Spații culturale nr. 79 (8)

Nina-Elena PLOPEANU

și compot de caise
(continuare din numărul anterior)

A cincea zi după operație
Marți – 20 iulie 2021

E sărbătoare, ziua sfântului Ilie. În această zi, acum șase decenii mă zămisleam din țărână. Scoteam primul țipăt în casa bătrânească a bunicilor din partea mamei. M-au moșit bunica Leana și sora sa mai mică Rica. Moașa Marița, cea care moșea de regulă copiii care veneau pe lume la noi în sat, era plecată cu treburi. Se împlinise blestemul bunicii, acela ca mama să nu poată naște decât atunci când se va afla ea lângă fundul ei. Când am mai crescut, bunica mi-a povestit că era foarte supărată pe fie-sa și ca să-i mai treacă necazul i-a zis:
—Să dea Dumnezeu să nu naști decât atunci când voi fi eu lângă c…l tău!
Din propria experiență, dar și din unele scrieri religioase, știam că blestemele și rugăciunile mamelor pentru copiii lor sunt foarte puternice. Blestemul te ajunge mai devreme sau mai târziu, iar rugăciunea te poate ajuta în clipe grele. Am regretat din toată ființa mea și m-am căit sincer că într-un moment de slăbiciune mi-am blestemat fiica. Cu mai mulți ani în urmă, când Livia era la facultate, iar eu treceam printr-o depresie cruntă, fata a luat în derâdere starea mea și a plecat de acasă cu niște prieteni. Pentru a mă elibera de supărare am rostit cu mult năduf:
—Dar-ar Dumnezeu să treci și tu prin ceea ce trec eu acum!
Întâmplare sau nu, Livia a avut momente foarte grele în viață. Din cauza unor afecțiuni medicale, a intrat într-o depresie chinuitoare, care m-a făcut să sufăr enorm și să promit că niciodată, orice s-ar întâmpla, n-o să mai doresc rău nimănui.
De la tata știu că nașterea mea a însemnat un mare noroc pentru el. Eram al treilea copil, prima și singura fată. După ce am venit pe lume, el și mama s-au cununat civil și apoi au făcut și nuntă. Am reușit să salvez o fotografie de la cununia lor religioasă, pe care am mărit-o și am înrămat-o. De câte ori o privesc, mi se face și mai dor de ei. Nu, nu trebuie, nu am voie să plâng. Ochiul bolnav ar avea de suferit. Nu aveau decât douăzeci și cinci de ani tata și douăzeci și patru mama. Se luaseră de foarte tineri, așa cum era obiceiul pe atunci. Când împlinisem doi-trei ani, au reușit să cumpere o bucată de pământ și să zidească o casă. Toată viața am auzit-o pe maică-mea văitându-se:
—Dacă s-ar vedea câtă cărămidă am făcut și câte lemne am cărat!
Anul acesta mi-am făcut cel mai scump cadou de ziua mea de până acum; această vitrectomie, care sper să mă ajute să-mi mențin simțul olfactiv. De cinci zile totul a devenit o adevărată rutină. Mă trezesc, îmi iau medicamentele, ascult radioul și cele două rugăciuni ajutătoare, îmi pun antibiotic în ochiul operat, câte o picătură de trei ori pe zi, înghit o luteină, mângâi pisica, prepar compot de caise și cam atât. A, da, era să uit. Azi, pentru că este sărbătoare, ascult slujba de la bisericuța cu hramul sfinților Antonie și Sava din apropierea casei. După-amiază am citit din nou informații despre vitrectomie. Am suplinit astfel omisiunile chirurgului care, din lipsă de timp sau din alte motive, nu mi-a explicat foarte multe lucruri. Am aflat, de pildă, că bula de heliu va fi găzduită de ochiul meu între șapte și zece zile. Încet, încet, încep să mă obișnuiesc s-o văd în partea de jos a ochiului. Mai rău este cu muștele care zboară. Uneori am impresia că sunt reale. La început erau mai multe și mai mici. Acum, numărul lor s-a mai redus, dar au crescut în dimensiune. Pe pleoapa ochiului stâng am în permanență un bărzăune, iar în mijlocul ochiului drept o muscă mai mică care zboară ori de câte ori mișc din cap.

A șasea zi după operație
Miercuri – 21 iulie 2021

Aceasta este, de fapt, ziua trecută în certificatul meu de naștere. Probabil evenimentul s-a petrecut la sfârșitul săptămânii și cei de la starea civilă nu aveau program sau tata, prins cu diverse treburi, m-a declarat cu o zi mai târziu. În urmă cu șase decenii oamenii de la sat se deplasau mai greu, distanțele erau mai lungi, dacă nu aveau automobil, motoretă, bicicletă sau nici măcar căruță cu boi sau cai. Cineva îmi povestea cândva că se născuse în iunie și fusese declarat cu o lună mai târziu.
—De ce? am întrebat. În ce an v-ați născut?
—M-am născut pe 12 iunie 1947. Fusese secetă, începea foametea, iar tata era plecat în Dobrogea să aducă cereale, grâu sau porumb din care să facem făină. Drumul era lung și periculos. Se călătorea deasupra vagoanelor de marfă.
—Grele vremuri! Putem mulțumi lui Dumnezeu că nu am trecut prin așa ceva.
—Poate lui Dej sau lui Ceaușescu.
—Da și lor, dar doar până prin anii optzeci când Ceaușescu s-a hotărât, silit de împrejurări și de presiuni să restituie datoria externă, iar cele mai bune produse românești erau exportate pe valută.
—Mai grav este că nevoia de dolari l-a obligat să exporte și oameni. Foarte mulți evrei și sași au părăsit atunci România.
Dimineața, după tratamentul obișnuit, am făcut o nouă doză de compot de caise. S-ar putea să fie ultima. Caisul din răzorul grădinii de la bloc a fost foarte darnic anul acesta și nu a cerut nimic în schimb. Poate doar să nu-i fie rupte crengile, câteva îi atârnă de anii trecuți ca niște brațe paralizate. A reușit, numai el știe cum, să și le oblojească și chiar și acelea au rodit. Pavel a adunat pe puțin zece kilograme. Alte zece cred că au fost mâncate de vecini sau trecători. A gustat caise pentru prima oară și Maria, fetița de un an și jumătate a vecinilor de la etajul trei. Elena, mama ei a dorit să facă puțină dulceață și a reușit să adune cât pentru câteva borcănele, ca să-și facă plăcerea, așa cum mi-a spus soțul ei Marian. S-au săturat și ciorile care ciuguleau partea cea mai coaptă. Când caisa cădea, devenea hrană pentru melcii ce sălășluiau în grădină. La anul pomul acesta din familia prunilor, originar din Asia, va face puține fructe sau nu va rodi de fel. Iubesc caisul din marginea grădinii. L-am văzut crescând. Cred că avea doar doi-trei ani când ne-am mutat aici. Dacă îi adăugăm și pe cei douăzeci de ani de când locuim aici probabil acum este la vârsta maturității. Spre rușinea mea nu știu câți ani rodește un cais, dar acesta nu dă încă semne de bătrânețe. Lângă blocul de vis a vis era un copac înalt, frasin cred. Părea tânăr și rezistent. Uneori mă gândeam că el va trăi și în vremea când noi ne vom muta dincolo. A fost de ajuns o furtună puternică și l-a crăpat în două. A fost nevoie să vină cei de la salubritate și să-l taie deoarece era un potențial pericol pentru cineva care ar fi trecut pe sub el. În timpul furtunii, caisul a fost luat aproape pe sus de vijelie. M-am speriat: am zis în gând, până aici ți-a fost! Dar vântul a încetat și caisul a rămas la locul său. Uneori, când privesc dincolo de geam parcă îl aud spunându-mi cu reproș:
—Ți-aduci aminte că, atunci când te-ai mutat aici, îmi puseseși gând rău? M-ai lovit cu o toporișcă și mi-ai făcut multe răni pe trup. Le mai am și azi. Din fericire s-au cicatrizat și nu m-am uscat deși eram doar un pui de pom crescut dintr-un sâmbure al unei caise căzute de pe ramurile vânjoase ale tatălui meu. Pe locul acesta unde s-a construit blocul în care stai era o casă veche în care trăiseră multe generații. Casa avea o grădină mare și frumoasă cu mulți pomi fructiferi. Din păcate extinderea orașului a cuprins periferia și a distrus partea aceasta rurală.
—Îmi pare nespus de rău că te-am rănit, dar venisem aici dintr-un apartament cam întunecat. Doream să nu existe niciun obstacol în calea razelor de soare. Citisem că lumina favoriza formarea serotoninei, hormonul fericirii. După o perioadă tristă, de depresie și anxietate, pe care o tratasem cu ceai de sunătoare și plimbări în aer liber, doream ca totul în jurul meu să fie însorit. Tu amenințai bruma de soare care se strecura în dormitorul meu. Mă bucur că m-ai iertat, ai supraviețuit și m-ai hrănit în fiecare vară cu fructele tale dulci și cărnoase. Da, ți se văd și acum cicatricile pe tulpină, deși tăieturile pe care ți le-am făcut nu au fost prea adânci. Deși nu au ajuns până la seva vieții tale, sunt asemănătoare cu rănile din sufletul omului care nu dispar niciodată orișicât s-ar strădui să le alunge prin cotloanele uitării. Ca să nu mai am remușcări, mă gândeam să pun câte un pumn de pământ în găurile din trupul tău mutilat și să plantez acolo flori. Văzusem ceva asemănător la o mânăstire pe care o vizitasem. Din ceea ce mai rămăsese din tulpinile unor pomi care se uscaseră, măicuțele făcuseră ghivece pentru mușcate curgătoare roz, albe și mov ca și florile tale primăvara. Ce păcat că florile tale se scutură după doar două-trei zile. Niciodată nu reușesc să mă bucur din plin de ele. Înfloresc primăvara devreme și se scutură la prima adiere mai serioasă a vântului. Se împrăștie și dispar precum clipele fericite din viața noastră. În primăvara trecută, te-am urmărit cu atenție. Ai înflorit, ca de obicei, imediat după zarzări, dar paradoxal, deși nu ai avut prea multe petale, ai rodit din belșug. Mi-ai îndulcit cu nectarul din poamele bej aurii, care parcă au adunat în ele toată lumina și căldura soarelui, zilele acestea amărui de la mijlocul lunii iulie. Ne vom aminti de căldura acestei veri și la iarnă, prin ianuarie sau februarie, când viscolul va lovi în geam, iar noi ne vom încălzi gustând din compotul aromat.
Când privesc ramurile betege ale caisului, îmi amintesc ceea ce scria dr. Clarissa Pinkola Estes, în cartea Femei care aleargă cu lupii, despre rolul important al mâinilor. Ea spunea că mâinile au un fel de radar, putem ști ce simte o ființă doar atingând-o cu palmele. Palma e un fel de senzor. Putem cumva să-i citim pe cei din jur doar printr-o strângere de mână, printr-o îmbrățișare, o mângâiere sau o simplă atingere a umărului. În același timp mâinile pot transmite mesaje, au darul de a liniști, a consola, a alina durerea sau a vindeca. Doctor în psihologie, scriitoarea amintită susține că dacă ți se taie mâinile, îți este amputată capacitatea de a simți sau a înțelege. Femeia cu mâinile tăiate nu mai are acces la autoconsolare sau autovindecare. Am găsit în carte și următoarea frază: „arbuștii trebuiau tăiați cu securea ca să crească mai viguroși”. S-ar putea, ca dorind să-i fac rău caisului, i-am făcut de fapt bine. După incrustațiile pe care i le-am făcut cu toporișca, a crescut mare viguros și rodnic.

O săptămână de la operație
Joi – 22 iulie 2021

Zilele seamănă una cu cealaltă ca două lacrimi. De mult nu am mai plâns. Cred că de un an și jumătate, de când a murit mama. Am avut remușcări că nu am putut să fac nimic altceva decât să asist neputincioasă la perioada ei de trecere. Avea optzeci și doi de ani mama când n-a mai fost. După moartea tatei a mai supraviețuit doisprezece ani. Plânsul după tata a fost de ușurare. Rămăsese paralizat după câteva accidente vasculare succesive. A zăcut la pat din aprilie până în iulie. Deși locuiesc la peste două sute de kilometri de casa părintească și până în vară eram încă la școală, m-am străduit să fiu cât mai aproape de părinții mei. Pe tata l-am hrănit cu seringa și sufeream odată cu el când îl întorceam de pe o parte pe alta și îi vedeam escarele. Cu mama am stat la spital doar trei zile și am ajutat-o să bea apă cu paiul. Speram s-o revăd în viață la sfârșitul săptămânii și s-o externez. S-o duc să moară acasă pe perna ei, dar n-am mai apucat. Am luat-o de la spital în patru scânduri. Acum nici nu se pune problema să plâng. Trebuie să-mi menajez ochiul drept. Am citit că după operație își va redobândi funcția olfactivă doar în proporție de optzeci la sută. E bine să plângem. „E necesar să fim niște pomi înfloriți, plini de sevă”, altfel, spunea tot Clarissa Pinkola Estes, noi femeile ne frângem. Lacrimile pot ține răul la distanță, ne împiedică să ardem până ne facem scrum. Topesc inimile de gheață, închid rănile sufletului, atrag spiritele de partea celui care plânge. Citind cartea amintită mai sus, am descoperit o viziune interesantă de vindecare prin poveste, modalitate pe care doctorița în psihologie o aplică pacientelor sale. Am recitit astfel multe din poveștile copilăriei precum și miturile și legendele care ajută femeia să revină la starea inițială de sălbăticie. În introducerea cărții, Clarissa Pinkola Estes spunea că ,,Din punctul de vedere al psihologiei arhetipale femeia sălbatică este sufletul feminin. În realitate este mai mult decât atât. Este însăși matricea femininului. Este tot cea ce ține de instinct, de lumile văzute și nevăzute – este temelia… Este forța viață-moarte-viață; este incubatoarea. Este intuiția, cea care vede departe, cea care înțelege totul, este inima credincioasă”.
Ce oare am făcut azi? Ah, da. Am ieșit pentru prima oară după operație din apartament și din bloc. Am fost în grădină să întind rufe, să se usuce la soare, să se ozoneze, să prindă miros de proaspăt. Nu am putut să trec nepăsătoare pe lângă caisele căzute pe jos. Le-am adunat cu mare atenție să nu mă rănesc la ochi cu vreo crenguță sau ramură de Palma Maicii Domnului. Atât mi-ar mai lipsi.
În casă, pisicuța Arti se joacă în sufragerie. Jumulește șoricelul textil, îl mușcă, îl zgârie de parcă ar fi din carne și oase. Apoi trage păturica de pe canapea și îl acoperă. Când această joacă are loc în hol, după ce se plictisește de el, trece în baie și îl bagă în cadă. Când distracția este în dormitor, șoricelul sfârșește mai totdeauna în bolul cu apă. Îi place să se joace cu pernele, să le împrăștie pe canapea sau pe jos, și cel mai grav scormonește pământul din ghivecele cu flori. Face mai multă dezordine decât un copilaș de doi-trei anișori. Îi reproșez mereu că trebuie să strâng întruna după ea. Mă privește cu uimire de parcă mi-ar spune: „Nu eu am ales să vin la tine. Tu m-ai cerut de la vechea mea familie unde erau mama, frații și surorile mele. Acolo stăteam la curte. Mă cățăram prin copaci, zburdam pe unde îmi poftea inima. La tine locuiesc într-un apartament de bloc. Nu am voie să ies afară. Noroc că apartamentul are mai multe camere prin care, acum, pot să mă plimb în voie. Astă toamnă când m-ai adus la tine, mă țineai doar în dormitor de teamă să nu-ți sparg vazele de flori sau să-ți răstorn ghivecele. La început mă temeam de tine. Credeam că o să folosești nuielușa, de aceea când făceam câte o boacănă, mă ascundeam în colțul cel mai întunecos.
—Eram foarte înspăimântată, Arti. Nu avusesem pisică până atunci. Mă temeam că n-o să-ți fie bine la noi. Era pandemie. Eu lucram de acasă. Nu aveam timp să stau numai cu tine. Erai un ghemuleț pufos, aveai doar cinci luni. A trebuit să te învăț multe lucruri: Să folosești litiera, să mănânci hrană de la pliculeț.
„Când îți făceai orele on-line mă aduceai în grilajul de la sufragerie să fiu sub ochii tăi. Ai devenit o a doua mamă pentru mine. M-ai dus la veterinar, de fapt Pavel m-a dus la vaccinat și deparazitat. Medicul mi-a dat o pastiluță roz, iar eu cuminte, crezând că e mâncare, tare mirosea apetisant, am înghițit-o cât ai clipi. Tu m-ai spălat că miroseam tare rău și eram plină de purici, m-ai uscat cu feonul, m-ai înfășurat în pulovere călduroase și m-ai lăsat să dorm în pat lângă tine”.
—Ce tare m-ai speriat, Arti, când l-am rugat pe Pavel să te scoată puțin în grădină, iar tu ai luat-o la sănătoasa. Te-am căutat toată ziua prin împrejurimi, dar nu știu unde te-ai ascuns. Abia seara, lihnită de foame, te-ai întors în grădină. Erai foarte bătăioasă. Ai alungat toate pisicile ca să-ți rămână ție cojița de pâine pe care le-o aruncasem lor. Când te-am văzut, ți-am deschis geamul și tu, spășită, ai revenit la noi. Te-am hrănit și apoi te-am spălat, deși protestai foarte tare.
„Și am rămas cu voi. Ne-am îndrăgit reciproc și pentru că aveam voie să fac tot ce doream, am făcut și rele. Am început să mă cațăr pe noptiera cu televizorul și de acolo, ca o gimnastă redutabilă, săream sus pe dulap. Din păcate, am spart televizorul și atunci, pe drept, am primit câteva scatoalce la fund. Pavel a spus că el era de vină pentru că nu a asigurat ledul în niciun fel. Eu nu aveam de unde să știu că o să cadă. Ce frumos a fost când au venit sărbătorile de Crăciun. Voi ați împodobit un brad în care eu aveam voie să mă cațăr în voie. Ce de fotografii mi-ați făcut atunci!”
—Fericirea nu a dorit prea mult, Ari. Imediat după sărbători ai împlinit nouă luni și ai intrat în călduri. Au fost câteva zile în care am suferit împreună. Atunci am luat, cu multă părere de rău, decizia să te sterilizez. Mi-am făcut multe mustrări de conștiință, dar nu aveam altă soluție. Dacă aș fi locuit la casă, cu siguranță, te-aș fi lăsat să devii mamă, deși erai încă un pui.
„A fost cea mai mare cumpănă din viața mea de până acum. Când m-am trezit din anestezie, erați amândoi lângă mine. Numai așa am putut să depășesc amețeala și starea de vomă care au durat până târziu în noapte. M-ați ținut în brațe pe rând, iar dimineața următoare, am putut să merg singură și am început să mănânc”.
Astăzi, navigând puțin pe facebook, am găsit o rugăciune pe care am învățat-o pe dinafară: „Doamne, Tatăl nostru ceresc și creatorule, fii cu mine și cu familia mea și îndepărtează toate relele și toate bolile din casa mea. Te rog veghează și tămăduiește familia mea. Amin!”.

Raul CONSTANTINESCU

RUGAȚI-VĂ, RRUGAȚI-VĂ, O, RUGAȚI-VĂ PENTRU MINE!

Motto: Nemiloasa/ nemireasa/ hidoasa cu coasa/ îmi zguduie casa…
O, fluturi, albine,
rugați-vă pentru mine,
prin adieri și lumine!
Prieteni, de la izvor,
nu mă lăsați să mor
pradă relelor
netrebuitelor!
Frați prieteni,
m-a țintuit Gheara cu pinteni
și-nvârte cuțitu-n rană
cu mână oarbă dușmană…
O, voi sublimi cocori,
nu mă lăsați în zori,
pradă albă urgiei
în gura mâniei…
Rugați-vă, rugați-vă pentru mine,
voi îngeri-lumine!
Mireasa-n rânjet cu coasa
mi-nconjoară casa
cu neîndurare
mă vântură-n mare…
Doamne, Isuse Hristoase,
îndură-te de cel de sub coase…
Voi, coruri de îngeri,
ție, suflet, ce sângeri,
îndurați-vă,
nu mă uitați-mă,
pentru mine rugați-vă,
că n-am făcut decât bine,
oricui oricând și la oricine…
Rugați-vă,
apărați-mă,
c-am fost prins de hâda neagra Doamna
cu coasa insoamna…
mă înconjoară
din zori până în seară…
e tot la pândă
în vis de izbândă,
cu negru-i jungherul
răni face hingherul…
Doamne, sunt singur sub cruce,
Dumnezeul meu, la Tine m-oi duce,
când îmi vei face semn,
spre Tine mă îndemn,
eu cel sub cruce căzut
în arc nevăzut
spre coruri de serafimi,
fără apărare printre spini;
rugați-vă, heruvimi,
pentru biet constantin…
printre fălci din toate părțile,
trepte-mi sunt cărțile
mele subțirele…
pierdut, Doamne, prin ele
cu sfinte cuvintele
din toate ʹnalte cvintele
spre nesfintele
luminoase țintele…
Îndură-Te, Doamne,
cât mai sunt sub piroane…

RĂSARI VIE LUMINĂ

Răsărită din vise și aurori,
Melopee mă-nalță la cântători
peste nevăzute flori astrale –
Floare-ntre flori virginale
în cea mai pură înaltă trăire
ai vieții ochi în înflorire –
oră preaclară a împlinirii
în freamătul desăvârșirii
străluciri de cristal neatinse
peste zările necuprinse,
muzici de ape și privighetori
înalță dimineața în zori
peste-a ființei vibrație
decantată-n incantație –
oră din ceruri preaînaltă,
divinității mă saltă,
Arhanghel de-azur
spre Dumnezeul străpur –
zboruri imnuri candori –
cheia marii splendori!

Mariana CODREAN

Zidită într-o inimă de înger

Mi-a adormit în brațe mama Din razele lunii curgeau lacrimi, în păr avea frunze de tei. Pe jos, căzută pe podea, se zbătea o umbră. Zidită într-o inimă de înger, pe un perete fără de sfârșit, cu degetele lungi de primăvară, mi-a adormit în brațe mama.

Tâmpla lui Dumnezeu

Palmele reci ridică natura căzută și o reazemă de tâmpla lui Dumnezeu. Noaptea își ascunde pumnii în urma pașilor tăcuți și fredonează încet un cântec de moarte. Cerbii de aur dansează în flăcările ploii, iar luna se descalță de melancolie. Fluturii cerului îngroapă frunzele ce cad în cristalul tulbure al ferestrelor.

Moartea m-a vândut

Pământul e oglinda în care te privesc, sângele de taur îmi picură sub pleoape umbra însetată adună fiecare strop și-mi face din sânge o cămașă. Simt cum îmi alunecă pe trupul gol și rece, nu-mi cere să mă întorc în locul în care moartea m-a vândut! Bucată cu bucată, carnea s-a desprins până la piatră.

Trandafirul

Am făcut cu moartea un schimb, să simtă ce simt eu. I-am dat inima să-i bată. În locul inimii a crescut un trandafir, spinii lui să-mi aducă aminte că trăiesc.

Gâtul ploii

Pământul se oglindește în izvoarele lunii, scuturându-și mantia albastră, în suflete de ceară, în glezne de cristal. Curge tăcerea peste umerii mei goi și trupul îmi tresare când pașii tăi îl trec ca pe un pod cu struguri de plumb. Cu frunze de lacrimi îmi înfășurai sânii. Sărutând gâtul ploii, tresar pentru întâia oară. Îmi crește printre degete un înger cu pleoapele albastre și brațe de lemn, îmi cuprinde mijlocul, întrebându-mă: ,,Care este distanța dintre suflet și trup?”.

Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori

În fiecare noapte mă întorceam, până când m-am convins că nu este acolo. Pământul nu poate îngropa un înger. Cu unghiile inimii am zgâriat cerul atât de adânc încât a început să sângereze… Noaptea, în rochie de sticlă, își ridică brațele agățându-le de lună. Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori, umbra rezemându-și-o de cruce. Când eu mă duc, umbra Lui pleacă, când plec, ea vine înapoi. Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori, umbra rezemându-și-o de cruce.

Din lacrimi ți-am făcut o cruce

Am plâns atât de mult încât pământul s-a făcut o nucă. O simt, rostogolindu-mi-se pe trup și în mii de stele mi-l despică. Atunci când ating cerul, se face iar lumină. Pe firele-mi de păr cobor, mă întorc iar la tine.

Iubită mamă

Știu că și ție îți este teamă, dar, te rog, iubită mamă, nu-i lăsa să mă îngroape sub pământ! Eu voi fi nufărul care îți crește în palme când tu plângi, voi fi cel mai frumos brad care împodobește casa și am să îți țin de cald. Mă întrebi, iubită mamă, de ce astăzi nu mai plâng?

La aniversară

Ovidiu GENARU

Ceasornic

Îmi amintesc: pe masă am lăsat o lumânare
o lumânare într-un sfeșnic
Și ardea!
Cheile calde le-am aruncat la Naiba
și ne-am iubit adânc ca Peștera
Când ne-am întors sfeșnicul gol ne-ntâmpina
Topită ceara și lumina neagră
Și doar pe masă am înfipt o lumânare
când am plecat
Și jur cu martori că ardea!

După plecarea Ei

O rafală de vânt în luminări
amintirea Istrului înghețat pe geam
amintirea milenară a Istrului și a Lupoaicei
Cuțitul
înfipt dușmănos în cutia de conserve
și balansul pendulei ca un cercel femeiesc
care spune mereu
Nu Nu
Și el și-a isprăvit argumentele asurzitoare
că dragostea trebuie plagiată zilnic
Și lăstunul cu coada lui de pian cu pieptul
de doamnă romană
Un chibrit umed
subțiorile Ei colțurile încăperii
Și bateriile radioului sunt pe sfârșite
Și grotele
grotele dintre cuvinte gingașe

Natură moartă cu migdal talie și panică

Am avut o iubită din antologia unui cartier mărginaș
ne întâlneam pe dinăuntrul unui ou
chiar în centru unde palpită bănuțul semințelor acelea
cu miros de migdal de talie și de panică.
Sub propriul ei migdal. De-o parte și de alta
a taliei.

Sub florile de panică.
Și ne întorceam acasă ca dintr-un crematoriu
două cenuși
sau ca doi pui de lapte ai aceleiași lupoaice
în întunericul lacustru al periferiilor cu pisici
și cu gunoaiele fericite ale Paștelui Săracilor.

Seara salcâmilor

E o seară pentru sufletele femeilor de provincie
Asupra lucrurilor vechi lucrează
ingineria uitării o vânturi alizee!
Cu sângele meu corectez greșelile acestei lumi
rafalele de ignoranță care mortifică
marmora
decapitează îngerii deci bunăvestirea.
Dar în seara salcâmilor boi blânzi de
miresme
în jug
trag orașul spre câmpia cu paturi
și lințolii a secretelor noastre pe perechi.

Epidemia de tine

O suflet de spălat obiecte celeste!
întunericul mă folosește pentru
oceanica iarnă.
În fața oului sânului tău
perfecțiunea îngheață
și muzica înconjoară Asia
cu câinii ei trandafirii de spaimă.
Presimt luminiscența unui centru jilav
în arborele palpitând secret
verzi mirodenii și aure.
La glezna fructului tău feminin cad
protejat de moarte.
Cad povestind epidemia de tine.

Spălat de frig

Întors prizonier din Pleiadele propriului meu
creier
și pojghiță și tobă a toate
salvările
Tropăind în saboți
cu numărul ars pe omoplat
păstrăm imaginea unei singurătăți. Înăuntru
o picătură de sânge plânsă de tine.
Și-n picătură eu însumi spălat de frig.