Spații culturale nr. 79 (10)

Ștefan VIDA MARINESCU

„Orgiile” politichiei

Penultima carte a scriitorului Gheorghe Filip, „Orgiile de la Glimboca” este un roman satiric, de atitudine, reconfirmând virtuțile prozatorului: viziune, dar al observației umane și satiric al comportamentului și al moravurilor grele ale politicianismului, constructor de frescă și de atmosferă, caracterolog al sforăriilor și al corupției. Fauna sa: primari, candidați, parlamentari, șefi de partid.
Pe valul „electoralilor” plutesc și ziariști de investigație sau de simplă informație. Unul, Mugurel, alter-ego, e raisonneur. Moralizator al poncifelor provinciale. Alături: soția sa, Vera, ușor frivolă, un patron (inginer veleitar și candidat de tip caragialian – Ariton Sotirescu, un deputat, Dodel Găvănici, ins cu o biografie ca din Caragiale, apoi Marinaș, alt politruc glimbocan.
Alte „locații” de la Glimboca: „La Dărâmături”, loc rău-famat, paravan orgiastic, lacul Bulboana. Trama epică, onomastica, portretistica conferă și culoare dar și latura persiflant-derizorie din realitatea imediată.
În acțiune: jurnalista (cam incoruptibilă…!) Vio, Tudy, inițial ziarist onest, silit la compromis ulterior (din cauza unor fotografii), traversând un intempestiv episod erotic. Deși ea are (încă) nostalgia jurnalistului Vicențiu, plecat la Londra, mai demult.
Gh. Filip recurge, ingenios, la un artificiu epic: Planul romanului, un fel de cronică a lui Mugurel, ca o digresiune către ideal, omenie, iubire. Un preambul la o epistolă către fratele-politruc, de clamare a corectitudinii, în regim electoral, public. Demers cu reflexe de salvgardare spirituală. Fără de concesii, fără lucrături.
Vica, soața lui Tudy, l-a părăsit pe soț dar se va întoarce împreună cu copiii, iar „teatrul” orgiilor („La Dărâmături”) va fi demolat pentru a nu compromite definitiv pe „fricționarii” politichiei locale. Ar fi fost afectați: un colonel războinic, un chibiț, coleg, chiar Codiță (preluat în romanul recent, de alt succes real, „Trâmbița primului înger”). Manipularea, promisiunile, apucăturile (utopice!?) sunt demolate de autor, alert, expresiv.
Tevatura este expresivă și grație limbajului plastic: boțogaș, machit, price, tolomac, neica-nimeni, hăsmăndău – mostre ludice, caracterizatoare, „don” fiind uzitat în exces, iar o armură are pereți(?).
Un control financiar e comandat cu skepsis, metodă patentată la acești coruptibili. Ariton ar vrea să cumpere ziarul (altă meteahnă), intră și ele în universul acestei faune „costelive”. Dar Mugurel ajunge ca Petrini, predistul, șarja satirică și moralismul textual, deloc explicit și didacticist, rotunjind o substanță epică revelatorie.
De corectat, la nota editorului: romanul lui Gh. Filip are titlul „Între două lumi” și nu ca la pagina 263.

Fapte culturale

CÂȘTIGĂTORII
Concursului Național de Poezie de Dragoste
„Leoaică tânără, iubirea…”, ediția a XXI-a,
6 septembrie – 29 octombrie 2021

Pentru ediția a XXI-a a Concursului Național de Poezie de Dragoste „Leoaică tânără, iubirea…”, organizat de către revista de cultură Cafeneaua literară, prin Centrul Cultural Pitești, în perioada 6 septembrie – 29 octombrie 2021, au trimis manuscrise 25 de poeți tineri din toată țara.
Juriul, format din scriitorii Virgil Diaconu, Liliana Rus și Lucian Costache, primii doi membrii ai U.S.R., a acordat următoarele premii:
Premiul I: Ana PASANCIUC, din Suceava, Casa de poezie Light of ink Suceava, elevă la Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava, clasa a X-a D, vârsta 16 ani. Casa de poezie este condusă de către profesorul Gheorghe Cîrstian.
Premiul al II-lea: Dana Ștefania BRAȘOAVĂ, profesoară de limba engleză, Școala Gimnazială nr 13, sector 1, București.
Premiul al III-lea: Andreea DUDUMAN, din Suceava, elevă la Colegiul Național Petru Rareș Suceava, clasa a 10-a B, vârsta 15 ani (împlinește 16 ani pe 26 octombrie).
Mențiune I: Cătălin RĂCILĂ, din Cluj, inginer în Industria Aero-Spatială, 34 ani.
Mențiune II: Alexia PLĂCINTĂ, din Suceava, Casa de poezie Light of ink Suceava, Colegiul Național „Petru Rareș”, clasa a X-a, vârsta 16 ani.
Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc în data de vineri, 29 octombrie, la ora 13, la Centrul Cultural Pitești. La festivitate vor participa numai câștigătorii care vor dovedi că sunt vaccinați împotriva covid 19. Câștigătorii nevaccinați vor primi premiul (diploma și banii) poștal.
Centrul Cultural Pitești, revista „Cafeneaua literară” Președinte juriu,
Virgil Diaconu
Director,
Carmen Elena Salub

Tudor CICU

„Omul dintre două lumi”, un roman din sfera realismului magic

Scriitoarea Diana Dobrița Bîlea, cu cartea sa „Omul dintre două lumi” (Ed. Ex Ponto, 2017), face să tresalte de bucurie inima cititorului fiindcă, iată, lumea basmului e la ea acasă în acest roman. Această carte prezintă, în complexitatea plăsmuirilor sale, o explorare imaginară în spațiul nebănuit al magiei, al conviețuirii dintre oamenii aflați la granița dintre două lumi, într-un sătuc situat la Dunăre. Este un roman ce face parte din sfera realismului magic, cu toate minunățiile pe care le născocește autoarea dobrogeană, este un poem basmic. Este o carte admirabilă pe care de fiecare dată o vei citi cu plăcere și cu uimirea că a putut încăpea în ea atâtea istorii, profeții și viață, tradiții, superstiții, credințe și obiceiuri străvechi. Este și un roman al magiei unor trăiri, de la primii fiori ai dragostei între doi tineri, de la nașterea omului și până la moartea sa, dar și al fascinației vieții așa cum este aceasta astăzi.
Narațiunea sintetizează două perspective care, în mod obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională asupra realității și aceea a acceptării supranaturalului ca normalitate. În cadrul acestei orientări literare, a realismului magic, descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme, dar explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (perspectivă ireală) și o ea (ființă pământeană) până la ultimul moment al regăsirii, spațiul basmului popular de la noi, într-o proză care îndeplinește aproape exemplar condițiile care definesc genul realismului magic, cum sunt, de exemplu, aceste personaje cu puteri magice apărute în lumea firească a satului.
Romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, ba chiar să se împletească, fără a da impresia că cele două suflete bântuie prin lumi diferite, dar care nu își pot depăși condiția de a ieși din tărâmul binelui și al răului. Evenimentele ce i se vor derula cititorului sub ochi prezintă viața studentei Ileana, acțiunile sale îndrăznețe pe tărâmul mirific al Dunării („cu poveștile ei cu tot și cu lumina, înnebunitoare, a soarelui”), temperate de prudența prietenei Luana, într-o aglomerare a detaliilor și a patimilor: iubire, ură, violență, delir, sete de cunoaștere. Ca o trăsătură generală: este și un „roman basmic și poematic” (definiție dată de Ion Roșioru) ce împletește realul cu magicul, un roman psihologic, sociologic, filosofic, de meditație și comunicare între semeni etc. Autoarea a reușit să cuprindă în acest roman toate aspectele complexe ale unui sat ce încorporează elemente mitice sau fantastice într-o ficțiune realistă. Cu alte cuvinte, elementele magice (ale credinței populare, ori din superstiții și ritualuri păgâne) sunt considerate întâmplări normale. Realitatea și fantasticul coexistă într-o societate umană cu credințe obișnuite, dar autoarea conduce firesc firul epic al poveștii de dragoste între Ileana (studenta de la medicină venită de la oraș) și Călin, „om doar pe jumătate”, poveste petrecută la granița dintre cele două lumi intangibile. Este o frescă a lumii basmului: speranța care nu moare niciodată, credința oamenilor, apocalipsa calamităților naturale (aici seceta), moartea care vine ca o continuare a vieții pe pământ, profeția omului etc. Firul epic (deși romanul nu se axează pe nararea unor acțiuni principale) este descrierea poveștii de dragoste dintre Ileana, sosită în Gârliciu taman în preziua desfășurării ritualului numit „Caloianul” (menit să alunge seceta și să aducă ploaia în zonă) și podarul Călin, un tânăr care are puteri paranormale și care atrage atenția fetei prin ciudățenia sa de a vorbi cu șacalii din pădure. De-a lungul ei, povestea de dragoste se împletește cu evoluția satului, oamenilor din satul de la Dunăre întâmplându-li-se multe: secetă, invazii de suflete păgâne în insula Pastrama, bătăi de clopote scufundate și prevestitoare de nenorociri (sau de bucurii!), apariția balaurului, iadul sufletelor celor înecați în Dunăre și care mențin în zonă o atmosferă apăsătoare etc. Puterea de imaginație cu care autoarea a creat fresca unei lumi aflate în chinga superstițiilor, de la începuturile ei și până la ridicarea la cer, nu este altceva decât transpunerea în literatura cultă a unui univers spiritual rural dominat de credința în duhuri suprafirești ascunse în elementele naturii și-n dezlegarea ploilor, ori în mersul pe apă, în vrăjitoare ce știu a fermeca și descânta, în demonismul erotic din noaptea de sânziene, în scena reînvierii tânărului înecat, în vise cu semnificație („Să fi visat totul? se întrebă ea”), în călătoriile și aparițiile eroului Călin dintr-o lume în alta. Toate acestea culminează cu întâlnirea „de dincolo” cu părinții morți și cu nunta neobișnuită din finalul romanului. Până și eroina Ileana este descumpănită: „Doar că ea avu norocul să fie iubită de un Călin despre care începu să se întrebe dacă era într-adevăr viu sau dacă nu cumva fusese ucis și sufletul lui se afla acum sub robia balaurului”. Sub aripa ocrotitoare a iubitului care o veghează de oriunde s-ar afla și trăind sub imperiul acestei magii, Ileana nu are cum să nu se întrebe totuși, punând uneori totul pe seama minții sale rătăcite: „O fantomă? se întrebă fata tremurând. O proiecție a minții mele? Sau un om care trăiește între două lumi dintr-un motiv care deocamdată mie îmi scapă?” E cert: Ileana trăiește o magie scoasă în evidență prin tăria, credința în iubire și forța de a dărâma ziduri ridicate în calea ei, prin dorința de a se întoarce la omul iubit și de a se reintegra în supranaturalul unei lumi basmice.
Dacă la începutul romanului se întâmplă doar minuni aflate la limita realității: Ileana îl scapă pe tânărul Ifrim de furia unei peștoaice cu colți ascuțiți, tot ea cu ajutorul unor plante vindecă rănile pescarului Florică, botează copilul unei femei căreia îi muriseră primii patru născuți, se mai auzise că vindecase niște oameni ai satului doar stând de vorbă cu ei etc. Acestea capătă aură hiperbolizată, pentru ca în decursul narațiunii minunile să se dezvolte, culminând cu eliberarea sufletelor celor înecați și captivi sub cupola din adâncul Dunării. De aici încolo planurile se succed fulgerător între cele două lumi (noaptea de dragoste „dintr-o altă lume”, moartea copilului nenăscut într-un accident și revenirea lui miraculoasă la viață, nașterea copilului Ilenei în apa Dunării), spre uimirea nu doar a prietenei Luana, dar și a preotului care „se gândi că oile sale o cam luaseră razna, iar el, păstorul, nu fusese atât de vigilent încât să nu le lase să se îndepărteze așa de tare”. Axul în jurul căruia se rotesc personajele este Călin, care devenise balaur „ca să-i apere pe oameni de rele”, iar satele din jur trăiesc povestea balaurului ridicat dintre ei. Este personajul prin ochii căruia vedem felul în care se transformă oamenii acestui sat de la Dunăre după ce trec prin nenumărate întâmplări. După cineva din sat, dintre bătrânii cu darul profeției, Călin se întoarce după șapte ani sub înfățișarea unui cerb care o va purta pe Ileana într-o călătorie prin lumea „de dincolo” la întâlnirea cu cei dragi duși de mult timp. Viața satului se schimbă în urma reîntoarcerii lui Călin, prefigurând destinul unei viitoare lumi conduse de iubirea între oameni, sentimentul care poate învinge și moartea.
Povestea acestui sat mirific de la Dunăre, Gârliciu, a iubirii necondiționate între o pământeană și un om trăitor între două lumi, constituie o saga și o alegorie basmică. Având exemple ilustre în lumea realismului magic (Gabriel Garcia Marquez, Mircea Eliade ș.a.), Diana Dobrița Bîlea e magicianul care știe să facă realitatea și fantasticul să fuzioneze, iar inserturi de acest tip într-o narațiune își trage seva din mitologia satului românesc din zona mirifică a Dunării, din fabulosul de inspirație folclorică locală. Din perspectiva teoriei realismului magic, putem asemui povestea cărții cu cele ale autorilor sud-americani, dat fiind că și în realismul magic sud-american fabulosul este tot o explorare a poveștilor tradiționale locale. Iar cititorul, după lectura cărții, n-are decât să se întrebe: ce a fost real și ce s-a întâmplat doar la nivelul visului, al imaginației autoarei? Va fi cititorul prins într-un labirint al elementelor reale și fantastice, la granița dintre a crede și a nu crede? Noi credem, la modul fericit, că da!

Gheorghe MOCANU

MOIRELE ȘI ALTE POVESTIRI

„Uneori, Leria și Yonah se furișau de lângă cei mulți și rămâneau în cărămidărie. Vegheau jarul din gura cuptorului. Leria își închidea ochiul paniu și limbile de foc se modelau, fără să se opună în vreun fel, așa cum le cerea femeia: șerpi, țapi, broaște, porci și păuni dresați de arătări cu chip de om, cu picioare și coadă de animal, închipuiau lumea de dincolo. Cei doi priveau și râdeau de vietățile puse să joace după cum le era cântat. Yonah nu se mai temea de fantasmagoriile Lerei. Știa că poate să le țină în frâu și nu i-ar fi făcut niciun rău, mai ales acum, când între ei se înfiripase ceva mai mult decât o dragoste copilărească.”
Iată un prozator stăpân pe condei, care știe să introducă în atmosferă, să conducă firul narativ spre momente sublime de proză, așa cum găsim în fiecare din povestirile semnate de Nina Elena Plopeanu în volumul său „Moirele”. Am fost plăcut surprins să descopăr un truditor al condeiului care scrie curat, limpede și complicat, în aceeași măsură, un scriitor care nu face risipă de descrieri și trăiri profunde, alegând mereu cuvintele cele mai potrivite în economia unei fraze. Știm cu toții, simțim un autor care „bate câmpii”, cum spunem deseori, dar aici nu este cazul, avem de-a face cu o proză bine condusă, presărată cu idei frumoase, clare și așezate într-o ramă bine conturată. Proza doamnei Nina Elena Plopeanu poate fi așezată într-o ramă și expusă în peretele camerei de zi. Iată, în prima povestire – „Chioampa” descrie atât de frumos cătunul de țigani de la poalele pădurii, încât își poți închipui un tablou viu colorat, dar plin de nuanțe de suflet pe care personajele le împrăștie pe fundal, țintind direct spre sufletul cititorului căruia îi vine automat în minte șatra de țigani pe care o știm cu toții din filmul lui Emil Loteanu.
Absolventă a facultății de istorie-filozofie din cadrul Universității București, dedicată instruirii tinerei generații prin profesia aleasă, aceea de profesor de istorie la Colegiul tehnic „Gheorghe Asachi„ din Focșani și-a accesat, cu succes am spune, latura creației, publicând mai întâi unele reportaje literare prin revistele locale, pentru ca mai târziu să-și extindă aria de colaborare spre publicații naționale de cultură. Beneficiind, suntem convinși, de zestrea bine păstrată în familie, a dragostei de literatură, dar, mai ales a profesionalismului în domeniu, întruchipat de soțul autoarei, cunoscutul om de cultură, poet și critic literar Petrache Plopeanu, a pășit cu încredere pe drumul creației literare. O face cu pași bine aleși, pe ușa din față, cărțile sale editate până în prezent stând mărturie faptului că avem de-a face cu un scriitor matur, nu doar prin vârstă, ci mai ales prin exprimarea literară autentică.
Nina Elena Plopeanu are ceva acolo în felul său de a scrie proză, un acel ceva care o deosebește de ceilalți. Și acest lucru mi se pare picătura pe care ar trebui să o aibă orice autor, fie de proză sau de poezie. Acea picătură care să te face să spui, după ce citești o pagină, că este creația lui Popescu sau Ionescu. Ori, Nina Plopeanu are din plin această picătură prelinsă peste tot, în fiecare pagină. După ce am citit cartea domniei sale, „Moirele”- unele povestiri chiar de două ori, aș putea recunoaște în viitor orice carte scrisă de ea. Este de maximă importanță acest lucru.
Am găsit pe undeva reacții despre proza Ninei Elena Plopeanu, unde se făcea o remarcă privind caracterul clasic al stilului pe care îl abordează. Am două observații de făcut în această privință. Prima este aceea că nu este deloc rău să fie așa. Florentin Popescu, poetul și criticul literar care conduce revista de cultură „Bucureștiul literar și artistic” spunea: „ Proza tradițională, stilul clasic, de adânc filon în literatura română, este foarte bine că se abordează, pentru că la ora actuală se încearcă fel de fel de experimente, apar fel de fel de cărți în care se contemplă sexul, lucrări care n-au valoare și pe care, pe bună dreptate, anumite reviste literare le pun la stâlpul infamiei…” În al doilea rând, eu nu văd stilul preponderent clasic în acest volum pe care îl analizăm. Ba, din contră, descoperim destule elemente care prefigurează un stil modern, bine conturat, o proză ancorată suficient de bine în actualitatea literară. Găsim în povestirea „Parcul cu orhidee” un narator subiectiv, iar psihologismul răzbate de peste tot, o trăsătură relevantă a prozei de tip modern. Trăirile și conflictele interioare: măcinarea lăuntrică, rememorarea permit încadrarea volumului în paradigma romanescă de sorginte modernă.
Fragmentele descriptive sunt sparte la momentul oportun de dialogurile bine conduse, așa cum am găsit momentul discuției pe care bătrânul aflat la odihnă la doi metri sub pământ, în cimitir, cu „Puricosul” venit cu bătrâna la biserică. Cine putea să-i dea cele mai fidele vești despre ce s-a mai întâmplat între timp în familie, decât cățelușul puricos, lăsat de Dumnezeu să fie întruchiparea credinței față de stăpân, chiar și după trecerea acestuia din urmă în neființă. Păcat că povestirea are un final bine angrenat în realitatea neagră a zilelor noastre. Bătrâna este atacată de doi tâlhari, în pragul nopții, după rugăciunea de seară, lovită și deposedată de bănuții de pensie. Cum va fi salvată și cine o va face, rămâne să descoperiți voi, cititorii, îndemnându-vă să citiți acest volum de proză.
Povestirea care dă titlul volumului – „Moirele” este dovada clară a talentului autorului de a scrie și literatură pentru copii, un domeniu extrem de dificil, pentru că pe micul cititor nu-l poți înșela cu nimic, fiind unul dintre cei mai aspri critici. El spune lucrurilor pe nume, dacă îi place sau nu, fără nuanțe sau ocolișuri.
Cele șaisprezece povestiri ale volumului se lecturează cu interes, fiecare dintre acestea având specificul ei, dar ceea ce le uniformizează este stilul autorului, un stil plăcut, care captivează din primele rânduri. Avem de-a face cu un autor despre care, cu siguranță, se va mai vorbi și care merită mai multă vizibilitate. Dar acest lucru ține foarte mult și de eforturile proprii, atât în ce privește perfecționarea sa ca prozator, cât și în eforturile pe care le va întreprinde pentru a se face mai vizibil în rândul cititorilor și criticii literare.

Sorin CĂLIN

Argos

Nu-mi plac tonurile stridente, violente,
Ție însă ți-aș sparge timpanele c-un sărut,
M-aș înfige în țeasta ta ca un cui ruginit
Și-aș cânta descreierat riff-uri draconice.
Ca să facem dragoste ar fi de-ajuns să te las lată
Din două cuvinte, trei silabe, la pământ
Cu cea mai vestită schemă haiku.
Din cinci în cinci minute, din șapte arte
Întinse pe pânze, inepte, incerte.
Nu mă omor după arome fițoase, grețoase,
Ție însă ți-aș pregăti, din amor, o cină scârboasă:
La felul întâi mustăți de pisic, sclifosit,
La al doilea aspic din picior de broască,
La desert jeleu verde, îmbâcsit de miros de iască.
Cafeaua de după, ca un picolo grăbit
Aș vărsa-o pe masă, în poala ta,
Apoi te-aș tăvăli după casă, nebun,
Printre mușchi și ciuperci otrăvite.
Nu mă las amăgit de priviri, galeșe, secretoase,
Ție însă ți-aș face ochi vineți, ca apusul de soare,
Iriși albaștri, dintr-o lovitură de pumn buzele groase,
Sângerând pe cămașa de in, peste sân, pân’ la coapse.
De-acolo, de mai sus, din prima coastă
Fă-mă Adamul tău, bărbatul porcos,
Dumnezeul amant, Don Juanul perfect.
Uite! Ia-mă de mână, rupe-mi un os,
Dacă asta se cheamă iubire!

Mihai VINTILĂ

Olya – viața în Ucraina

Vassilis Papadopoulos este un scriitor grec contemporan atipic. Născut la Atena în 1960 și având studii juridice și două masterate tot în domeniu, reușește să surprindă prin scrisul său. Lucrează de mai mulți ani în ambasadele Greciei din diverse părți ale lumii ( SUA, Thailanda, Ucraina, România) și se folosește de aceste experiențe pentru a integra în cărțile sale o parte din culoarea locală pe care o întâlnește pe aceste meridiane ale lumii.
Romanul Olya – două ierni și o primăvară a apărut inițial la Atena la editura Dionysis Vitsos în colecția Periplous în 2008 iar această versiune românească se datorează doamnei Elena Lazăr apărând la editura Omonia, specializată în autori greci. Datorită succesului său alte două traduceri sunt disponibile pe piață în limbile ucrainiană și rusă. Este în fapt un pas firesc, romanul fiind o radiografie a unei Ucraine contemporane.
Structurat pe două planuri, cartea urmărește în primul rând activitatea unui membru al corpului diplomatic elen la Kiev și aici nu este greu a deduce cine este acest membru, iar al doilea plan urmărește o familie tipică de ucrainieni. Alcătuită dintr-o mamă (Tania) care își crește singură cei doi copii, un băiat de cinci ani Sașa și o fată de o frumusețe răpitoare de 18 ani – Olya. Familia mai este completată cu un bunic veteran de război, un pic dus din această lume cu mințile și care are ca preocupare zilnică uitatul la știrile de la televizor și aducerea aminte a evenimentelor sale din tinerețe când a reușit, ca soldat, unele fapte de vitejie pentru care are în câteva cutiuțe medalii. Doamna Tania este o doamnă în jurul vârstei de patruzeci de ani, cu studii superioare, specialistă la universitatea locală în istoria și limba greacă. Peste tot în lume o astfel de familie ar fi avut un trai decent și aparent monoton dar nu în Ucraina. Aici tot greul financiar este dus de Olya, devenită iubita unui traficant de arme, ce asigură greul din bugetul familiei.
Cele două planuri ale cărții merg aparent paralel până la ultimul capitol când se împletesc și dezvăluie de fapt întreaga conexiune dintre ele. A fost într-un fel o abilitatea a scriitorului de a face acest lucru așa cum și modul în care începe și sfârșește romanul, cu doamna Tania, îi dă o anumită rotunjime.
Pe lângă construcția celor două planuri, autorul pune în gura personajelor realitățile locale cu puncte de vedere diferite. Diplomatul grec vede în tot ceea ce i se întâmplă ineditul, are o bucurie a descoperirii lucrurilor ascunse ajungând chiar să își cumpere o mașină locală Lada Niva renumită pentru calitatea sa îndoielnică dar de folosirea căreia se bucură ca un copil. Tania este tipul de pragmatic, adaptat noii societăți, cu regrete și meditații asupra comunismului și societății egalitariste. Ucraina în care trăim în ultimii ani parcă n-ar mai fi cea reală. Știu că nu este cea reală. Văd aceeași oameni în fiecare zi, cum își trăiesc noua lor viață, care însă nu li se potrivește defel… Comunismul a încercat să ne facă să credem în alte valori, dar n-a reușit, iar acum nu ne rămâne nimic. Dincolo de toți este însă Olya care ia viața așa cum este. Faptul că are o aventură cu mafiotul Kiril nu este pentru ea decât o formă de a acumula bani, experiențe și de ași pregăti o eventuală evadare din această realitate.
Romanul este scris fără mari întorsături stilistice, direct și tăios ca viața din est. Trece prin el un vânt de Cernobîl și un frig din est, încât cei care au trăit astfel de vremuri se recunosc sau recunosc momente.
Pentru cititorul român este o binevenită deschidere spre lumea de lângă noi, o lume parțial necunoscută nouă dar în care totuși ne regăsim prin simțăminte, prin speranțe și prin cenușiul zilnic. Nu putem spune că am cunoscut în România decăderea la care a ajuns Ucraina, unde salariul unei soprane ajunsese să fie de 15 dolari pe lună și pe care să îl primească cu o întârziere de trei luni. Recunoaștem însă îmbogățiții, sfidarea, disoluția până la un moment dat a statului.
Meritul lui Vassilis Papadopoulos este de a ne readuce aminte de toate acestea, pe care noi le-am depășit de mult în România, pentru a putea înțelege unde sunt acum vecinii noștri.

Vassilis Papadopoulos, Olya – două ierni și o primăvară, București, editura Omonia, 2018, 252 pagini

Vasile GHICA

Șapte proze ciudate

Gălățeanul Dan Plăeșu este un scriitor total. A scris în ultimele șase decenii poezii, fabule, proză (schițe, nuvele, romane, memorialistică), multe piese de teatru, cronici literare și dramatice, reportaje etc. Toate volumele publicate s-au bucurat de prețuirea cititorilor, dar și a criticii literare, iar lucrările dramatice au fost jucate, multe dintre ele, pe scene profesioniste și de amatori, din Galați și Brăila. Câteva texte dramatice au fost transmise la posturile de Radio București și Iași. Autorul a primit importante premii literare pentru lucrări din toate genurile abordate. Este recunoscut și ca umorist de elită, cenaclul Verva, pe care l-a înființat și l-a condus multe decenii dobândind notorietate națională.
Prin 2017, autorul se hotărâse să spânzure lira-n cui, vorba Poetului Național. Și-a dat seama, ca și ceilalți confrați, că nimeni și nicăieri, în țărișoara noastră, nu mai este interesat de zicerile condeierilor. Situația, evident, nu s-a schimbat nici acum. Recente evaluări profesioniste și universale ne situează, în privința consumului de carte, pe un năucitor loc 278 în lume, în vecinătatea celor din Trinidad Tobago. O familie românească cheltuiește, spun statisticile, cinci lei pe an, pentru necesități culturale. Dacă ne uităm prin jurul nostru, cred că pentru unii, cifra este gonflată, deoarece mai rămân cu ceva firfirici prin buzunare. În privința cititorilor (care cititori?) de literatură, lucrurile stau și mai rău. Se estimează că nu au mai rămas, în țară, mai mult de 6000 de indivizi din această specie. Unde sunt vremurile când cărțile se cumpărau pe sub mână, iar cele valoroase se citeau pe bază de grafic, de foarte mulți împătimiți. Șocul îndepărtării de lectură a fost, acum vreo două decenii, cvasi general, dar ceilalți, aproape toți, s-au trezit imediat din somnul cel de moarte al inculturii. Noi, nu și nu. Nu mai citesc nimic loazele, dar tare mă tem că îi imită și mulți dintre dascăli. Nu este locul să vorbim aici despre succesele uluitoare, în această direcție, ale unor țărișoare din preajma noastră.
Să ne întoarcem, după scuzele de rigoare, la ale noastre. Cum spuneam, o vreme, scriitorul nostru nu și-a mai făcut proiecte editoriale. Citea cu frenezie și cu nespusă relaxare cărțile, care totuși mai apăreau. Din când în când, mai scria câte o cronicuță și participa la viața culturală a urbei. Și totuși, recent, a ieșit pe piața cărții (sic!) locale cu un volum incitant: Garsoniera lu’ Ăl Bătrân. Ca să ne zgândăre curiozitatea, autorul ne avertizează în subtitlu: șapte proze ciudate. Măi, să fie! Să vedem în ce constă ciudățenia acestor texte. În Reîntâlnirea cu actorul Mișu ,autorul vorbește despre un carismatic om al scenei, pe care îl cunoștea îndeaproape, îi prețuia talentul și nonșalanța în exprimarea părerilor inclusiv în public, prin restaurantele frecventate asiduu, împreună cu prietenii. Acum se grăbea spre un cabinet medical, unde își trata o afecțiune extrem de dificilă. Peste ani, autorul se întâlnește cu o colegă, scriitoare, care îl roagă să o ajute la pregătirea unei cărți pentru tipar. Se gândea să-l consulte și pe Mișu. Dar află acum, cu stupefacție că actorul e mort de ani buni. Cum să fie mort, când ea l-a întâlnit cu două zile în urmă ?Era același om haios așa cum îl știa de mult. După o vreme, misteriosul actor își vizitează prietenul acasă, îi recită cu voce foarte puternică, vreo jumătate de volum, spre disperarea vecinilor de apartament. Numai că prietenul adoarme, iar recitatorul dispare. Altădată, pe o bancă în parc, îi ține amicului o nesfârșită dizertație despre moarte și suflet, despre ființe energetice. Interlocutorul aude un glăscior de copil, se trezește și Mișu… nicăieri. Parcă îi auzea un hohot de râs. Nu e ciudat? Ba da. În Aritmetica simplă se vorbește despre un bărbat, Ionel, care își pierde nevasta și slujba, își vinde casa și locuiește cu mama lui. După o vreme își găsește o văduvă cu trei copii, tot fără slujbă și ea. Din ce vor trăi? Păi, ea are niște terenuri arendate pe… Marte. Poftim?
Altă proză și mai și. Un tânăr o cunoaște pe frumoasa Magda, dar nu discută cu ea. Își servesc reciproc doar câte un tandru Ciao! El află mai târziu că ea, Magda, a plecat cu un echipaj de cosmonauți pe aceeași planetă Marte și că toți coechipierii au pierit în urma unei explozii. Și totuși, el aude în creier vocea Magdei. Anunță presa că iubita lui trăiește. Chiar se întâlnește cu ea pe malul mării. Oare chiar cu ea? Probabil numai cu sufletul ei, pentru că… se spiritualizase.
Ce să mai vorbim despre Garsoniera lu’ Ăl Bătrân, despre spumoasa dispută dintre Creator (împănat cu tot soiul de sinonime: Mister Good, Boss, Atoateștiitorul, Atoatefăcătorul etc., iar în final, abia, denumit Dumnezeu), Eva, Adam și Sâsâitul. Tot felul de controverse pe teme biblice, dar cu terminologie și concepte din zilele noastre, care nu pot fi citite decât în hohote de râs. Tot felul de încurcături despre depopularea planetei, proiectul unui potop, despre generalizarea binelui. Mai intră în scenă Doamna de Gheață (Moarte) care vine cu lansarea Răului, a Crizei. Se fac planuri de fezabilitate, Dumnezeu caută pe net soluții pentru introducerea frunzei de vie în vestimentație.
Veniți în exil pe Pământ, Adam și Eva își amintesc, într-un târziu, de Dumnezeu. Își imaginează că locuiește într-o garsonieră (e singur, nu are dreptul la două camere) și muncește din greu în grădina de suflete. N-ar rău să-i mai batem la ușă, din când în când, poate are nevoie de vreun medicament compensat. Dar brusc, Eva se trezește la sforăitul fluierător al lui Adam. S-a rupt deci filmul.
Povestiri captivante, imaginație debordantă, haz cât încape. Dialogul este scăpărător, personajele prind consistență din câteva linii. Mână de maestru.
Singurul text care nu este deloc ciudat, făcând notă discordantă printre spumoasele țesături umoristice, făcând chiar o ușoară notă discordantă, este Bulevardul cu amintiri. O lucrare autobiografică cuminte, așezată, care ilustrează o viață de om, de la anii din grădiniță, până la cei de la terminarea studiilor gimnaziale. Emoționantele și variatele însemnări au fost redactate cu un deceniu în urmă, dar autorul s-a gândit să se mulțumească doar cu atât. Păcat! Succesiunea cvasicinematografică a episoadelor lasă impresii de neșters în inima cititorului. Avem în față o felie de viață particularizată. Un bob de grâu în malaxorul epocii. Din înfrățirea întâmplărilor simple și aparent banale ,trăite de un suflet curat de copil, se împletește filmul adevărat al unei epoci apăsătoare. Film discordant față de mâzgălelile grețoase ale apostolilor lui Stalin (străini ori colaboraționiști autohtoni), care ne-au băgat pe gât o istorie mincinoasă, mizerabilă. Păcat că autorul nu a deșirat mosorul amintirilor până în zilele noastre. Ar fi ieșit, din pana acestui scriitor onest și profesionist de excepție, un expozeu zguduitor despre cum democrația și libertatea pot naște monștri, mai oribili decât cei marxiști, dacă nu sunt dublate de responsabilitate, competență și de un acut simțământ patriotic.

Distribuie: