul slăbit de
spaimă

„Ora morților, ora – !
— Deschideți porțile!
— Ale cui?
— Ale lui IOVIAN-împăratul.
— Ce dai vamă?
— Un cățel
Ș-un purcel
Și pe tine, quelle horreur,
Mon cher
Hypocrite lecteur!…

II

da da omule negru

–și dacă tot ai venit omule negru
ia să te scarmene puțintel mamița și mam’mare
să nu le uiți cîte zile-i avea
„Stăi tu, că te-nvăț eu pe tine, cenghene turcească, …spurcăciune
de bădăran, …păcătosule, janghinosule și rîiosule!“
Să-ți piară numele,
să-ți curgă pișatul,
să-ți crape pielea
să-ți sece vinele
să-ți coacă creierii-n cap
să ți se usuce gogoașele ochilor
să-ți crească păr de țap pe proțap și pe
țîță păr de mîță

da da omule negru
cît vei fi legat fedeleș și bătut peste buce cu evantaiul
de mam’mare și mamița și tanti Mița
în piața Matache

noi vom pregăti bradul de Crăciun
– cu panglici pașaport și azimă
îl vom pregăti pentru o călătorie tare grea
peste ape negre
prin hățișuri de spini prin cețuri de sînge
peste prăpăstii
cimitire de mașini orașe părăsite cîmpuri de
var
ori poate
pentru rîsul cristalin al copilului care l-a hrănit în vis
cu-n cîntec fără sfîrșit un ziorel de ziuă

poate nu vom auzi
cutremurul bradului
„eu
dacă știam
nu mai răsăream
eu de-aș fi știut
n-aș mai fi crescut“

„du-t’ te plimbă, și să ne vedem cînd mi-oi vedea
ceafa…!“
omule negru

ascultă
„eu dacă știam
nu mai răsăream eu de-aș fi știut n-aș mai fi crescut“

III

bradule nenorocule fericitule
luminile ucigașei noastre bucurii
se vor amesteca în verdele tău răcoros
scurs în pămînt
cu zarva cîinilor-căpcîni care te vor rupe pe
de lături
îți vom pune ghirlande multicolore
brățări de gheață lațuri viclene
și clopoței îți vom pune
în cetină
să-ți acopere geamătul cînd om da cu securea
îți vom pune sare pe răni te vom ștampila cu tuș stacojiu
și-ți vom prețălui viața luată
în bani rîsete țuică fiartă muzici sudalme

„eu dacă știam
nu mai răsăream
eu de-aș fi știut
n-aș mai fi crescut“…

bradule bradule

auzi și pregătește-te
„Astăzi s-a născut Hristos
Florile dalbe…“
dar tu
dar tu vei simți ascuțișul securii și frigul și cutremurul
și nu vei mai lăsa pe pămînt
umbră

ne vom bucura de nașterea lui Isus
bradule norocos bradule răvășit de spaimă
și nu știm că-L vom crucifica în toate zilele noastre

și ne vom preface că nu simțim cum ne gîtuie urîtul și ne apasă vina

acum ne înțeapă inima
cu ace pufoase
o ființă căreia oglinzile nu-i arată fața
și ea ne scrie în catastif povestea sălcie peste alte o mie și una de povești
de nimeni descîlcite
„eu dacă știam
nu mai răsăream eu de-aș fi avut n-aș mai fi crescut“…

IV

nalt am fost verde am fost
mi-a picat verdele jos

singur împărat nebun
peste mănăstiri de fum

am cătat în lung de brazi mări
sufletului rănit frați

ger aș îndura și foc
de-a viața să mă mai joc

am murit și m-am întors
moartea o știu pe de rost

dar ce știu nu-mi folosește
prins în viață ca-ntr-un clește

mi-i urît unde mă duc
tot pucioasă și năluc

„eu dacă știam
nu mai răsăream
eu de-aș fi știut
n-aș mai fi crescut“

Cărți prezentate de:

Virgil DIACONU

În fine, poeții au și ei închisoarea lor!…

Florian Silișteanu a publicat în vara acestui an Închisoarea poeților, la Editura Semne, București, într-un tiraj destul de mare pentru vremurile de azi: 500 de exemplare, după propriile declarații. Este a șasea carte de versuri, apărută la șapte ani distanță față de precedenta (schimbul de pasăre, 2014). Lector de carte – Mircea Bârsilă.
Versurile sunt scrise fie în țară, fie în străinătate, pe unde l-au purtat pe autor Mercedesul și rulota sa de lux pe care este scris, mare, PRESS, ca să știe tot omul despre cine este vorba pe bancheta de piele a Mercedesului!
Dar iată prin ce locuri a scris, în călătoriile sale din jurul lumii, Fl. Silișteanu: în Fair Oaks, Folsom, Sacramento și San Francisco, California; în Reno, Nevada, în Streetman, Texas, în Stuttgart, Germania, în portul Pireus, Grecia, în Hotelul „Cavo d′oro”, Roma, în mănăstirea din Cleaton, Michigan, USA, în Charleroi, Belgia etc., dacă ținem cont de notele exprese ale scribului de la sfârșitul fiecărui text. Silișteanu nu este așadar atât un cetățean din Siliștea, Argeș, România, cât un cetățean al lumii.

Cel puțin 33 de persoane „care au crezut și cred în destinul meu ca poet”
Cu această carte de versuri Florian Silișteanu încearcă marea poeziei cu degetul și ne asigură, în pagina de „Mulțumiri” de la sfârșit, că există cel puțin 33 de persoane „care au crezut și cred în destinul meu ca poet”; pentru că Fl. Silișteanu se consideră, firește, poet.
Cele 33 de persoane din țară și străinătate care „cred în destinul meu ca poet” sunt de „toate” profesiunile: Arhiepiscopi, academicieni, șefi de stat, poeți și critici, actori, regizori, folkiști, oameni de știință, portretiști, universitari, generali de brigadă, domni…, profesori, preoți, stareți, pastori, primari, oameni de afaceri, viceprimari, deputați… Și, în fine, am detectat și un titlu nobiliar: „Ducele de Albota”…
Bănuim că ni se oferă această lungă listă de profesiuni și titluri nobiliare, care în original sunt cu nume cu tot, pentru ca noi, cititorii de rând, să vedem câtă lume bună cunoaște autorul și cine sunt, de fapt, cei „care au crezut și cred în destinul meu ca poet”. Așadar, toată floarea cea vestită a întregului „Apus”!
Observ că din listă au fost omiși totuși câțiva buni prieteni, printre care poetul Aurel Sibiceanu și Jean Dumitrașcu. Cu primul, Silișteanu a croit ani la rând la planuri din cuțite și pahară, iar cel de al doilea i-a oferit scribului un spațiu la Centrul Cultural, pentru ziarul pe care autorul nostru îl făcea la un moment dat. Și au mai fost omiși un primar al urbei Piteștilor și doi directori de cotidian, la care scribul a lucrat.
Pagina de mulțumiri a cărții se încheie, în stilul Florentin, cu „Ah, săru-mâna, Mihai Eminescu…”, scris chiar așa, bolduit. Să înțelegem că și Eminescu a crezut și crede „în destinul meu ca poet”? Puțin teribilism nu strică.

Închisoarea poeților, o utopie bolnăvicioasă
Silișteanu îi dă cărții sale un titlu destul de straniu și iritant – Închisoarea poeților. Dacă până acum un ilustru filozof antic a propus ca poeții să fie dați afară din cetate, iar cerberii sociali i-au condamnat pe poeți (vezi cel puțin condamnarea lui Baudelaire de către Curtea a Șasea Constituțională Franceză, pentru „imoralitatea” versurilor), acum domnul Silișteanu ne sugerează că poeții au în fine o închisoare a lor și că ea îi cuprinde pe toți: „există o închisoare a poeților… / din care nimeni niciodată n-a scăpat”.
Ce justificare sau întemeiere poate avea totuși aiuritorul titlu Închisoarea poeților? Textul din cuprinsul volumului care poartă acest nume nu ne oferă nicio lămurire, pentru că în el autorul nu face altceva decât să constate existența Închisorii poeților („există o închisoare a poeților”), semn că închisoarea există prin ea însăși, ca Sfântul Duh… Nu a ridicat-o nici vreo țară anume, nici vreun partid, nici autorul. Nu rămâne decât ca închisoarea poeților să fie o ficțiune, o utopie a lui Fl. Silișteanu, care este născocită doar pentru a confirma existența unui poet liber: „există o închisoare a poeților/ din care numai unul a scăpat/ sunt eu, sunt eu…/ sunt euuuuuu”.
Așadar, în timp ce toți poeții sunt închiși și lipsiți de libertate, probabil de libertatea de expresie, „numai unul”, numai autorul nostru a scăpat. El este singurul poet liber: „sunt eu, sunt eu……/ sunt euuuuuu”
Imaginarea unei închisori a poeților (exact cu/fără semnele de punctuație de mai sus) este maladivă și teribilistă. Se vede astfel că nu există numai șase maladii ale spiritului, așa cum căuta să ne lămurească un filozof român, ci șapte. Cea de a șaptea maladie ar putea să primească numele de imaginație bolnăvicioasă sau distructivă. Titlul Închisoarea poeților este unul dintre produsele acestei imaginații, menit probabil să atragă atenția asupra autorului și a glorioletei sale.

„Sunt Florian Silișteanu, un poet român printre ai lui”
În clipurile de prezentare a cărții făcute chiar de către autor, acesta afirmă: „Sunt Florian Silișteanu, un poet român printre ai lui.” Așadar, autorul este sigur de menirea sa poetică. Deși această revelație ar trebui să o aibă mai degrabă cititorul. Dar cititorul va lectura cartea și va vedea singur care este menirea autorului care a închipuit Închisoarea poeților…

Petre ISACHI

Proteism dincescian sau poezia – emanație a firii?

Motto:
„Oamenii aceștia de pe la noi sunt înțelepți în materie de gândire –
unde trebuie ceva sminteală – și sunt smintiți în viață.
Cumințenia lor, pe care o mai numesc și românească, asta e.
Resemnare, seninătate, împăcare în filosofie. Și dincolo? Haos.” (Constantin Noica)

Libertatea înnăscută de a fi absurd cu sine și lumea – „lume, lume, soro lume” – stă la originea metafizicii Operei dincesciene. Cine-i știe debutul din Cenaclul revistei „Ramuri”, nr. 7 (193), iulie, 1980, p. 15, condus de Marin Sorescu (se știe: nu doar poet, dramaturg, eseist, romancier, ci și un critic de referință – vi-l amintiți din vol. „Ușor cu pianul pe scări”) și i-a citit volumele publicate până în prezent, a remarcat fidelitatea craioveanului (predestinat, parcă, să continue ideea tragică a versului bacovian : „Dar iar rămâne totul o lungă teorie”) față de propria-i gândire poetică/ filosofică, față de voința de a se lupta cu sine/ de a se învinge pe sine, știut fiind că un scriitor nu-i în pericol, estetic vorbind, decât din vina-i proprie. Cu siguranță, autorul tragediei „Iona” a intuit la studentul Universității din Craiova, îndrăzneala de a se apropia de „poezia gravă” și, cu siguranță, „credincioșia” lui în „Adevărul ca Urgie și Foc purificator”(N. Steinhardt), care se opune permanent, minciunii, versatilității, demagogiei, trădării, simulacrului generalizat, perfidiei, tuturor profețiilor (a)politice și, mai ales, tuturor „dădacelor literare”, care astăzi au crescut în proporție geometrică etc. Parafraza după Eminescu, „Eu rămân ce-am fost: Dincescu”, nu este o afirmație gratuită. Puținii critici care i-au studiat devenirea poetică de la vol. de debut, „Turnir cu Demostene”, 1991, la „Viață în pielea goală”, 1993; „Lancea lui Ahile”, 2002; „Cel de pe urmă Laocoon”, 2003 etc. au remarcat cum poetul rămâne egal și credincios sieși; singur cu el însuși, singur pentru el însuși, fără să se dezică, de personalitatea conflictuală a Eului auctorial, de intertextualizarea nu tocmai comodă pentru cititorul condamnat să învețe „limba oltenească” (musai cu o studentă craioveancă, ce-și spune în fiecare zi: „frumoasă fui și tare mi-s frumoasă”) ori să-și procure din biblioteca personală, un dicționar folosit și pentru „traducerea” lui Sorescu din volumele La Lilieci, Descântoteca etc. Într-un alt limbaj, aparent paradoxal, aș putea spune că fostul student Dincă Ștefan a rămas un posedat de propriul său spirit estetic, polemic, ca de spiritul unui alter-ego străin, numit în istoria poeziei, de astăzi și de mâine, Ștefan Dincescu.
Din „Cumințenia românească”, cum a numit-o, Noica în „Jurnal filozofic”, Humanitas, 1990, autorul vol. „Mâțe pe soclu” preferă să transfigureze haosul, nu seninătatea și împăcarea cu Lumea, așa cum a sculptat-o genial, conolteanul său, Constantin Brâncuși. În reprezentarea acestui arhetip – haosul – , Ștefan Dincescu se întâlnește cu atipicul George Bacovia – 140 de ani de la naștere -, nu doar în „abisul sufletesc”, în perplexitatea existențială, în viziunea iremediabil tragică a realității, în nevrozele de fiecare zi, ci și în viziunea neagră asupra cetății/ lumii, același „negru profund, noian de negru”. Desigur, un „negru” asociat tenebrelor, haosului, morții, nopții, lucrurilor și ființelor ascunse, invizibile, de tipul celei reprezentate în poemul bacovian Umbra: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…/ Se întindea noianul de unde nu mai vii;/ O umbră, în odaie pe umeri m-apăsa – / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era…” Deși ermetică, funcționalitatea simbolurilor, metaforelor, artei versificației, interogațiilor dincesciene etc. ajută relația autor – cititor/ contemplator. Niciodată nicio carte nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului. Pe lângă o eventuală piedică de natură intelectuală, de cele mai multe ori, se insinuează o piedică de natură morală – lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea, invidia etc. Goethe era convins că este tot atât de greu să citești o carte bună, pe cât este de greu să o scrii. „Mâțe pe soclu” este o carte bună! Prin urmare, încercați ori să o rescrieți, ori să o citiți… Bacovia care-mi monitorizează scriitura îmi spune că visez „la lumi ce nu există” și „iar rămâne totul o lungă teorie”…
Cele trei părți ale volumului – 1. Poeme într-un vârf de ac (144 de poeme, selectate din 360, îmi spune Ștefan, pentru a-mi sugera, probabil, că nu doar criticii citesc…); 2. Pumnii din Plex (90 de poeme); 3. Bună dimineața, noapte (38 de poeme) – configurează o Simfonie tragico-absurdă a Haosului, același pe care, genialul George Bacovia îl transfigurează shakespearian în poemul PULVIS: „Imensitate, veșnicie,/ Tu, haos, care toate-aduni,/ În golul tău e nebunie,/ Și tu ne faci pe toți nebuni…” Fiu al Maicii Lot (titlul unui vol. apărut în 2005), poetul craioveano-băcăuan profită, estetic vorbind, de simbolismul ambivalent și contradictoriu al mâței. În mod curent, pisica se asociază principiului feminin, instinctului, sexualității, fenomenelor magnetice, focului, misterelor nopții. În antiteză/ complementaritate, aceeași pisică este și o încarnare a perfidiei, agresiunii, cruzimii, a răului și a demonicului. În volumul dincescian, tocmai această întruchipare a răului și a maleficului este ridicată de societate, pe soclu. Eterna temă a lumii pe dos, ce te obligă, totuși, să te întrebi de ce pisica/ mâța nu este pomenită printre animalele salvate de Arca lui Noe? În schimb, astăzi este salvată pe „soclu” de întreaga planetă! Sic transit gloria mundi…
Fie dacă este o prerogativă divină sau – o prerogativă auctorială, numele volumului reflectă pluralitatea mesajelor scriiturii, amintește de titlurile atipice ale volumelor anterioare: „Decesul trompetei”, 2005; „Pandaliile fericitului Iov”, 2006; „Se spânzură condeiul”, 2007; „Clóțele Șeherezadei”, 2009 etc. și potențează nevoia de complicitate cu lectorul, care trebuie să empatizeze, să rezoneze cu tematica foarte complexă a cărții. De fapt – problematica vieții. Dar poate e momentul să vă ofer din partea a III-a, Bună dimineața, noapte!, un autoportret al autorului „urzit ciocnire” și „lucrat psaltire”, chiar de Marele Anonim: „Lucrurile, Doamne, m-au urzit ciocnire!…// Mi-e teamă să le privesc. Poate văzul ucide./ Mi-e teamă să le ascult. Poate auzul ucide./ Mi-e teamă să le iubesc. Poate iubirea ucide./ Mi-e teamă să le pictez. Poate penelul ucide./ Mi-e teamă să le scriu. Poate penița ucide.// Lucrurile, Doamne, m-au lucrat psaltire!…// Ce mâine fi-va, Doamne, până mâine?/ Ce mâine fi-va, Doamne, fără greieri?/ Ce mâine fi-va, Doamne, fără mine?// Ce mâine fi-va, Doamne, fără creieri?/ Ce mâine fi-va, Doamne, fără tine?/ Ce mâine, Doamne, o să treieri?// Ce mâine fi-va, Doamne, fără mâine/”, POEM (7). Neliniști, îndoieli și incertitudini heideggeriene străbat subteran cele 272 de poeme ale cărții. Suspendat între da și nu, „urzit ciocnire”, drumul poetului Ștefan Dincescu exprimă relația de reciprocitate dintre „greșeală și întrebare”. Dar mai bine să-l implicăm și pe Heidegger, pentru a lumina mai liber, energia dubitativă și lupta scriitorului cu Destinul (se știe: pentru cultura antică, destinul avea calități demonice și puteri distrugătoare) și cu Absurdul, omniprezente: „Mergi și porți greșeală și întrebare, de-a lungul potecii tale”. O potecă spre un „mâine fără mâine” ce potențează agresiv starea de scepticism și de vanitas vanitatum.
De aici satiryconul imaginar ubicuu, noaptea-ntârziată, (a)simptomatică, imprevizibilă și negrul tragic, bacovian, al transfigurărilor din „Bună dimineață, noapte”, cea de-a treia parte a volumului – cea mai dincesciană, în opinia mea. Poetul are grijă să topească în arhitectura celor 38 de poeme, arhisimbolurile nopții asociată, după necesități compoziționale, întunericului, haosului, infernului, morții, confuziei, inconștientului etc.: „Această masă a venit pe nepusă masă!…// În cana cu apă își spală grijile sale, sub țestul de pâine își coace boroboațele sale,/ în laptele vacii își odihnește nedreptățile sale,/ în cărămizile templelor își bolborosește ruinele sale.// Această noapte a venit pe nepusă masă!…// Fătului din ou îi răsucește gâtul și gândul,/ șarpelui casei îi retează capul c-o lovitură perfectă./ Icoanelor noastre le scoate ochi cu ochi de tigru/ și-n piețele Băniei își schimbă talanții pe muște.// Această noapte a venit pe nepusă masă!…// Nu știu dacă îți pune cuțitul la gât, dacă îți taie/ respirația cu „trestii de sticlă”, dacă îți smulge/ dinții din bolboroseala tribunei, dacă îți lipește/ inima cu prenadez, dacă îți vizitează/ puțoii rotunzi și fiicele oable, Adame!…// Această noapte a venit pe nepusă masă!…// Pe uricele noastre își plimbă degetul Mefistofeles,/ Oamenii s-au împrăștiat, parcă bătuți cu păleața,/ geamurile afișează orbire de clampe, / iar tobele anunță defrișări masive.// Țara s-a transferat la pompele funebre,/ vasăzică perfecțiunea și-a împlinit/ „toate profețiile politice”, POEM (16). Cam așa scrie astăzi, condeiul Dincescu și „hahalerele sale”, fără să cadă „în groapa comună a Poeziei” și, mai ales, scrie din convingerea că „fiecare generație își are cizmărușii ei”! Simulacrului generalizat i se închină un satirycon încă fără egal stilistic, în literele române: „Laudă vouă, măști ale capitulării”! Să nu uităm: ne aflăm în „dimineața” acestei apocaliptice nopți…, dar purtăm deja, ca-n Țiganiada lui I. B. Deleanu, măștile (re)capitulării.
Titlul părții a II-a a volumului, „Pumnii din plex”, scrisă sub spiritul invocației „Rămâi, demența mea, rămâi” configurează în cei 90 de „pumni” (= lovituri ale sorții) încălțați în „sandale doctrinare” (post)comunistoide, legile unui paradox continuu, ce confirmă teza lui Arghezi: poezia este însăși viața, adică este ubicuă, imprevizibilă și simultan comică-tragică-absurdă. O asemenea ontologizare a poeziei, o proiectare a ei sub specia ființelor, lucrurilor sau a stărilor naturale, mi se pare cea mai importantă particularitate a vol. „Mâțe pe soclu”. În viziunea organicistă a poetului debutat de Marin Sorescu, în revista Ramuri, poezia este investită cu atributele existenței: „Dacă Mister Scardanelli, soră mare,/ nu își mai vede lungul nasului,/ cine se mai interesează de coropcarii,/ de bondarii și de prepelicarii Parnasului?!…// Când toate nimburile uită să înceapă,/ insomniac, nostalgic și concret,/ cine mai investește o ceapă degerată/ într-un friabil bouț de poet?…// Scălăbăindu-se în cizmele unui cadet,/ clocite-n falanstere glaciale,/ spârc îndoit de mizilicul din anale,/ Pegasul se hârjonește-n mahalale/ și recoltează piei de-anahoret!… (POEM 63). Cam asta-i condiția „bouțului de poet”, de la Platon, până în prezent, din (ne)fericire… Ferească Dumnezeu, de mai rău!
Poezia dincesciană nu e doar emoție, idee, incertitudine, presimțire, revoltă, stare religioasă, mirare, interogație, ci este ființă și existență aflată în război etern cu nonexistența și nonpoezia. Indecis pare autorul vol. „Mâțe pe soclu”, dacă să-și investească poezia cu o putere cathartică sau cu o putere revelatoare. Această indecizie estetică mă face să cred că poezia la Ștefan Dincescu este mai curând o emanație a firii. Așa s-ar explica de ce poemul dincescian este alcătuit din cuvinte din toate orizonturile vocabularului și din goluri ce aparțin simultan Istoriei, dar și tăcerii primordiale: „Prin gândul apelor pleșuve, / strigat-am, Doamne, numele-mi pierdut,// așa cum ți-ai pierdut ciracii într-o gară,/ printre papornițe și printre câțe, Doamne,/ când te-au făcut zdrângarii de ocară!…// Cum m-au răspuns/ trădarea și gâlceava, sicarii,/ și decorul, țarina, Potemkin și biciul?…// Ce rezonanță faină are, Doamne,/ secunda mea borțoasă cu supliciul!…” (POEM 38). Interogația dubitativă, alternanța, pendularea, ambiguitățile sunt, în fond, expresii autentic dincesciene ale cutremurării existențiale, ale neputinței noastre de a îndrepta sensul existenței.
Și în „Poeme într-un vârf de ac”, Ursicul cel Bun rămâne tot un poet existențialist Nu un nihilist, cum ar lăsa să se înțeleagă cele mai multe din volumele sale publicate („Fii alambicului”, 2009; „Metaforă tăiată la gât”, 2011; „Licuricii din infern”, 2013; „Ultimul asalt”, 2015 etc. Și în lirismul concentrat „într-un vârf de ac” al poemelor se confirmă teza că omul poate trăi și pe marginea abisului, adică poate trăi și cu „moartea-n suflet”… Chiar scriitorul Ștefan Dincescu este un model în acest sens. A găsit în existentul predestinat, motivația de a se autodepăși și de a crea o operă remarcabilă, chiar și sub dictatura comunismului și, în mod fatal, sub dictatul finitudinii vieții. Persecutat, ca orice creator, de geniul morții, care nu recunoaște niciun merit omului – teza nihilismului – poetul rămâne un învingător, tocmai pentru că privește moartea din perspectiva vieții, își construiește un sens, nu doar personal, în ciuda fatalității și a presiunii/ Istoriei, realului. În acest sens îl ajută și umorul specific olteanului autentic, ironic cu sine și cu lumea: „Ce vor face zilele cu mine, în cazanie/ mi-ai deslușit. Cum mă prăvălești/ în iad, jupâne, fără o țăpligă de chibrit?!(POEM 4); „Cezarul cel roșu îți cinsti, cu biciul, nopțile/ de agonie și-ți tufli – rotund, la iconiță – / dreptul tău la suicid, la nebunie.” (POEM 5); „Scatiul a uitat să cânte, dar înjură/ L-a inundat scursoarea comunistă. Vin anii/ cu scurmeicile în gură și cu biștarii în batistă.” (POEM 12).
Îmi place să cred că lectorii vol. „Mâțe pe soclu” au observat că scriitorul continuă într-o altă concepție nihilisto-existențialistă, o întreagă literatură a viziunilor de sfârșit apocaliptic, de tipul celei scrise de Hermann Hesse, Lupul de stepă sau F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană etc., fără să ajungă la concluzia dostoievskiană: „omul n-ar renunța niciodată la suferința adevărată, adică la distrugere și haos”. Cu sau fără intenție, Ștefan Dincescu se implică în dezbaterea dintre concepția schopenhaueriană asupra superiorității inexistenței și cea nietzscheană asupra eternei reîntoarceri: „Zambila de la geamul mamei s-a otrăvit/ c-o frumusețe arogantă. Turnându-i fulgere/ la rădăcină, azi o invită Dumnezeu la cină. (POEM 14); „Pe-o buturugă din cetate ieri/ gâtul mi l-am așezat. Călăul încă mai/ prânzește. Nu eu îmi sunt călăul patentat?… (POEM 38); „Cât de uituc mi-a fost poetul ăsta, mamă,/ de și-a uitat și mâna în poeme, de nu am loc/ să-mi împletesc cosița, când libovul dictează-mi teme!…(POEM 55). Implicit poetul ne spune că e de datoria noastră să ne bucurăm de viață. S-o irosim fără nici un sens înseamnă să profanăm marele dar al lui Dumnezeu.
În integralitatea cărții citim o poezie-fluviu cu 272 de cascade legate subteran de volumele anterioare. Toate textele au drept nume „Poem” însoțit de un număr; 38 de poeme au 3 numere identice în cele trei secțiuni ale volumului; 90 de poeme au două numere identice, în cele două părți ale cărții, iar poemele „într-un vârf de ac” au 54 de numere unice, de la 90 +, la 144. Numărul este necesar ca reflectare a esenței lucrurilor și reglator al ritmurilor cosmice, aceleași cu ritmurile sufletești – se știe, același ritm străbate și suflete și stele. Dubla și tripla coincidență de nume și de numere potențează aritmosofia volumului și deschide criticii literare/ cititorilor, posibilitatea interpretării diadelor polare/ complementare (yang – yin; masculin – feminin; frumos – urât etc.), triadelor dinamice (Tatăl – Fiul – Sfântul Duh; Brahma – Vișnu – Șiva), tetradelor sau pentadelor etc. Poemele numerotate de autor au ținut cont de întrebarea românească, referitoare la nume: Ce lucru este în toate și fără el nu se poate?… Nu atât pentru a diferenția identități poetice, stări, cât pentru a ascunde și a revela ideea heraclitiană: totul curge.
Rămân în integralitatea volumului deschise întrebările: „Cu frică și cutremur lucrați la mântuirea voastră…? (Filipeni, 2) și/ sau alternativa ei, nietzscheană: Cu voință și plăcere/ curaj lucrați la mântuirea voastră? Ca alternativă la somnambulismul românesc/ european, poetul băcăuan pune implicit și explicit, accentul pe (re)nașterea conștiinței de sine. Individul are libertatea și, desigur, responsabilitatea de a pune stăpânire pe sinele său, într-un mod care să-i asigure o existență reală, demnă, armonioasă cu sine, cu Lumea și cu Dumnezeu. După lectura fiecăruia din cele 272 de poeme ale volumului, am avut impresia că-l aud pe autor, repetând versul eminescian din „Odă (în metru antic): „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării…” Civilizația noastră să fie oare sortită să se petreacă în virtual și în interior, cum credea Mateiu I. Caragiale, adică doar în inimile/ sufletele noastre se cade să întemeiem ideea, mântuirea, frumosul, fericirea etc.?