Spații culturale nr. 47 (12)
Silvia Ioana SOFINETI
Exercițiu de respirație*
Exercițiu de respirație este romanul de debut al Irinei Constantinescu, născută în București și naturalizată undeva, prin Ialomița. Este o scriere surprinzătoare, care nu are nimic din ezitarea începutului, un roman puternic și rotund, în ramă, care pune problema acceptării existenței ca pe un exercițiu de respirație a propriei realități (p.199).
Povestea Ioanei și a lui Vlad ni se face cunoscută prin intermediul lui Alexandru, care citește într-o noapte manuscrisul verișoarei sale, la sfârșitul lecturii acesta reconsiderându-și întreaga existență. Ioana este discipolul lui Vlad, dar relația lor va trece în alt plan, dincolo de limitele realului, în ceea ce Eliade numea „nuntă în cer”. Iubirea lor se desfășoară pe parcursul a 13 ani, cuprinzând finalul epocii de aur și primii ani de după revoluție, când românii ieșeau cu greu din comunism.
Sunt savuroase paginile care descriu cei trei ani de stagiatură petrecuți la școala aleasă „punând rigla pe hartă”: „15 cm… Atât era distanța de la București până acolo, la țară” (p. 48): viermii de mătase; șareta școlii trasă de Gavrilă; camera din casa „din zid” a coanei Marioara; carpeta cu Răpirea din Serai cu cerbi, mândria gazdei, și celelalte trei variante: „Primarul o are pe cea cu fluturi, directorul de la școală o are pe aia cu lebede, iar președintele C.A.P.-ului – pe cea cu cai.” (p. 51); Nuță, „nepotul vecinei de peste drum, care avea patru ani și o trotinetă cu rulment” (p. 52)…
Ruperea de lumea în care s-a născut și pe care o iubește o împinge pe Ioana să-și caute alinarea în amintirea lui Vlad, căruia îi traduce un volum de poezii în italiană. Destinul este nemilos, însă, uneori, așa că cei doi se vor reîntâlni aproape prea târziu, în cer, adică în avion, prefigurând, poate, finalul.
Experiențele destul de tragice prin care trece personajul principal, Ioana, o călesc pe aceasta, la fel cum se întâmplă și cu permanenta prezență a lui Vlad Davidescu în mintea ei. Ea învață să accepte pierderile ca pe ceva care trebuie să se întâmple, învață să respire adânc, să trăiască momentul.
Romanul este un amestec de comic, liric, tragic și firesc, punctat pe ici, pe colo, cu fragmente din opera lui Adrian Dohotaru. În afară de firul epic al iubirii, celelalte planuri marchează diferența dintre civilizații, în principal dintre civilizația italiană și cea română, apoi cea dintre România de dinainte de revoluție și cea de după. Pasajele descriptive aduc o notă de lirism firesc, dar trebuie remarcată măiestria cu care se creează/ recreează dialogurile, uneori filosofice, alteori poetice:
„IOANA: Vlad, cum să învăț să trăiesc fără tine?…
VLAD: Să nu mai spui asta: suntem tot timpul împreună! Învață să simți acest lucru! acum nu poți înțelege. este imens totul! trebuie să înveți să respiri doar… Hai să respirăm împreună, iubito, și nu mai plânge!
IOANA: Da, uite, respirăm împreună, deci exiști!… Ce mă bucur!
VLAD: Sigur, draga mea, este un exercițiu, un exercițiu de respirație a propriei realități… Hai, liniștește-te, sunt aici cu tine!…” (p.199)
*Exercițiu de respirație, Irina Constantinescu, Editura ePublishers, București, 2016. Cartea a apărut și în format electronic pe ibooksquare.ro.
Mihaela MALEA STROE
Prin scris, mereu prezent în locurile natale…
O constantă a cărților lui Hans Bergel (fie că este vorba despre eseurile din Întoarcerea lui Ulise și din Foaie de suflet pentru un oraș transilvan, fie de povestirile din Judecătoarea și fiii ei, fie de romanele Dans în lanțuri, Când vin vulturii sau Întoarcerea lupilor) este revenirea, prin scris, spre țara natală. Scriitor brașovean de limbă germană, stabilit la München din 1968, jurnalistul, prozatorul și eseistul Hans Bergel (născut în 1925 la Râșnov, lângă Brașov) a trăit pe viu perioada premergătoare celei de a doua conflagrații mondiale, dar și pe aceea a instalării agresive a comunismului, plătind cu ani de detenție politică atitudinea lui de persoană liberă, aptă să gândească pe cont propriu, să cântărească și să discearnă dincolo de aparențe și de doctrine. Experiența ontologică, extrem de bogată, devine substanța scrierilor sale.
Trilogia Finalul (alcătuită din romanele traduse deja în limba română Când vin vulturii și Întoarcerea lupilor și romanul – încă netradus – Finalul) face încă o dată dovada că Hans Bergel este un prozator de mare forță, un maestru atât al narațiunii, cât și al descrierii (de bună descendență sadoveniană). Romane realiste, din categoria bildungsroman, cu o tramă de mare complexitate, minuțios elaborată, Când vin vulturii și Întoarcerea lupilor nu doar rememorează întâmplări-cheie care și-au lăsat amprenta asupra conștiinței naratorului Peter, ci și reconstituie cu acuratețe evenimente majore, de un tulburător dramatism, capitole întregi fiind adevărate studii de istorie.
Zona specifică de interes este Transilvania, aspect firesc de vreme ce scriitorul s-a născut și s-a format în Țara Bârsei, pe care o cunoaște în profunzime și spre care se întoarce cu dragoste. Este spațiul multietnic pe care Hans Bergel îl face cunoscut occidentului ca exemplu de multiculturalitate/ aculturație, de conviețuire fără conflicte majore între români, sași, unguri, evrei, țigani. Sigur, există și incidente mai mult sau mai puțin grave, diferende, prejudecăți ori tensiuni, ochiul realist nu le ignoră, dar există și gesturi semnificative de firească întrajutorare pur umană. De pildă Peter, în prima pruncie, crescut inițial după manualul german „Cursurile lipscane pentru mame” slăbește alarmant, iar mamei îi seacă laptele. Salvarea vine de la „sânii istoricește fertili” ai Semiramidei, doica țigancă, din înțelepciunea căreia se va nutri, mai târziu, și adolescentul Peter. Sunt de reținut și situațiile-limită, când întreaga comunitate se implică, trecând peste eventuale disensiuni: incendiul uriaș care amenință Tohanul Vechi, nenorocirea care a lovit năprasnic familia Licu. Mai cu valuri, mai cu vârtejuri, apele conviețuirii sociale rămân în matca lor. Singurii care pot denatura până la atrocitate normalitatea (o dovedește istoria) sunt potentații zilei, în cârdășie cu juriști, prelați, oportuniști ultra zeloși, care mizează pe prostia/ naivitatea „turmei”. Odată ce începe ascensiunea lui Hitler, pentru sașii transilvăneni apare o situație cu totul aparte. Unii vor dezavua politica fürherului, alții vor fi până la îndobitocire fascinați de ea, comunitatea săsească se va scinda grav, mai vulnerabilă fiind tocmai prin dubla ei apartenență: la Germania, patria părăsită cu secole în urmă, dar și la patria de adopție.
Adolescentul Peter asistă în propria familie la o astfel de ruptură care-l va debusola pe termen lung. Thomas Hardt, bunicul matern, și Rick Hennerth, tatăl lui Peter, au fost mult timp un exemplu de comuniune. Conflictul între ei apare abrupt, când bunicul avertizează asupra primejdiei pe care o reprezintă Hitler („Crima stă de veghe la ușa puterii sale”), în timp ce Rick este ferm convins că Hitler reprezintă o șansă, că nu dorește război și că este „singura alternativă clară la bolșevism”. Înțelepciunea generației vârstnice nu e luată în seamă de următoarea generație. Thomas Hardt vede că nemții din Germania „au înnebunit […], s-au transformat într-un popor de smintiți […]. Tot ce au făcut bun până acum este folosit abuziv în scopuri nefaste”. El anticipează lucid dezastrul, clarviziunea lui vine din experiență personală și din cultură, dar nu-i poate vindeca de „orbire” pe ceilalți nici măcar atunci când demența național-socialismului începe să se manifeste prin semne concrete. Semnele, de altfel, sunt identice, după cum va dovedi istoria, cu semnele demenței bolșevice, cu deosebirea – consemnată în al doilea volum al trilogiei – că bolșevicii au avut abilitatea de a-și construi propaganda pe criterii sociale („Proletari din toate țările, uniți-vă!”) și nu etnice/ rasiale. Până la urmă, realitatea, în evoluția ei, îl va constrânge pe Rick să admită că bunicul a avut dreptate.
Peter, care este un iscoditor înnăscut și un reflexiv, dar și un degustător al aventurii, va experimenta, va căuta permanent să înțeleagă ce se întâmplă și, din fericire, pe parcursul devenirii sale (într-o conjunctură istorică absolut năucitoare nu numai prin succesiunea prădătorilor: vulturii național-socialismului și lupii comunismului, ci și prin rețelele încurcate ale vicleniei, trădării, suspiciunii) va avea la dispoziție mai multe repere solide: mama, tatăl, bunicul matern, călugărul Evghenie, ciobanul Gordan, doica Semiramida, mătușa Leonore… De la ei va deprinde gustul pentru frumos, pentru echilibru, pentru legătura spirituală cu natura și cu Dumnezeu, pentru onestitate în relația cu sine și cu ceilalți, prin ei își va consolida libertatea lăuntrică și puterea de discernământ, luciditatea, verticalitatea și refuzul vehement al absurdităților, crimelor și minciunilor ridicate la rang de doctrine politice.
Acțiunea romanelor, cu nucleu în Transilvania, dar cu ample ramificații în țări europene, justifică aprecierea scriitorului și criticului literar Godehard Schramm, din Nürenberg, care afirmă: „Dacă mi-aș aranja biblioteca din nou, aș plasa acest opusmagnum al lui Hans Bergel lângă romanul Cele 40 de zile ale lui Musa Dagh de Franz Werfel, în orice caz lângă Război și pace de Tolstoi. Personajele, acțiunile și ideile pornesc din Ardeal și câștigă pe parcursul narațiunii dimensiuni europene.”
Camelia Manuela SAVA
UN PĂMÂNT CU ENERGII CLOCOTITOARE: TERRA NOBILIS, al lui Costel Suditu
Volumul de versuri al lui Costel Suditu, Terra nobilis – publicat la Editura Eikon, 2015, completează universul liric al acestuia într-un mod original, după ce debutul poetului buzoian avusese loc în 2012 la Editura Națiunea cu placheta lirică „Sub gutui”.
Încă din titlu, cititorii sunt invitați solemn la un periplu printr-o lume a energiilor clocotitoare, o lume simplă în esența ei, un univers nobil sau al nobililor, căci „terranobilis” este pământul sacru, acel axis mundi care te-a format și te-a urmat pretutindeni. Deși expresia latinească este compusă dintr-un substantiv și un adjectiv, care în limba română s-ar traduce „pământul nobil”, după părerea mea, se poate traduce in extenso, citind volumul filă cu filă, ca fiind „pământul nobililor”, al țăranilor care cred cu sfințenie în legătura cu glia lor – trainică, intrinsecă, înscrisă pe vecie în sângele lor, modul lor de viață.
În volumul lui Costel Suditu se vede limpede cum țăranii sunt legați de pământul lor, de tradițiile lor, de limba lor, de familie, de sat – văzut ca o cale spre eternizare, de „înveșnicire”, ca să îl parafrazez pe Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat”. Cu pământul s-au înfrățit acești nobili – sfinți truditori pe ogor, din pământ s-au ivit și în pământ vor merge, după cuvântul scripturilor, cu fețele lor de lut, cu ochii lor scăpărând a îndumnezeire.
Deci ar trebui să înțelegem că e un volum de versuri despre țărani? Cu țărani? Nu. Nicidecum. Este un omagiu adus sufletului românesc, în special locuitorilor de la Curbura Carpaților, în care poetul Costel Suditu a luat forma de lut spiritualizat, locurile natale având o geografie unicat pentru el, inspirația și talentul încununând ca un adaggio tot ceea ce e mai frumos, mai pur în sufletul lui de copil-matur, de om care tânjește după un „cântec larg”, atoatecuprinzător.
Acel axis mundi, mai sus-pomenit, se regăsește în versurile din volumul TERRA NOBILIS, care devine astfel o istorie personală în versuri, a celui născut în satul Băjani, comuna Vadu Pași, județul Buzău, unde „bunicii bunicilor mei, cu cioata arat-au pământul”, dar au „topit țeava tunului”, „târziu încoa” și au ajuns la generațiile mai tinere care, arghezian, au schimbat obiceiul: „Copiii lor n-au mai arat -/ Făcură unii mărețe școli și s-au dezvățat”. Este în esență acea trecere în revistă a evoluției satului românesc, ca la Arghezi, însă originală în limbaj, o evoluție a biograficului, a familiei, și, la urma urmei, a orânduirii lumii.
Se poate recunoaște încă de la primele poeme o configurație aparte a satului buzoian ca matrice spirituală: istoria și geografia locului e împletesc armonios într-un ansamblu vast în care încap: satul cu moara, cu brutăria, cu C.A.P.-ul, podul, râul Buzău, câmpul, tinerii și bătrânii, existând aici un triunghi familial perpetuu, simbolic, inextricabil –bunici-părinți-copii.
Ceea ce surprinde în mod deosebit este limbajul artistic inedit, excepțional, fără figuri de stil, autorul folosind subgraiul muntenesc de la Buzău (conform dialectologiei românești, se încadrează în limbajul de tranziție stabilit de Al. Saramandru, Universitatea din București) cu transformarea lui „e” în „i”, trecerea lui „ă” la „î”, cu pronunția lui „h” în loc de „f”: „bini”, „să hie”, „hinu-hina” și sunt edificatoare în acest sens versurile din poemul-matcă, testamentar, al bunicului: „Mă-sii di viațî, di mâini o sî mor!”; în plus, apare aici renunțarea la finalul cuvintelor (articolul hotărât nu se mai pronunță –căderea consoanei finale): „copchilu”, „criminalu”, „fânu”, „omu” etc.
Apar simboluri ale lumii ancestrale țărănești, ale lumii campestre: roata, soarele, pâinea, fântâna; sunt prezentate muncile câmpului – la nivel sintetizat, aducând în prim plan o lume asemănătoare cu cea moromețiană sau soresciană. Nu lipsesc, evident, nici principalele evenimente din viața omului care marchează simbolic ritualurile devenirii-trecerii: nașterea, botezul copilăria, nunta cu pețitul și rolurile asumate, moartea (uneori sinuciderea – ca întrerupere a mersului firesc al lumii), dar sunt evidențiate și tarele fizice sau psihice ale unora dintre actanți. Se poate vorbi de așa-zise „personaje”, surprinse în crochiuri reușite, hazlii sau filosofico-moralizatoare, dialogurile sunt vii, antrenante, descrierile reușite, metaforizante, ceea ce te face să fii prins în pânza cărții, de la un poem la altul, de la un vers la altul, existând o coeziune, o continuitate lucidă, angajantă între toate paginile volumului.
Ca o firească efigie este văzută copilăria – universală – deși e particularizantă, pe alocuri: cu jocurile și joaca specifice, cu plecatul de acasă de dimineață până seara, copilul purtându-și singur de grijă, cu înotul, pescuitul, furatul pepenilor, cățăratul prin copaci sau pe garduri, cu primii fiori ai iubirii (în poezia „Jocul”), cu primul eșec conștientizat, câmpul fiind „splendid loc de joacă”. Inocența, candoarea, sinceritatea sunt coordonate ale acestei etape premergătoare formării puiului de om care încearcă să cunoască lumea, să o ia în stăpânire, să afle tot despre toate și despre toți ai lui, pe care nu îi poate uita niciodată.
Sfătoșenia, ironia, autoironia, hazul de necaz, filosofia de viață a țăranilor, iubirea de țară (ca în poemul „Numai și numai Român”) sunt elemente ce caracterizează acest volum unitar. Descrierile sau portretele miniaturale au un scop precis, un tâlc, un sens: să redea o lume ce a rămas în inima poetului trează. Sunt peisaje concentrate, persoane reale, cu un nume, o istorie, un farmec. TERRA NOBILIS este, de asemenea, o autobiografie lirico-filosofico-moralizatoare, în poeme narative lungi, dar bine temperate, un arbore genealogic unde regăsim icoanele dragi, pornind de la bunici: iese în evidență Manolache, bunicul patern, dar nu e uitat nici celălalt bunic, matern, Giuvală, apoi vin la rând mama și tata, rudele, prietenii și ceilalți țărani.
Cartea în sine este sufletul poetului în care a surprins și a cuprins sentimente, pățanii, întâmplări hazlii ce arată istețimea și viclenia țăranilor, femei și bărbați, obiceiurile, munca lor în toate anotimpurile, viața și modul lor de a fi, asezonat cu limbajul original muntenesc neaoș.
Simplitatea ascunde un clocot uriaș al acestei lumi pe care Costel Suditu o reașază în toată măreția ei în granițele de hârtie ale cărții sale TERRA NOBILIS, căci prin cuvânt se păstrează legătura cu strămoșii, cu vița românească din care te-ai plămădit și tu… un truditor al cuvântului ce ascunde energiile nebănuite ale frumuseții lumii, ale binelui sau maibinelui, ale recunoștinței…
Diana Dobrița BÎLEA
Fațetarea continuă a sentimentului de dragoste
Cartea de proză scurtă „Cerul meu arcturian“ (editura Helis, 2016) este cea de-a șasea apariție editorială a scriitoarei tomitane Mihaela Burlacu, după „Te iubesc e prea puțin“ (proză scurtă, 2005, premiată de USR Filiala Dobrogea în 2006), „Rugați-vă pentru îngerii indeciși“ (roman, 2007), „Decalogul tăcerilor albastre“ (roman, 2008), „O vară de necuprins“ (roman, 2010), și „Simfonie pentru ciulini“ (roman, 2012).
Motto-ul reprezintă cu destulă fidelitate conținutul cărții: „Omul este o stea încătușată într-un corp, până când, la sfârșit, se eliberează prin propria luptă. Doar prin efort și trudă steaua din tine va înflori într-o nouă viață“ (Tăblița de smarald 3, TOTH), întrucât Cerul meu arcturian este o carte despre stăruința omului în general și a femeii în special de a accede la înaltul propriului sine pentru ca, de acolo și numai de acolo, să interacționeze cu ceilalți într-o formă elevată: dăruind cu prisosință iubire chiar și în lipsa evidentă, uneori, a unui feed-back. A „înflori într-o nouă viață“ înseamnă pentru Mihaela Burlacu a transcende diferitele bariere ale sufletului și a fațeta continuu sentimentul de dragoste, ca pe un diamant, transbordându-l cu sine prin toate etapele-propuneri ale vieții. Acest fapt este accentuat de stilul confesiv, instrument pe care autoarea îl mânuiește nu doar cu abilitate, ci și cu fervoare, ceea ce suscită cititorului curiozitatea și dorința de a o descoperi mereu în spatele fiecărei „povești“.
Titlul Cerul meu arcturian poartă numele penultimei proze scurte (din 9) și trimite la un gen aparte de împlinire în viață, inclusă iubirea, într-un alt mod decât acela pe care l-a visat și l-a așteptat femeia personaj principal. Argumentele în acest sens sunt două: Arcturus este una dintre cele mai strălucitoare stele, situată în constelația Boarului, dar și un arbore ornamental care înflorește de două ore pe an. Atât steaua, cât și florile arcturusului sunt guvernate de culoarea galben, care aparține divinității, luminii și vieții, fiind considerat și un mijloc de comunicare între oameni și zei. Pictorul rus Vasili Kandinski spunea: „Galbenul are o asemenea năzuință spre lumină încât nu poate să existe galben foarte închis“. Dar același galben este asociat adulterului, ca și ruperii, din cauza lui Lucifer, a sfintelor legături cu iubirea divină. În proza scurtă de față, veriga lipsă a luminii/ a împlinirii în iubire e dată de faptul că Smaranda, deși însărcinată cu omul (însurat cu o altă femeie) pe care îl iubește și care o adoră, se căsătorește cu un alt bărbat, perplexă ea însăși în timp ce se lasă luată de valul vieții: „Priveam siderată totul, de parcă nu eu creasem această piesă“. Cuvintele înțelepte din final reechilibrează povestea: „Realizam că fericirea nu mi-o aduce un bărbat (…). Nu voi mai aștepta pe cineva sau ceva să mă facă fericită, pentru că eu eram singura responsabilă de starea mea de fericire“. „Albastrul arcturian“ al cerului irumpe din imaginea icoanei lângă care arde flacăra candelei, semn de împăcare a fiicei Evei cu Dumnezeu, cu lumea, cu propriul său destin.
Titlul primei povestiri, Femeia-aisberg, induce în eroare, având menirea de a determina cititorul să-și imagineze personajul principal drept o femeie puternică, pentru care propriul sentiment de dragoste s-a artificializat, pierzând complet substanța și rămânând, în schimb, cu niște repere aplicabile la momentele de interes. Dar, nu. Tot cuprinsul cărții demonstrează contrariul, nu doar prima povestire. Femeia Mihaelei Burlacu este puternică, însă nu devenind de gheață, ci înțelegându-și (ex-)partenerul, iertând, acceptând, exersând iubirea unidirecțională, cea care nu are și un drum de răspuns și, de aici, exersând singurătatea ca stare de fapt, reînvățând continuu să iubească, astfel încât să găsească bucurie până și acolo unde în mod normal sălășluiesc suferința și tristețea. Un crez al său nedeclarat este ad astra per aspera, deși în iubire nu caută absolutul, ci normalul, omenescul, cel care în mod natural ar trebui s-o însoțească de-a lungul tinereții, dacă nu și al vieții întregi. Pe tot parcursul cărții, femeia aceasta izbutește să nu aducă acuze celui care i-a greșit sau care n-a agreat-o din varii motive: „Orice am iubi în lumea asta trebuie lăsat liber“. (În abisul cerului). Mai mult decât atât, iubirea pentru El nu se va stinge total odată cu sfârșitul poveștii de dragoste, nici măcar cu declanșarea altei povești, ci se va sublima în mod miraculos, devenind parte din bagajul sufletesc al femeii. În acest fel, aisbergul invocat în titlu capătă un rol impropriu, deloc aleatoriu („mă ducea unde trebuie“), vocabula „teamă“ constituind cordonul ombilical ce îl leagă de ființa care îl poartă înlăuntrul său: „Aisbergul din mine mă ducea unde trebuie, fără teamă, acolo unde voiau marea, oceanul și vântul“. Natura, în care putem să-l includem și pe Dumnezeu, este în cele din urmă suverană, deși intuim acceptul tacit al femeii care consideră că tot ceea ce i se întâmplă trebuie să fie spre binele ei. Revolta, puseurile de aprigă deznădejde nu lipsesc totuși din panoplia sa sufletească: „Rănile de pe suflet dor cel mai tare pentru că ele se fac direct, fără o anestezie prealabilă“ (În abisul cerului); „Se spune că ești învinsă numai atunci când renunți. Eu renunțasem la El“ (Ploaia); „Când deschidea ochii se prefăcea că se bucură de liniște, dar, întinzând mâna spre pustiul de lângă ea, o apuca greața și îi venea să urle că, uneori, minciuna e mai suportabilă decât adevărul“ (Cea mai fericită femeie din lume); „Dacă el mă accepta așa cum eram: grasă, mioapă, oare de ce eu nu mă puteam accepta așa cum eram?“ (Lebăda, titlu ce ne duce cu gândul la povestea Rățușca cea urâtă scrisă de Hans Christian Andersen). Când durerea este atât de mare încât nu i se mai zărește un capăt, femeia Mihaelei Burlacu reușește să se treacă prin filtrul rațiunii și, mucalit, cu inteligență, să facă haz de necaz: „Azi m-am decis. O să scriu Organizației Mondiale a Sănătății să se aloce fonduri mai mari găsirii unui remediu împotriva durerii și a decepțiilor din dragoste. Am să mă ofer voluntar pentru orice experiment care se va face în acest scop“ (În abisul cerului).
Dragostea este esențială în accepțiunea scriitoarei. Acest sentiment poate constitui un scut protector sau poate aduce vindecarea de rănile trecutului: „Eram îndrăgostiți și iubirea noastră ne proteja de tot răul din lume. (…) dacă există afecțiune, vine și vindecarea de tot trecutul, rămășițe ale unor relații nevindecate de timp și gânduri“ (Nigeria – Lagos). Nu doar trăirea acesteia la cote paroxistice aduce mulțumire/ fericire, ci și urmele revelatoare lăsate după ce s-a sfârșit: „Am învățat să-mi elimin complexele de inferioritate (…). Apoi am realizat că fericirea este, uneori, foarte aproape de noi, și că merit mai multe de la viață (…). Miron mă învățase atâtea (…). Aceste revelații deosebite au avut puterea de a mă transforma pentru totdeauna“ (Lebăda); „M-ai ajutat să mă ridic (…). Aș fi putut jura că erai un soare întreg, nu doar o rază infinită!“ (O rază de soare infinită).
Cerul meu arcturian este o carte despre izbânzi și înfrângeri în iubire, despre singurătate, inclusă singurătatea în doi, despre lupta cu sine, cu propriile complexe pentru a putea arăta celuilalt fața (mai) frumoasă a interiorității, despre anumite neputințe potențate de ofertele paupere ale societății românești, despre sacrificiu, despre viață. Mihaela Burlacu este indubitabil o fină cunoscătoare a sufletului și psihologiei feminine, o voce narativă plăcută, captivantă, pe cât de percutantă pe atât de suavă, capabilă să sensibilizeze, cu certe calități scriitoricești, dovadă fiind și faptul că două povestiri din cartea la care facem referire – Ploaia și Cea mai iubită femeie din lume – au primit premiul de creație „Naji Naaman“, ocazie cu care scriitoarea de la Pontul Euxin a devenind membru al Casei Regale de creație „Naji Naaman“ din Liban.
