Spații culturale nr. 47 (11)
Mihaela Mariana CAZIMIROVICI
Întru redescoperirea cronologiei sacre
Obișnuim, în ultima vreme, să etichetăm și să aplicăm ștampile reci, mai ales în fața lucrurilor pe care nu avem răbdarea să le aprofundăm. Astfel privind situația, în cazul noului volum, al șaselea, publicat de poetul Octavian Mihalcea și intitulat „Umbra de fier”, formula în care s-ar încadra ar fi: minimalism camuflat într-o formă de textualism sau textualism fragmentat în forme minimale.
Numai că un astfel de punct de vedere nu poate descrie îmbucurător multitudinea de sensuri, nivelul superior al abstractizării și gradul remarcabil de maturizare la care a ajuns autorul.
Deoarece poetul nu lasă loc de ambiguități, ci se prezintă în condiții de rigurozitate, calitate și claritate textuală superioare, „Copiem cristale venețiene […]” (Împletiți). De altfel, dă impresia unei mari siguranțe de sine în abordarea scrierii sale. Nu are pierderi de energie; rămâne mereu la un nivel înalt, revenirea propriei respirații a cititorului realizându-se prin porții bune de aer, oferite, tot ritmat, prin indicii, în descifrarea mesajelor, așezate din loc în loc.
Ne referim, evident, la: „Urmăriți artefactul omenesc nud.” (Orologii) (p. 15), „Numere peste tot.” (Numere) (p. 20) sau „Vin adânci destăinuiri, treptat […]” (Poetul pictează povești) (p. 25). Precum și la: „Răsucirea cheilor cotropitoare.” (Manieră) (p. 56), pentru ca, pe pagina alăturată să ne spună, și mai clar, calea de respectat: „Fără atingere fixă, doar așa fiind continuată plutirea singură.” (Dans) (p. 57).
Și, iată că, dacă urmărim firul acestor coduri, indicii sau chei, pentru care am scris special, nu numai numele poemelor, ci și numerele paginilor unde le găsim, în paranteze separate, observăm că acesta se așază magistral în cronologia lor. Dar, și mai mult, mergând spre ultima parte, clarifică lucrurile, precum spuneam inițial: „[…] globuri și chei și valuri” (Șarada) (p. 78), într-un poem neașteptat, cu aspect de ghicitoare și, totuși, am zice, necesar în economia volumului, care altfel ar arbora un aer prea monoton prin seriozitate și gravitate. De altfel, aflăm imediat, în pagina următoare, și unde se află rezolvarea enigmei, prin: „Doar la sfârșit auzim răspunsul.” (Aur presat).
Toate poemele acestui volum sunt adevărate revelații cu marcaje minimaliste, atât de bine stăpânite, de cele mai multe ori prin propoziții foarte scurte, și reprezintă un fel de tălmăcire episodică a istoriei creației, în subsidiar cu trimiteri biblice și la diverse mituri, prin simboluri; plecând de la „[…] «da» primului strigăt arborescent, aburul îmbrățișând tinere rădăcini” (Strigăt arborescent), adică de la transformarea din fața țipătului care pornește viața în realitate, până la, în final, trimiterea, din nou, la start, circular, în speranța că vom găsi cheia în cercuri: „Sunetul ne amețește și admiră începutul” (Locuire), precum într-un joc fără sfârșit.
Și nu uită să ne atenționeze, în poemul Nimb, că: „Simțim apropierea versurilor neascunse. Cuvintele ar sfâșia multe.” și că, imediat, în pagina ce îl succede: „Aluzia estompată se răspândește, odată cu puterea șarpelui-herald” (Solzi și stampe). Va să zică, apare, fără întârziere, șarpele după „nimb”. Iată, și ispita în condițiile raiului!
Punerea aceasta în scenă a celor vechi, realizată cu atenție, rațional, nu evită existența cețurilor, care încearcă să îmbrace „șarada”, despre care spuneam, într-un voal. Pentru că, nu-i așa, provocările nu ne omoară (neapărat!), ci ne fac să ni le dorim mereu: „[…] așteptăm săgețile. Săgețile care nu mai ucid.” (Detaliu).
De asemenea, poetul are curajul de a-și expune temerile, „Lumini cutremurând inimi” (Despre eliberare), care apar în fața libertății. Asta fiindcă le-a găsit, se pare, antidotul prin faptul că știe despre sfârșit; sfârșitul izbăvitor, echivalent cu moartea. Și, deși aceasta încă nu spală patimile, îl face să creadă în tămăduire: „Doar șamanii dansează frenetic […]” (Captivitate).
Avertizându-ne mereu că va merge cât mai în adâncuri, în ciuda celor spuse, ne îndeamnă spre înainte: „Pioase răni mai departe.” (Sub pleoape), pentru ca prin tușe scurte, retezate, să ne dezvăluie anii din trunchiul arborelui, care devine, în final, cărbune: „Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui” (Orologii).
Deși urmărește, mereu concentrat, trecerea timpului, rămâne fericit tot sub oblăduirea libertății, „Căi fără reguli.” (Efect), sau, mai degrabă, a dorinței de eliberare, „Suntem împletiți cu zidul, cu viețile perforate la distanță, mai mult figuri pentru fastul baroc”; în acest stil care oferă libertate și drum prielnic imaginației, fanteziei.
După explorarea trecutului, precum în „Vechiul Testament”, totuși, „Rămâne discul noilor timpi” (Poză), „Noul Testament”, și, din nou, ne atrage atenția, de data aceasta, asupra viitorului tulbure, neîncetat îndreptat spre „Apocalipsă”: „Lăzi cubice înfrățite cu prăbușirea” sau spre: „[…] pericolul retezării și Salomeea dansând. Va veni ziua.” (Lângă mine), spusă plat, hotărât și fără echivocuri; cu referire indirectă la Sfântul Ioan Botezătorul. Și, încă, pentru întărirea argumentului biblic, ne oferă și accentul necesar al Sfintei Treimi: „[…] exact la fel ca triunghiul tainei”, într-un poem cu titlu simbolic, respectiv Nu cred, pentru ca apoi în Destăinuiri, iarăși pe pagina imediat următoare, să vorbească despre legătura cu lumea cealaltă, care se realizează prin îngeri: „[…] codul istoriei transmis artistic prin manuale îngerești […]”. Pentru ca, mai târziu, să citim poemul Versul trăiește dincolo, cu un titlu atât de elocvent.
În plus, abilitatea sa auctorială, demonstrată din plin, nu dă semne de concetism; concluzie care vine, iarăși, să ofere puncte în favoarea poetului.
Sigur că, în final, nu putem să mai adăugăm decât că acest volum de poeme, această construcție atât de stabilă, denotând forță scriitoricească, vine să întregească personalitatea aparte a poetului Octavian Mihalcea, care se situează cumva într-un rol de precursor, pregătind terenul pentru explorări și dezvoltări ulterioare, spre zone și mai înalte de rafinament, subtilitate și, de ce nu, de ingeniozitate.
(Octavian Mihalcea, Umbra de fier, poezii, Editura Semne, București, 2016, 88 p.)
Elisabeta GRASU
Sub semnul timpului…
Timpul este însăși viața sau ,,stofa” din care este făcută aceasta și cum viața este un miracol, el ne povestește despre miracolul vieții. Misterul, candoarea și armonia stau sub semnul timpului în poeziile lui Mircea-Constantin Jurebie.
Se pare că timpul cronologic și timpul psihologic de care suntem conștienți de ceea ce facem și ce nu facem gravitează în emoțiile poetului, se contopesc, regăsindu-se în trecut, dar și în prezent, cu înfiorare: ,,Sunt un amic desprins din calendar,/ Adus pentru o clipă în prezent,/ Sunt derutat, pardon, scuzați, bonsoar,/ Știu că sunt retro, dar nu sunt absent” (Retro).
,,O, tempora! O, mores!” este expresia unei indignări retorice, încărcată de nostalgie, amintirile sunt ,,priveliști răsfirate” în ,,demult” și retrăite în prezent: ,,Amintirea firu-și toarce cu un melancolic fus,/ …Într-o vreme care-și poartă anii vechi către apus,/ Și-i strunește pentru-o clipă, doar atât, nimic mai mult”.
Nerăzvrătit împotriva timpului, poetul îl privește ca un spectator, deplângând povara omenirii efemere, care încearcă să renască prin iubire divină. Astfel omenirea își cară ,,destinul în spinare”, făcându-și din suflete ,,o mult prea grea povară”, dar ,,Iubirea-n vis renaște cu zâmbetul pe față,/ Și inima tresaltă, căci ziua-i senină…/ Se scaldă omenirea în zori de dimineață” (Grea povară).
Confesiunea continuă cu o poezie ce este construită pe un motiv biblic, cel al pomului vieții, care devine ,,Pomul timpului trecut”. Pe crengile acestuia stau ,,iluzii ne-mplinite”, ,,doruri fără vlagă”, ,,o dragoste firavă’’…, transformându-se astfel într-un depozitar al memoriei care animă sufletul: ,,Răvășit de întâlnirea cu tot ce-mi părea pierdut/ …Scuturam, din amintire, pomul timpului trecut…”
Tomnaticul trubadur flirtează cu timpul, cu amintirile, retrăiește cu aceeași pasiune și delicatețe, dar și cu tristețe și durere, imagini trecute. ,,Cortina timpului” cade și se ridică picurând în sufletul acestuia plăcerea, dar și otrava, antiteze amăgitoare pline de venin: ,,Privești curios la ele, le retrăiești prezența,/ Guști mierea fericirii și-otrăvile durerii,/ Mirat le simți în suflet, acum, omnisciența,/ Când viața se dizolvă în amurgitul serii”.
Nu cu disperare, cu mâhnire însă, poetul caută prin cămara amintirii și găsește în ,,caiete”, care-s scrise cu ,,cerneală de uitare”, figura unei iubiri aduse pentru o clipă în prezent și retrăite cu ochii minții, deoarece timpul e doar amintire: ,,Din îmbătrânite timpuri, o iubire reînvie… și o clipă întârzie/ În părelnica sclipire, dar se stinge ostenită” (În cămara amintirii).
Alteori timpul este un vis în care te poți rătăci, pierzându-ți busola, trăind regretul neputinței de a găsi ,,cărarea cu doruri însemnată”: ,,Călătoream prin vise pierdut, îngândurat/ …M-am rătăcit în anii ce-n urmă i-am lăsat/ Și nu mai am busola să-i regăsesc vreodată” (Rătăcit).
,,Rugini în crizanteme” este un rondel în care timpul atinge atât natura, cât și sufletul, inducând nostalgii, neliniști, pentru că acesta există în raport cu stările afective ale omului: ,,Se strâng rugini în crizanteme/ …Tristeți se-adună în cuvânt/ Și în nostalgice poeme”.
,,Amurgește vara” este o metaforă a timpului distructiv care se ascunde în frunza ruginie, alungă păsările călătoare, înroșește strugurii în vie, adoarme vechile iubiri și trezește lacrimi unei bătrâne ce-și numără ,,în minte negre deziluzii”.
Evenimente afective și spirituale impun atenției poezii în care erosul se cerne prin ochiul timpului ,,hain” și ,,hoț”: ,,Îți culegeam cuvinte din suspine/ Rodite din fierbintea ta dorință,/ …Când aștrii luminau cerești iatacuri,/ Mai știi, ne contopeam în toropire…” (Când stelele).
Interogații retorice rămân fără răspuns; se pare că vicleanul TIMP a atenuat focul dragostei din ochii ,,cărunți” ai iubitei. Au rămas doar amintirile care o fac să zâmbească ,,tainic”, stârnind incertitudini: ,,Când te-ntreb de mă iubești,/ De ce-n glumă te încrunți/ Și-apoi tainic îmi zâmbești,/ Dragoste cu ochi cărunți?” (Dragoste cu ochi cărunți).
Poeme de iubire pline de ingenuitate nostalgică rememorează vremuri de demult și fac să vibreze suflete. Suferința și fericirea se împletesc și dau sens vieții, chiar dacă timpul trece. Iubirea este mai mult decât un sentiment; este un mod de a fi, este viața însăși, pe care o face mai frumoasă, mai intensă, iar timpul o erodează sau NU: ,,Era așa sfioasă, cuminte, delicată,/ …A-ncărunțit minunea, dar zâmbetu-i de fată/ Rămâne-n amintirea ce-n inimă-mi tresare…/ Discretă și timidă ca un surâs de soare” (Era…). TIMPUL trecut devine actual prin senzații ce fac posibil ca ,,vraja” ce se ascunde în „floarea de cais” să devină ,,minune-ncărunțită”, care face să tresalte inima celui care iubește încă: „Să-mi faci culcuș la pieptu-ți, la fel ca altădată,/ Să mă mângâie șoapta din inima iubită,/ Să simt în dezmierdare privirea adorată” (La fel ca altădată).
TIMPUL nu este istorie romanțată, comparația cu prezentul aproape că nu există, deoarece poetul trăiește ,,acum” armonia amintirilor. Timpul aproape că s-a uitat pe pridvorul unei case, și în liniștea lui se regăsește însăși existența: ,,Din timp uitat, pe-o nevăzută scară,/ O liniște cuminte și duioasă/ Către prezent, cu pași înceți coboară” (Timp uitat). Atunci când Orfeu se pregătea să cânte, în jurul lui se înghesuiau copacii, să asculte. În poezia ,,Cântau pădurile”, copacii înșiși cântă… vremuri trecute. Cântecul lor aduce liniște, seninătate, elimină tensiuni, pentru că pădurea este un simbol al armoniei, al spațiului renașterii, al vieții perpetue: „În cor, copacii se-adunau/ Împărtășindu-și din cântări,/ Și, în armonice visări,/ Cântau pădurile…, cântau”.
Universul poetic al volumului O, tempora! este scăldat de timpul amintirilor. Relația poetului cu acesta nu este una gravă, dramatică, ci este încărcată de resemnare caldă, calmă, luminoasă, chiar pe alocuri este de împăcare cu sine, cu viața; este o înțelegere înțeleaptă pe care o aduce însuși timpul în alergarea sa.
În peisajul cultural băcăuan, Mircea-Constantin Jurebie aduce prin acest volum parfumul vremurilor trecute, când iubirea era profundă, tandră, sacră, când timpul torcea clipe de fericire și îmbia la visare.
O, tempora! este o carte de suflet.
Ionel POPA
O CARTE DE EXCELENȚĂ
Așa poate fi apreciat volumul În căutarea omului total Moștenirea literară și spirituală a lui Vintilă Horia, apărut la Ed. Vremea, 2016, sub coordonarea lui Cristian Bădiliță și Basarab Nicolescu. Volumul adună între copertele sale comunicările susținute la colocviul de la Craiova dedicat lui Vintilă Horia cu prilejul centenarului. Cele 12 comunicări prezintă diferitele fațete ale operei unuia dintre cei mai importanți creatori ai exilului românesc, care a statuat cultura română la cotele universalității.
Cele 12 studii sunt precedate de prefața (,,Moștenirea literară și spirituală a lui Vintilă Horia”) în care cei doi editori ai cărții se referă: 1. La consecințele absurde ale aplicării „scrofuloase” a legii 217/2015 de către Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România
În „Cavalerul Cunoașterii Ce Va Veni”, pornind de la evocarea prieteniei cu Vintilă Horia, Basarab Nicolescu face un “exercițiu de admirație”. Florin Manolescu în „Vintilă Horia: un gândirist après la lettre” se oprește asupra primilor ani de exil, când scriitorul, marcat de trauma pierderii patriei, se zbate sufletește și spiritualicește întru căutarea unei noi patrii. Toată această zbuciumare a fost chihlimbarizată mai întâi în volumul de poezii A murit un sfânt – 1951. În partea a doua a studiului, exegetul literaturii exilului românesc reconstituie teoria romanului disipată în diferite texte ale scriitorului. Cele două studii ample și substanțiale („Publicistica lui Vintilă Horia în perioada interbelică” și „Eseistul Vintilă Horia în revistele exilului românesc”), semnate de Mihaela Albu și Dan Anghelescu nu mai au nevoie de nici un comentariu, deoarece de la titlu la organizarea lor interioară spun lucrurile fundamentale despre acest sector al operei horiene; subliniem că autorii pun în evidență bogata paletă problematică și temeinicia filosofică a eseisticii și publicisticii scriitorului. Prin informațiile pe care le aduc și prin dovezile despre crimele regimului comunist împotriva culturii naționale, se impun cele două studii documentare ale Mirelei Rotaru: „Vintilă Horia în dosarele Securității” și „Dosarul premiului Goncourt 1960”. În „Vintilă Horia. De la comparatism la
Volumul pe care îl recomandăm spre studiu se încheie cu „Anexa”: După treizeci de ani, un text în care Vintilă Horia rememorează istoria premiului Goncourt-1960.
Ultima pagină a cărții recenzate este „Despre autorii” lui.
Prin nivelul academic al studiilor, prin tratarea temelor fără parti-pris-uri, prin debarasarea celor bătrâni de cele învățate în școala comunistă și prin imunitatea dovedită de cei tineri (cu două excepții, toți semnatarii studiilor sunt tineri) la ecourile ei, cartea aceasta este un model de urmat.
Acest volum de studii despre viața și opera autorului romanului Dumnezeu s-a născut în exil este reabilitarea morală a scriitorului. Trebuie să urmeze reabilitarea juridică care să anuleze sentința stalinistă a „tribunalului poporului” din 1946.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Gheorghe Oncioiu, Extracții fără anestezie
Bun de citit în zilele ploioase, romanul „Extracții fără anestezie” (Editgraph, 2013), de Gheorghe Oncioiu, îi propune cititorului intrarea într-o lume de care până și cei mai viteji se tem: cea a medicilor stomatologi, reparatorii tuturor greșelilor noastre de alimentație și de igienă. Dacă ar fi strict profesional, cu studii de caz și informații de specialitate, probabil că romanul ar sfârși prin a fi părăsit de la primele pagini. Din fericire, autorul buzoian are umor, știe să povestească și nu duce lipsă de spiritul de observație și de analiză atât de necesar unui prozator care se respectă, astfel că reușește să scrie o proză alertă, savuroasă, care amuză, dar și pune pe gânduri.
Policlinica stomatologică din roman este, de fapt, un câmp de luptă, în care miza nu este tratarea pacienților și compasiunea față de suferințele lor, ci câștigul material al medicilor angajați, plus îndelung visata șefie, aducătoare de prestigiu și multe alte foloase. Medicii au nume care-i carecterizează perfect: Proptea, Fofileanu, Cântărețu, Potriveală, Uluitu etc., în funcție de năravurile și de caracterul fiecăruia. Nici un personaj (cu excepția, poate, a doctorului Lepădatu) nu este simpatic; pregătirea profesională precară, corupția, lipsa de respect față de meserie și față de „obiectul muncii” (adică față de pacient) sunt trăsături comune. Doctorița Cântărețu este mai preocupată de spionarea colegilor și de darea lor în gât pe la forurile comuniste legiuitoare, decât de practicarea meseriei pentru care este plătită; ea se face doar că muncește, așa cum procedează și Fofileanu, și Potriveală, și toți ceilalți angajați, de la vlădică până la opincă (în primul capitol apar și două femei de serviciu șleampăte, leneșe și analfabete, dar care au un bine pus la punct mecanism al lingușirii). Doctorul Proptea, stagiarul care habar n-are de meserie, nici măcar nu mai simulează că muncește: el are pile, cunoștințe și relații (sigla pcr nu trimitea doar la partidul comunist, ci și la modul intern de funcționare a sistemului), așa că va ocupa, în final, funcția de director al instituției, atât de vânată de toți ceilalți medici, fiindcă așa se întâmpla pe atunci (și acum e la fel, căci trăim în aceeași țară): cel mai prost trebuia să câștige.
Între personaje, Profesoru pare a face notă discordantă: el este singurul cu preocupări științifice, singurul care mai citește și care mai manifestă oarece interes pentru profesia aleasă. Numai că romanul lui Gheorghe Oncioiu nu propune dezbateri etice cu împărțirea personajelor în bune și rele, ci întreține o stare de ambiguitate morală: Profesoru pare bun, dar este la fel de corupt ca și ceilalți, la fel de pervers, în ciuda aerelor lui savante și a cumsecădeniei mimate, și, în plus, capabil să-i manipuleze pe cei care fac greșeala de a se apropia de el. Doctorul Lepădatu, interesat de meserie și credul, este una dintre victimele celui pe care-l crede mentor onest; trezirea la realitate este dramatică, dar nu influențează cursul (ne)firesc al lucrurilor.
Dacă medicii (chiar și cei cu o aparență de respectabilitate) sunt ticăloși, se sapă, se toarnă, fac și desfac alianțe în funcție de interesele de moment, întrețin, într-un cuvânt, corupția instituționalizată, trebuie spus că nici pacienții lor nu sunt îngeri. În definitiv, trăiesc cu toții într-o lume fără valori, fără repere, în care singura lege este cea a junglei: fiecare membru este un prădător, fiecare seceră spaimă la nivelul trofic inferior. Trebuie spus că Gheorghe Oncioiu are inteligența de a nu folosi numai negru în tablourile „de familie” pe care le ilustrează și de a nu apăsa cine știe cât pe dramatismul scenelor. Multe secvențe stau sub semnul unui umor de bună calitate: un pacient în vârstă confundă contraunghiul cu contra unghia și stomatologia cu pedichiura, un vânător aduce gloanțe (plumbi) pentru plombarea singurului molar care i-a mai rămas, o mamă cu pile își aduce fiica la „dezumflat”, pretextând că nu cunoaște diferența dintre o balonată și-o gravidă sau dintre stomatologie și ginecologie etc.
„Extracțiile fără anestezie” își poartă cititorul printr-o lume prea puțin explorată literar și dau mărturie despre calitățile indubitabile de prozator ale autorului, fost medic stomatolog.
Emil NICULESCU
ION G. PENA, UN SCRIITOR „NOROCOS”?
– tușe la un portret –
Să-l (re)evoci pe poetul preceptor Ion G.Pena (ce părere ar fi avut Moromete despre „fonciire” și, eventual, această frumoasă ispravnicească profesie, nu este momentul să detaliem), la o mulțime de ani de la deces (la 105 ani de la naștere și mulți alții de când s-a stins – 29 iulie 1944 -, într-un spital militar, la Alba Iulia, probabil evacuat de pe front) este un lux pe care, la starea literelor noastre, ni-l putem îngădui, cu o anumită strângere de inimă, având, totuși, o anumită acoperire de la Bacovia: „O, genii întristate care mor/ În cerc barbar și fără sentiment…”
Băgăm de seamă că urma lui pe pământ, din punct de vedere al istoriei literare, nu este, mai ales după 1990, lipsită de pregnanță; teleormăneni și nu numai, de la Nae Antonescu la Stan V. Cristea, i-au făcut rânduielile, fără a se scumpi la elogii, pomenindu-l drept „fantasist” și anticipatoriu.
Ubi sunt, dacă ar fi să fie, mai recenții decedați : Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Dan Laurențiu, Cezar Ivănescu și alții de talia lor, acum, când se practică un gâfâit foiletonism, ce încearcă să țină cadența cu marșul (maiakovskian, pe stângul, pe dreptul?) și suma cumplită de apariții editoriale lirice. Nu se știe, ei sunt, cum cu suficiență se spune, „deja istorie”, iar aia este pentru tocilari, băieții deștepți au „școala vieții”.
Poet, epigramist (dintre cei acizi), prozator, Ion G. Pena s-a nimerit să trăiască într-o vreme de mare combustie culturală, sfârșitul deceniului trei al veacului trecut, o adevărată streche a revistelor literare, cum depune memorialistul Pericle Martinescu, născut în același an cu poetul teleormănean, inventariind: A fost o explozie de inteligență, de forță creatoare efectuată în libertate cu un elan ce nu se mai înregistrase vreodată în România. (…) Ca o ilustrare a celor afirmate mai sus, e de-ajuns să ilustrez un singur aspect al fenomenului cultural de atunci, anume numărul mare de reviste literare ce apăreau în acei ani, nu numai în București, dar și în diferite alte orașe, de la un capăt la altul al țării. Între 1932 și 1936 s-a înregistrat un adevărat „dumping” de asemenea publicații înfăptuite de oameni foarte tineri („Les moins vingt-cinq” clamau unu), care sub formula general de „avantgardă”, exaltau un spirit de frondă, de anti-conformism sau pur și simplu de „teribilități” agresive, a căror țintă părea a fi una singură: să șocheze, ba chiar să scandalizeze vechea mentalitate instalată în interiorul forurilor oficiale.(…) Nu numai că le rețin numele, dar parcă le și văd, astăzi, cu formatul, caracterele tipografice, paginația lor. Unele aveau titluri pompoase, altele foarte modeste, sau voit-impertinente: Bobi, Răboj, Caravana, Critica neagră, Pegas, Cadran, Vraja, Miniaturi, Herald, X. Y., Cristalul, Brazda literară, Gong, Șiș (toate în București), Buha, SO4H2 (Acid sulfuric, n.m.), Atom, Vitrina, (Turnu Măgurele), Rod (Alexandria), Punctul (Galați), Stilet, Star, Svârcoliri (Brăila), Mâine (Călărași), Strada (Câmpina), Însemnări (Dorohoi), Foc tânăr (Roman), Bloc (Piatra Neamț), Alfa, Caradașca (Iași), Start (Brașov), Flux (Covasna), Orion (Rădăuți), Festival (Silistra), Carnet literar, Gând nou (Buzău), Caiet (Râmnicu Sărat), Ismail Expres etc. etc. (Pericle Martinescu, Visul Cavalerului, Constanța, Editura „Ex-Ponto”, 1998, p. 90-91).
Între cele care au scăpat sagacelui prozator și diurnist dobrogean se numără și Drum (Roșiorii de Vede), revistă editată de Gruparea literară „Drum”, asociație a tinerilor publiciști teleormăneni, înființată, în 1935, sub președinția de onoare a lui Zaharia Stancu, președinții activi fiind Nicolae Stănescu-Udrea și Florin Crețeanu, după mărturiile lui Al. Tair. Acolo îi va fi tipărit, în 15 iunie 1938, poemul Poetul din urmă Pe-aici poetul este rătăcit,/ Prin hârburi de anafură și besnă,/ Heralzii în tăcere i-au murit/ Și plânsu-i-au durerile în glesnă./ De vreme îndelungă-i călător –/ Cu pietrele și roua din grădină,/ Cu pulberea, cu norul tunător,/ Cu toamna îmbrăcată în rugină./ A năzuit o țară de povești – / Naiade în albastră legiune,/ Luceferi în betele îngerești/ Și verile cu umbră de cărbune./ Să fluture alaiele în zob,/ Pe lanuri să se scuture belșugul,/ Din cupe să hălădue – și rob/ Ca neaua să-i lucească meșteșugul./ O țară de lumină și de vis/ Poetul peste ani a căutat-o;/ I-e sufletul de negură, închis/ Și țara pân’acuma n’a aflat-o (reluat și în „Prepoem, an II, seria II, nr. 19, iunie 1941, unde, de altfel, se anunțase, în 1940, iminența apariției unui volum de versuri al scriitorului, „Iarmaroc” și un volum de epigrame „Flori veninoase”).
Ceea ce poate contraria puțin este faptul de a nu fi fost selectat de Zaharia Stancu în Antologia poeților tineri (Editura Fundațiilor Regale, 1934). O explicație parțială o aflăm în memoriile fostului antologator: După adunarea materialului – peste cinci-șase mii de pagini – care îmi luase mai mult de un an, am trecut la cernerea lui. Am eliminat pe acei tineri care mi s-au părut că nu ar avea suficientă îndreptățire să intre într-o antologie, fie ea și a scriitorilor tineri. (…) M-au atacat cu violență extremă scriitorii neincluși în Antologie, însă m-au atacat și scriitorii cărora le făcusem loc larg în lucrare. Aceștia m-au atacat reproșându-mi că n-am fost drept, că unor poeți le-am dat dat prea mult spațiu, iar altora prea puțin (Zaharia Stancu, Viață, poezie, proză! Confesiunile lui Darie, Editura „Eminescu”, 1975, p. 78; 80).
Ion G. Pena debutase în presă abia în 1932, în revista „acidă” din Turnu Măgurele. Ar mai fi fost și un alt motiv care să-i apropie: admirația față de poezia lui Serghei Esenin, din care, împreună cu Ștefan Baljalarschi, Ion Pena tradusese niște stihuri prin presă. Confesiunile lui Stancu dau seamă că prin onorariul de pe „Antologia poeților tineri” și-a achitat, la Editura „Cartea românească”, tipărirea ,,Tălmăcirilor din Serghei Esenin”, la a cărui răsădire în românește fusese consiliat, în afară de Estera Pascari, și de studentul întârziat Dumitru Baljarschi, de care, din acea primăvară a anului 1929, nu mai știu nimic.
Nu i-a scăpat lui Ion Pena, spre treizeci de ani, când începi să ai oarecari elecțiuni, nici revista/ caietul de poezii „Zarathustra”, trei numere, tipărit, din 1940, cu banii din pușculițele sparte de liceeni, cum se confesa unul dintre redactori, Ion Caraion (n. 1923, comuna Rușavăț, jud Buzău), celălalt fiind Al. Lungu, într-un interviu recoltat de Adrian Păunescu și îndosariat în volumul „Sub semnul întrebării” (Editura „Cartea românească”, 1972).
Al treilea caiet (ianuarie 1941) cuprindea în afară de numele cunoscute (Const. Bivolaru, Lucian Dumitrescu, Traian Lalescu, George Popa, Ioan Coltofeanu, Panait Nicolae, Nanu Măinescu, Ștefan Crăciun, Vasile I. Lușcanu, Dem. Gh. Nolla, , C. Pîrlea, Marin Sîrbulescu. Lucian Valea, n.m.) pe bucovineanul Aurel Fedniuc, pe teleormăneanul Ion Pena, pe D. Nistorescu și Alcom Ion Tudor. Era publicată și o poezie inedită a craioveanului Nicolae Milcu (Emil Manu, Reviste românești de poezie, Editura Academiei R.S.R., 1972, p. 127). Poezia ce a intrat în paginile caietului buzoian de poezie se numea „Scrisoare din oraș” și era paginată la numărul 13. Nu a fost cu ghinion, dacă avem în vedere ce s-a întâmplat cu colaboratorii revistei, inclusiv cu cei doi, care au apărut în colecția acesteia, „Mătănii pentru fata ardeleană” de Lucian Valea și „Fata din brazi” de Al. Lungu (Emil Manu, Ion Caraion, Editura „Universal Dalsi”, 1999, p. 12). Dem. Gh. Nolla, Al. Lungu, Caraion au ales exilul, cum notează autorul „Cântecelor negre”, în prima carte tipărită dincolo de „cortina de fier”: Eu nu mă aflu în posesia listei barem aproximative, necum complete a pribegilor (care mai sunt sau nu mai sunt în viață) voi enumera oarecum alfabetic, între aceștia, foștii „zarathustriști” Alexandru Lungu și Dem, Gh. Nolla (Ion Caraion, Insectele tovarășului Hitler, Munchen, Editura „Jon Dumitrescu-Verlag”, 1982, p. 188-189).
Caraion și Lucian Valea trecuseră prin pușcărie. D. Nistorescu, care se „prinsese” de ultima apariție a revistei buzoiene de poezie, va deveni, mai apoi „turnător” la Securitate al poetului Dem Iliescu, fost deținut politic, până în 1964, prieten al lui Caraion și fost comandant legionar (a se vedea Ion Costea, Cazul Dem Iliescu și securitatea, Buzău, Editura „Editgraph”, 2015). Promițătoare recoltă.
Lui Caraion, după plecarea în Occident, i s-a pus eticheta de „legionar”, cea purtată, în postumitate, și de Pena. În 1993, îl găsim menționat în „Bibliografia operelor autorilor legionari”, de Nicolae Niță, apărută în editura „Libertatea” din Jacksonville – SUA, alături de Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Radu Gyr și alții. Scriitorul apare pe pagina 204 cu consemnarea: „Pena C.I. – poet. Colaborator la revista „Drum”, apărută în orașul Roșiorii de Vede”. Acolo, cu mai multă îndreptățire, ar fi putut sta Emil Gulian, autorul unui volum de versuri, „Duh de basm” și al unei excelente traduceri din E.A. Poe, căzut pe Frontul de Est. Din mărturiile contemporanilor, rezultă că simpatiile „fantazianului” teleormănean se îndreptau mai mult către P.N.Ț., la a cărui revistă, „Graiul tineretului” (Turnu Măgurele) colaborase încă de prin 1933. De altfel, colaborarea la revista „Prepoem”, considerată, după septembrie 1940, de orientare legionară, încetează pe timpul statului gorat Horia Sima. O probă la vedere este epigrama teleormăneanului, din „Furcile caudine”, adresată lui A.C. Cuza, mentorul mișcării extremiste: Din tinerețe n’a mai dat/ O epigramă – și-i păcat!/ Misterul? Muza i-a fugit/ Ca nu cumva pîn’ la sfîrșit,/ Uzînd de abila-i suveică / S-o scoată și pe ea evreică.
La centenar, în 2011, scriitorului i se tipărește volumul „Scrieri”, cuprinzând poezie, epigrame, proză, deci un fel de opera omnia; Caraion a binemeritat de un volum de restituire lirică, dinspre poeziile de exil către debut, ajungând până la volumul „Interogarea magilor” (1978), primul și ultimul, îngrijit de Nicolae Țone, în colecția „Scriitori români. Patrimoniu. Ediții definitive” („Antichitatea durerii”, Editura „Vinea”, 2005, 581p.), apărut pe banii primăriei și rămas stingher, un proiect avortat din lipsă de fonduri.
Dacă era un bun epigramist, cum ar proba volumul de debut și singurul antum, „Furcile caudine” (Roșiorii de Vede, 1939), unde sunt „dedicații” care merg către caricaturizarea celor mai înalte vârfuri ale societății literare sau politice, și luăm pe sărite: A. C. Cuza, Ion Pillat, Radu D. Rosetti, Al. O. Teodoreanu, Nicolae Iorga, N. Crevedia[3], Al. Macedonschi, Emanoil Bucuța Gr. Trancu-Iași, Al.T. Stamatiad, Ion Minulescu, Al. Cazaban, Tudor Arghezi, Mircea Pavelescu, I.Gr. Periețeanu, Ion Vinea, Iancu Brezeanu, Damian Stănoiu, N. Davidescu,, Victor Eftimiu, G. Topârceanu, Miguel de Cervantes Saavedra, G. Bogdan Duică, Cincinat Pavelescu, Ponțiu Pilat, Socrate, Hamlet, am putea spune că, abordând viața politică de după guvernul Petru Groza, lesne ar fi putut fi cetluit politic, așa cum i s-a întâmplat lui Păstorel Teodoreanu, ce a avut inabilitatea de a scrie, printre altele, despre merituoasa „Ana a noastră” (Pauker); un alt epigramist, Ion Penciu, a fost coleg de celulă cu V. Voiculescu, întemnițat cu „lotul Rugul Aprins” (1958).
Ștefan Baciu, care îl prezenta în „Universul literar”, după vreo doi ani (1944-1946) de publicistică „angajată”, pe linia politică a socialiștilor (perdanți) ai lui Titel Petrescu, va emigra prin Honolulu și America Latină, de unde, după 1990, a trimis un volum de memorii – „Praful de pe tobă”.
Revista și editura „Drum” au fost suspendate de cenzură în 1940. Cunoscutul publicist și istoric literar Stan V. Cristea îi revela intuiții cu alonjă și de rezonanță: „Surprinzător, prin 1943 – 1944, Ion Pena pare că evolua spre un nou fel de poezie… îi întrezărim – incredibil, cumva pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu”.
Mobilizat, din Domnești, pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, Pena moare, la numai 33 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia.
Patru volume de versuri: „Iarmaroc” (un volum de poezii, voluminos, de peste o sută de poezii, din care câteva au apucat sa fie publicate), „Varietăți”, „Fum” și „Nord” s-au pierdut sau au rămas „în custodia” nu chiar sigură a unor prieteni.
Larii și penații generației lui Ion G. Pena nu au fost dintre cei mai grijulii, ba am putea spune că, în multe cazuri, au fost cât se poate de absenteiști. Biografiile multor scriitori au stat sub malignul semn al Yaltei, sub dangaua înfricoșată a lui Kali Yuga. Nu, desigur, pentru toți; Zaharia Stancu, ce îi va supraviețui trei decenii autorului „Furcilor caudine”, va avea ocazia, în 1949, să locuiască, la Leningrad, în hotelul unde s-a sinucis Esenin; vestea morții scriitorului, mai mult sovietic decât rus, Elya Ehremburg, îl va surprinde pe țărmul Mării Negre, la casa scriitorilor sovietici din Yalta, unde compuneam ultimul capitol din romanul „Vântul și ploaia” (Zaharia Stancu, Op. cit., p. 27).
Lumina, pe care poetul Ion Pena n-a mai prins-o, venea, de ani buni, de la Kremlin. Este unul din așa-numita „generație pierdută”, ce, fragmentar, a fost regăsit, prin diligențele celor ce cred că „cine uită nu merită”.
