Propoziții pretențioase – Adulași
Și când să se termine? La casă niciodată. Adormii pe-o ureche, vorba vine, și mă trezii c-un chiloman de neajunsuri….
Mai schimb-un șurub la clanță, mai schimb-un bec…. Din ăstea-s de apartament. La curte apar diverse, iar de-i curte precum a lui Toaia, să fi fost și întreprindere de stat de-odinioară, imposibil să nu vrei mai mult, mai bun, mai trainic și mai ieftin. Ai mai mult, stricăciunile te costă oricum o avere. Iaca un scaun în cârciumă, nu mai este vin, s-au terminat ficățeii, am rămas cu un butoi de murături, au venit unii să tocmească sala pentru o onomastică, e în spate mașina cu carne de pui, ,,Dane, fată scroafa!”… hii și hăi! Rămâi cu capul, adipsia e în floare, uiți să bei apă, să mergi la WC – ,,Dane, s-a umplut haznaua!” -, să bagi în gură, chiar dacă bucătăria ,,pute” de mâncare. Uzină ai vrut, uzină ai. Angajați în trei ture, fiecare cu metehnele lui, fiecare cu necazurile și nevoile lui, fiecare cu caracterul lui. Materie primă continuu. Utilități și întreținere în fiecare secundă. N-ai gaze de la rețea, butelii reîncărcabile. N-ai canalizare…. Aici voiam să ajung. În disperarea patronului, ditai gaura pentru fecale se făcea ochi după mai puțin de o săptămână. Cheamă vidanja, plătește, umple-o odată, așteaptă pentru a doua oară, fiindcă s-a stricat, o mie de ani…. Soluția? Din trei variante locale, unul de pe la Colibași, altul particular din oraș și cei de la IGO, mai bine, mai repede, mai sigur și oricând la dispoziție mașina mea de sorbit dejecții. A lui, a lui Toaia. Fiind martori, simțind din plin, o bună bucată de vreme, efectele extracțiilor, izurile insuportabile. Se prind de haine. Mai ales de-ale mele, olfactivul personal, în ciuda unui aparat nazal defect din naștere și ,,retușat” c-un pumn servit de tata într-o inconștiență bachică din tinerețe, obligându-mă la inspirări probatorii consecutive interminabile, ignorarea nefiind punctul meu forte. Se fixează pe creier și până nu se ameliorează, mă tot auto miros și mă tot spăl pe mâini. Că-mi mai și spuneau ai mei: ,,Strici toată apa și n-avem ce mai bea!” Căci de la clătire în gură – printre soluțiile curățării de mizeria inspirărilor de odoare – până la deversarea pe mâini, de conjunctură, era numai un pas. Învățată în situațiile când nimeni nu era în preajmă și nici locul nu deținea o cișmea, dar și când negrul de pe antebrațe și palme se-ngroșase evident, iar coborârea de pe casă ar fi scurtat și rezistența în timp, și volumul zilnic de muncă. Umpleam gura cu apă și-i dădeam drumul în jet ponderat pe mâini. Ce-ar fi însemnat să luăm trei rânduri de niveluri la încălecat? Dureri de genunchi, arderi de palme și tălpi, minute pierdute din montarea de tablă. A urmat, deci, partea cea mai de sus, în speță porcăria. Cu cinci-zece grade mai înclinat acoperișul decât linia de cumpănă a pământului, adâncit pe alocuri de greutatea depunerilor de zăpadă din perioadele ,,apocaliptice” ale Râmnicului, una la intrarea în mileniul trei, de Revelion – și-acum rememorez cum la televizie se anunța o avalanșă aeriană de nea pe la orele 18, cum, după calculele mele, la kilometrul 21, restaurant-motel și bornă de navigație terestră automobilistică, avea să ajungă la miezul nopții, ceea ce a fost perfect prezis -, și alta în 2012, dar și vreo două mai micuțe între. Metodica aceeași: să adăugăm lanți legați longitudinali însârmați, bătuți la cuie transversal, tablă din toate resturile mihalceane, de la 0,4 la 0,5 mm, luată nici pe gratis, însă nici scumpă. Tone. Ușor n-a fost nici aici, accesul făcându-se pe două scări, fixate pe partea mijlocie descrisă la încălecatul până la platforma cartonată a fostei hale cu utilaje alezatoare.
