Spații culturale nr. 47 (10)

CĂRȚI PREZENTATE DE:

Petre ISACHI

ACEST GHEPARD CU POEME ÎN GHEARE
– eseu critic –

În poezia lirică – spunea Hegel – „obiectul este expresia sentimentelor interne ale poetului“, expresie modelată după poetica tăcerii, impusă în istoria poeziei românești de către Lucian Blaga, din care Ștefan Dincescu selectează, drept motto al volumului Se spânzură condeiul!, versurile: „Vai mie, Doamne, că trebuie să tac / când mă despoi.“ („Lot“) Trăind starea „cititorului fățarnic“, miza polemică din volumul Se spânzură condeiul! este evidentă, relevându-se o profundă cunoaștere a poeziei actuale, dar și capacitatea acestui poet de a compatibiliza, de a sintetiza voci și idei lirice din Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Valéry, Stéphane Mallarmé, Guillaume Apollinaire, Fernando Pessoa etc. într-un discurs ferm, direct, paradoxal, sarcastic, simbolic, livresc, oltenesc, îmbrăcând forma pasională a pledoariei pro domo sua. Conciziunea și imanența, metodele lingvistice și semiotice, motivațiile sociale, antropologice și politice, posibilitățile de explicare a volumului Se spânzură condeiul! prin conceptele de simbolism și de avangardism, de modernism și de postmodernism nu contrazic ideea că poezia lui Ștefan Dincescu este una singură, unitară și coerentă în toată marea ei diversitate, peste retorica aparent diferită a celor 10 volume de versuri publicate de poet până astăzi. În Verb zdrăngănind, autorul redimensionează funcțiile poeziei în spirit macedonskiano-arghezian, asumându-și dramatismul unui „paradis linciurit într-un horn de măgar“; poezia nu înseamnă „artă pentru artă“, nici „autoreflexivitate“, nici „magie sonoră“, nici „poezie pură“, nici „gratuitate“, ci o modalitate de luare în posesie a unui spațiu sodomizat, care și-a pierdut centrul, în care omul însuși este o ființă descentrată: „Zdup! tărișoara mea, cocoțează-te-n pat! / Holbează-te la TV! Hai, clefăiește, hămesito, păsat! / Mâine, cățea în călduri, furișează-te-n clăi / până la pofticioșii, libidinoșii, lățoșii haidăi!“ („Poem“, 35) Considerându-se și poetul lumii interlope, Ștefan Dincescu îi oferă cititorului un „eu“ ipostaziat într-o multitudine de „euri poetice“, în încercarea disperată de a revela „măsura“ lumii în care trăiește: „Veacuri ai scris, condeiașule, în modest pătrățel! / Gloria, rebegind prin tranșee, am fituit-o, mă tem. / La Sărata, pe centura Bacăului, fost-am guru, totem / târcoavelor cu păpău vagin de oțel.“ („Poem“, 34) „Zeițele dragostei“ de pe centura Bacăului pot avea semnificația unei hierogamii. Aflate sub zodia eternității, ele sunt aceleași femei desfrânate de care se pomenește atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, niște simboluri ale fecundității, ale uniunii cu divinitatea. Într-o lume din care a dispărut Dumnezeu, Ștefan Dincescu pune într-o algebră superioară a spiritului cele trei mari crize ale omului contemporan: 1. „criza realității“ („Mi-ai dat mieriul crin visat de-albine. / L-am deghizat în cloță, în clovn, în orișicine. / Vai, ce mi-ai dat: izvoare, cer spălat, / le-am porcăit! La rișcă, Doamne, m-am jucat!“ – 33); 2. „criza eului“ („Verb zdrăngănești. Pisează-ți condeiul! / Bagă-ți resteul pe gât! Expatriază-ți bocetul, colții! / Halucinează pe câmpuri șoldanii, hameiul. / Căptușește-ți cu fluturi tavanele sorții!“ – 31); 3. „criza limbajului“ („Dezbrăca-vei suflete sticloase, plăpânde, / vameș fâșneț, în alcovul haitei flămânde? / Scuipă-i rușfetul! Las-o dracului să crape de foame! / Moartea cu stufoasele pleoape ne gâdilă vara pe clape.“ – 32) Întoarcerea la metrica poeziei populare, dar și la tensiunea mioritică, transfigurarea motivelor clasice („tatăl“, „fiul“, „mama“, „strugurii“, „vinul“) trădează aceeași criză a limbajului de care poetul se eliberează cu grație estetică baladescă: – Fugi în rai, măicuță? Ce-ai în bocceluță? / – Urcioraș cu apă, struguri, franzeluță. / Fiule, zorește! – Zăbovesc de-un chin. / Spăl frigide veacuri într-un strop de vin. („Poem“, 30) Interogațiile și exclamațiile retorice potențează tensiunea lirică a eului mistic deghizat în „orișicine“ oferindu-i lectorului când identități alternative, când o reprezentare simbolică. Dincolo de perceperea intuitivă, hermeneutica simbolurilor reprezintă o absconsă penetrare în lumea semnelor eterne. Structurate fiind într-o complexă și hieratică heraldică a vizualului, simbolurile din Verb zdrăngănind („a zdrăngăni“, la gerunziu – mod al aspectului continuu, sugerează tonalitatea amuzicală a Lumii) comportă semnificații multiple – de ordin filosofic, magic, religios, psihologic, moral, istoric, poetic – și asociații dintre cele mai inedite. Selectez din Verb zdrăngănind câteva simboluri să vă faceți o idee despre puterea gândului și forța semiotică de penetrare atemporală: Șeherezada, Ahile, Lot, Măicuța Lot, îngerii, Manole, Ana, corabia, chitul, băiașul, condeiul, peștera, privighetoarea, lupanul, ghepardul, lebăda, căprioara, cocoșul, șoldanii, smirna, aurul, rachiul, vinul, curvele, steaua, Craiovița; trăitor într-o cetate care „menstruează scrum în lumină“, Dincescu provoacă sentimentul excentricității, disociindu-se programatic de colegii de generație (Florin Iaru, Alexandru Mușina, Ion Bogdan Lefter) printr-o „inginerie textuală“ atipică, din care se exclude vocația ludică, parodică, teatralizantă a optzeciștilor: „Nu băltește, frate, soare! Veac nu bate. / Din ploștile Șeherezadei vinete cântece storc. / Se spânzură condeiul! În rubaiate boldeiul se zbate. / În plămânii verii expectorează o sfârlă de porc.“ („Poem“, 1) Efectul „Omar Khayyãm“ asupra eului poetic este evident; spiritul rubaiatului îi impune formele unei paradigme specifice poeziei sentențioase din care este exclusă monorima din rațiuni de comunicare. Lectorul descoperă coordonatele altei mentalități literare într-o paradigmă poetică dezinhibată, relativizatoare, eliberată de ceremonial, de metafizică, explorând într-o atitudine insurgentă: „Mi-a slobozit Dumnezeu tăioase unghii în gât: / «Ești golăneț, prostovane, pilangiu, inutil și urât!» / Privighetorile mele, vituperând, s-au oțetit. / L-am iscălit pe rânză cu zâmbet de cuțit.“ („Poem“, 7) Poemul, iscălit cu „zâmbet de cuțit“ reiterează, „vituperând“, singurătatea creatorului al cărui cântec se răsfrânge, ca și la privighetoare, numai către sine. Fuga de / din cuvinte revelă o labirintică și teribilă geometrie a sufletului enigmatic, însingurat („lupan singuratic“ sau „ghepard cu poeme în gheare“), autoexilat „sub retevei, sub cuțit“. Principiul de construcție al poemelor lui Ștefan Dincescu, războindu-se cu zeii „clamoroși, prostănaci“, nu este similaritatea, un sens care trimite paradigmatic la alt sens, ci contiguitatea, un sens care se leagă sintagmatic la alt sens. Mișcarea prin care poemul se instituie se caracterizează prin decroșări, extinderi, variații ale sensului. Poemele metonimice sunt lipsite de centru și de limite. Ele eliberează o energie simbolică sublimată în scriitură de „eul de hârtie“: „Și Vouă, Sfinte Petre, Vă declar pe șleau: / «Curvoi mi-am fost, grozav mai beau!» / Să zăbovesc la porți? Să mă proptesc în clanță? / O noatină se pișă în balanță.“ („Poem“, 24); „Morții goarnă i-ai fost, suveică, decembrie, frate! / În ușa bodegii, Ană, de urcioare te ciup! / Țângăii s-au melițat pentru o cană de libertate. / Vădanei Lot cu greieri gușa i-astup.“ („Poem“, 18) În modelul analogic prezentat în Verb zdrăngănind, poemul, adică lumea, reprezintă un element care se oferă unui eu perceptiv / cititorul, care se comportă ca un „eu – pâlnie“, ca un simplu spațiu de manifestare, de curgere a textului. Volens-nolens, eul celui ce citește se lasă produs de textul / de poemul imaginat nu ca un mecanism cu o gramatică, ci ca o geografie cu o consistență empirică. Spațiul non-frastic potențat de poetica tăcerii este principiul generativ al poemelor din volumul recent Se spânzură condeiul!, construcție apriorică pe care lectura nu o poate modifica. Cititorul joacă / interpretează poemul / textul; scriitura se apropie de condiția muzicii în care „interpretul“ este coautor al partiturii reproduse fără constrângeri, ierarhii, finalitate: „Mi-a intrat în tezaur o lebădă cu rochii de aur. / Se clăbucește în veghe. Iute mă dojenește: / «Vai, tot lupan singuratic ai rămas într-un plaur, / sângerând, dormitând, fiule, printre hârtii, iepurește?»“ („Poem“, 9) Transparența și opacitatea mențin ambiguitatea poemelor din cartea Se spânzură condeiul!; sub „lebăda cu rochii de aur“ („Poem“, 9), atât simbol al purității, al singurătății și curajului, cât și simbol al elevației spirituale și al poeziei, cel ce „stă la taclale“ cu Omar Khayyām ascunde o greață sartreiană împotriva eternului mesager „cu 30 de arginți“. Peștera, simbolul unei existențe deformate, al inconștientului, dar și arhetip al sufletului magic opus apolinicului sau fausticului occidental, constituie, în viziunea poetului Ștefan Dincescu, altceva decât paradigma simbolurilor claustrofobe: „În peștera mea sferic întuneric mucegăiește. / Tătucul din ceruri sărută brazdele, melesteul, aratul. / Borțoasele râgâie. Șipotul țâței duhnește. / În roșii fagurii zăpezii supurează galben păcatul.“ („Poem“, 4) În Cântecele Ioanei Olaru, „scribărețul“, care cultivă „lăptuci într-o istorie literară străveche“, devine tandru, cântă dintr-o „petală de crin“ o dragoste pierdută / câștigată pentru o Ioană sacralizată prin iubire, cu toate că „ișlicarii cu viitorul năruit pe chituci“ o vedeau fie japiță roșcovană, țolină, doanță, vampă, oloagă minciună bălaie, fie pufoasă floare de lotus, rază de cântec subțire, fie puștoaică, puiandră, plăpândă, lividă, mâhnită. Cele 12 poeme din Cântecele Ioanei Olaru formează un spațiu nu doar al motivării, al literalității (Ioana Olaru, agresivă frumusețe din tinerețea poetului de azi, arzând „tămâie pe clanță“ firfirigilor care iubeau „florile de mucigai“ ale Craioviței Vechi, din Bănie, unde Ștefan Dincescu a trăit între anii 1968 – 1981), ci și unul al conotației, al ambiguității, al obscurității semantice: „Ți-am cusut nu o fustă, ci o poveste înflorată și scurtă / din lebede, nuferi și ghioluri cu luceferi sub pleoapă. / Tu, japiță roșcovană, domestici-vei în iurtă / amurguri păscute viclean de-o melancolie mioapă.“ („Poem“, 6) Muză și ispită fiind („M-am distilat, prin îngerii tăi, într-o văioagă din mit / și-am cosit haiku-uri, tămâioară, rubaiate și maci. / Astăzi odrăslesc în juvăț, sub cuțit, / troheii săraci, cârlanii, roșcovanele vaci.“ – „Poem“, 2), Ioana Olaru reprezintă / simbolizează sensibilitatea ființei umane și latura ei irațională. „Văioaga“ din mitul „Adam și Eva“ ne vorbește nu doar despre spirit și suflet, ci și despre inteligență și afectivitate, despre cunoaștere, iubire și creație. Fără Eva / Ioana, poetul odrăslește „în juvăț, sub cuțit“, „roiul de năluci“ fiind posibil doar exilat în „sihăstrii“, doar opărit în „păcatele ochilor“ ei / Eva / Beatrice / Ioana / femeia / carnea / desfrâul. Relația sublim / abject își află rădăcinile când în Florile răului (Charles Baudelaire), când în Flori de mucigai (Tudor Arghezi): „Pleoapele tale mi se înțeliniră și-n vis / și-mi zdrențuiră dorul de la metereze până la gleznă. / În palmele știmelor testamentul mi-am scris / când țâțele tale se giugiuleau cu iepuroii în beznă.“ („Poem“, 5) Etern-Femininul din Cântecele Ioanei Olaru (cuvinte din Faust de Goethe, desemnând dorința omului spre o transcendență: „Aici genuinul nerostibil / s-a spus; / Etern – Femininul ne / trage în sus.“) înalță prin atracția prezenței universale, prin conotațiile multiple. Ioana Olaru – izvorul oricărui potențial – rămâne personificarea tendințelor psihologice ale sufletului poetului: sentimentele și stările vagi, intuițiile profetice, sensibilitatea la irațional, capacitatea de a iubi, sentimentul naturii, relațiile cu inconștientul, visul himeric de fericire, tendința de a produce remarci veninoase, efeminate, devalorizând totul: „Vino, puiandro, vino, plăpândo, astăzi să te învăț / cum să vopsești lăvicerele dezmățului tău; / lună și soare cucurigând – să se dea huța-n juvăț / ca mistreții buimaci, pe zăpuc, în vălău.“ („Poem“, 7) Pierre Teilhard de Chardin vedea în etern-feminin numele iubirii, forța cosmică asigurând întâlnirea dintre aspirația umană spre transcendent și acel instinct unde se manifestă o energie eminamente aptă de a spiritualiza lumea, de a deveni izvorul oricărui potențial: „Îmbracă-te-n fluturi, puștoaico, mâine să-mi fii / pufoasă floare de lotus dansând în piei de văpaie! / Hai, uită că ai putea într-un amurg să-mi devii / borșită, oloagă minciună bălaie!“ („Poem“, 9) Sublimată în poeme, această Beatrice – bizară liceană sinucigându-se din dragoste în Craiovița liceanului / boemului Dincescu – reprezintă posesia simultană și perfectă a unei existențe nesfârșite, aidoma Poeziei; eternizată și sacralizată prin iubire baudelaireană, Ioana Olaru simbolizează seducția erosului. Sciziunea între atracția voluptăților malefice, a viciilor, a păcatelor și corespondentul lor sacru, celest determină în catrenele Cântecele Ioanei Olaru ideea elevației absolute, ideea transgresării spre spațiile de pură luminozitate și de spiritualitate: „Mi-e teamă, scribărețule, de buhai, de malaci!» / „Vai, tandră puiandră, rază de cântec subțire, / pe visuri te pup, te ling pe țâțe, pe craci, / îmbrăca-te-aș în polen de psaltire!“ („Poem“, 11) Ideea că adevărata literatură este transnațională răzbate din cea de-a treia parte a vol. Se spânzură condeiul! – Poeme pe două clape, unde Dincescu argumentează poetic motto-ul din Lucian Blaga: „Nu vă mirați. Poeții, toți poeții sunt / Un singur, ne-mpărțit, neîntrerupt popor.“ („Poeții“) După modelul mentorului său Baudelaire, rege al poeților, blestematul, adevăratul vizionar, Dincescu implică în alchimia poemelor sale și „menajeria năravurilor rele“ (Baudelaire), de care cititorul, fiind instanță a comunicării lirice, este pătruns în mod fatal. Firea predestinată justifică psihologia „ghepardului“, dar și dandysmul lui Ștefan Dincescu, înverșunarea lui contra opresiunii mediocrității, împotriva „omului – masă“ (José Ortega y Gasset), omul ros de urâtul existențial, stors de orgoliu creator, de orice ideal. Este greu să traduci muzica „neîmpărțitului și neîntreruptului popor de poeți“ în care „Vel Ștefan Dincescu“ se include fără complexe, astfel încât în „Poeme pe două clape“ citim / auzim și o simfonie a destinului semenului, fratelui, „cititorul fățarnic“, cum îl traduce Alexandru Philippide din „Prefața“ cărții Florile răului (Baudelaire); iată sublimat într-o muzică nouă „urâtul“: „Urâtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate, / Visează eșafoduri fumând nepăsător. / Pe monstru-acesta gingaș tu-l știi, o! cititor, / – O! cititor fățarnic, – tu, semenul meu, – frate!“ („Prefață“) Din triada „Charles Baudelaire (1) – Ștefan Dincescu (2) – Cititorul fățarnic (3)“, Dincescu schimbă nr. 1 și păstrează fățărnicia de tip Cain-Abel dintre „Autor“ și „Cititor“, continuitatea „poporului de poeți“ fiind evidentă: „Urcior m-ai bătut, Doamne, între zăvozi și bucate! / Cu rouă m-ai umplut, cu privighetori, cu lumină. / «O, cititor vâscos, fățarnicul meu frate, / înfiptu-mi-ai cuțit în rădăcină!»“ („Poem“, 2) Aserțiunea eminesciană „Toate-s vechi și nouă toate.“ („Glossă“) este (re) descoperită de către „cititorul vâscos / criticul vâscos“ în „aceeași gamă“: gama golului, a prăpastiei și abisului, a absurdului, a disperării și căderii, deci simfonia destinului omului „amăgit atât de-adese“ (Eminescu). Care ar fi secretul acestui „ghepard“ al liricii contemporane? Pe lângă comunicarea polemică, interogativă, exclamativă, sarcastică, orgolioasă, când sublimă, când abjectă, elegiacă, tragică, cu „poporul de poeți“, cu „vâscosul cititor“, Dincescu a înțeles ce înseamnă să sucească „gâtul elocinței“, ce înseamnă „De la musique encore et toujours!“; iată actualizat dincescian versul „Prens l’éloquence et tords-lui son cou!“ (Paul Verlaine, „Artă poetică“) într-o rimă în „chingi severe“, rimă eliberată de sclavia „nesocotinței“: „Înhață elocvența! Hai, răsucește-i gâtul, / pal papagal sculptând schilozii pești! / Hai, remaiază-ți anii cântând pe la ferești! / Stârpește elocvența! Cinătuiește-i râtul!“ („Poem“, 1) Nevoia acută de absolut și căutarea unei ieșiri din condiția existențială tragică îi amintesc acestui „Fiu al Maicii Lot“ de biblicul Iona, transfigurat de dramaturgul Marin Sorescu în tragedia Iona; rămâne și în „Poem“, 4 („Ai eșuat, bădiță! Hai, schilodește-ți gâtul! / Orb hoinăriși hățișul acelor burți de pești. / Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin ferești! / Nu faima te mâlește, ci greața, ci urâtul!“) problema „dacă mai reușești să ieși din ceva odată ce te-ai născut“ (Marin Sorescu); din această „nesfârșită cuprindere de pești“, Ștefan Dincescu potențează singurătatea omului care descoperă că „Totul e invers.“ (Marin Sorescu, Iona), că „Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin ferești! / Nu faima te mâlește, ci greața, ci urâtul!“ („Poem“, 4) Este evident efortul poetului bântuit de „mahalalele“ Craioviței de a evada din limitele unui discurs poetic univoc, încât cititorului vâscos i se cere atenție la conotațiile cuvintelor, la forța sugestivă a textului, la muzicalitatea verlaineano-bacoviană, la dominantele semantice ale pulsațiilor semiotice din spațialitatea metapoemului, la corespondențele subtile, la „poporul de poeți“ considerați tot atâtea proiecții ale eului liric. Rimbaud îi împrumută, probabil, lui Ștefan Dincescu (printr-o mișcare intrapsihică la nivel colectiv) revolta. Care mare poet nu este un revoltat? Să rămânem, totuși, la mitul lui Arthur Rimbaud (vizionarul, vagabondul etc.) despre care se scria: „Eu cred că există mulți Rimbaud în această lume și că numărul lor se va augmenta mereu. Cred că, în viitor, tipul Rimbaud va înlocui tipul Hamlet și tipul Faust. Până ce lumea veche va fi dispărut complet, individul «anormal» va tinde din ce în ce să devină normă.“ (Henry Miller). Intuiția și profetismul lui Miller s-au adeverit. Revolta este esența tipului Rimbaud în care „EU este altcineva“ (Arthur Rimbaud), poetul este „gândit“ (îl las pe „fățarnicul cititor“ să găsească / să inventeze subiectul logic), obsedat fiind de raționala „dereglare a tuturor simțurilor“ (Rimbaud); în „palavrele haitei“, în ritmul fantast din „Corabia beată“, Ștefan Dincescu este fascinat de adevărul din „lucrurile neauzite și indicibile“ (Rimbaud), încât la ora satisfacției esențiale își dorește să devină ființă din ființa cântecului: „O, sparge-mi-s-ar ființa în cântec să mă-nec!“
Să remarcăm că în Poeme pe două clape din volumul Se spânzură condeiul! se potențează versul-temă, versul-pretext: „O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să m-afund!“ („Corabia beată“) Dincescu, accentuând gradul de poeticitate a limbajului, își urmărește cu perseverență sisifică raportul cu „celălalt“: fie Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire, François Villon, Paul Verlaine, Serghei Esenin, Dante Alighieri, Georg Trakl, fie Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Bacovia, Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Dinescu, Ion Pillat, Nicolae Labiș, Ana Blandiana, Grigore Vieru, Zaharia Stancu, Radu Gyr, M.R. Paraschivescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu, cotonogindu-și permanent „versul strident și lăbărțat / ca urdinișul de muiere“ („Poem“, 13). Înscriindu-se și insinuându-se în sistemul poetic al acestor scriitori, autorul poemelor „pe două clape“ folosește un limbaj dublu, orientat spre conotație și denotație, spre simbol, spre obiectul concret, spre sugestie și ambiguitate, spre comunicare tranzitivă: „Și căprioarei, și lupoaicei, m-am văitat: / «M-a strivit, fârțelor, pasărea cu destin de rubin!» / Pe ogoare nu zeii, ci hoitarii mi s-au găinățat! / Măicuței Lot cu șapte dește, în for, mă închin.“ („Poem“, 20) Cartea Se spânzură condeiul! exprimă decisiv, în ansamblul său, cele două mari tendințe ale poeziei contemporane – tranzitivă și reflexivă – în spiritul succintei parabole intitulate „Poezia“: „Din zorii secolului se discută / dacă poezia este înăuntru sau afară. / La început a învins înăuntrul, apoi a contraatacat violent / afară și după ani s-a ajuns la un forfait / ce nu va putea dura pentru că afară / e înarmată până-n dinți.“ (Eugenio Montale) Căutarea poeziei în „afară“ – adică în individualitatea obiectivă, în valorile denotative ale limbajului, dar în același timp și în „înăuntru“ – adică în ireductibilitatea eului, în straturile sale cele mai incontrolabile, mai obscene, impune în poezia lui Ștefan Dincescu paradoxul semanticii sale polimorfe. Iată această semantică polimorfă în „duetul“ cu Nichita Stănescu: „Mi-am strigat, bosumflat, ogarii din mit. / La poartă, dând iama, Sfântul Pătru m-a hăcuit: / «Cine ai fost? Ce ai fost? Maestre, grăiește!» / «Mi-s pată de sânge care pre voi îl vorbește.»“ („Poem“, 21) Cititorul își amintește „Autoportret“: „Eu nu sunt altceva decât / o pată de sânge / care vorbește.“ (Nichita Stănescu, Epica magna) Cititorul „fățarnic“ observă noua fizionomie a limbajului poetic, poezia fiind teritoriu atât al sensurilor figurate, cât și al sensurilor proprii. Iată cum arată inserția celebrului vers „Toate drumurile duc în negru putregai“ (Trakl), transpunerea lui în planul ambiguu, opac și obscur al figurii și al simbolului: „Toate drumurile, cetățeni, hoinăresc spre minune! / Toate drumurile se închid în neagră putreziciune! / Cocoțați în ale cailor șei, rezemați în condei, / adormi-vom diafani holtei rotofei.“ („23“) Lirismul dincescian potențează atât românismul lui Grigore Vieru, cât și interferența atipică între izbucnirea imaginației primare și momentele de travaliu, de nonpoezie, încât versurile „Mie / un fulger să-mi dați / de care / să-mi agăț pălăria / atunci când / cu pumnii întărâtați / îmi scriu / pe cer / poezia.“ din poemul „Maiakovski“, inclus de Grigore Vieru în cartea „Rădăcina de foc“ (Editura Univers, 1988), au devenit, sub condeiul dincescian, stare de revoltă: „Mi-am fost mânzoc. Mi-am râs de temenele / și de buiestru vitreg. Roua de pe stele / am lins-o, zău, stropindu-mi pomii, glia. / «V-am scris pe cer cu șișuri poezia.»“ („Poem“, 29) Scriind o poezie care își caută esența atât în „adevăr“, cât și în retorica unor poeți de referință ai Europei, autorul volumului Se spânzură condeiul! a învățat că „Minunile se fac cu cheltuială.“ (Doinaș, „Epitaf“), că trebuie să lupte cu sentimentul zădărniciei care este constitutiv naturii umane, perisabilă și precară ea însăși, prin definiție. Exclamația retorică din titlu, Se spânzură condeiul!, confirmă mai curând ideea că sensibilitatea umană față de real este inepuizabilă și irepetabilă, că al zecelea volum de versuri al „ghepardului cu poeme în gheare“ reprezintă o reușită încercare de a se vindeca, „țipând“, de zădărnicia grețoaselor, imundelor lucruri omenești. Dacă, în viitor, trăirile poetului Dincescu se vor potrivi cu stările trăite de „cititorul vâscos“, poemele sale vor rămâne „adevărate“, căci valorizarea experienței celui ce scrie / citește ține atât de imediatul, cât și de eternul ei. În cartea Se spânzură condeiul! Ștefan Dincescu mizează pe ideea blagiană că „mut tălmăcești toate semnele“, pe colaborarea cu „poporul de poeți“, pe credința că versurile sale nu vor deveni „mincinoase“ prin pierderea motivațiilor inițiale. Dacă „Poem“, 48 („Ce-mi vânduși tu mie, vagă Românie? / Cocoloș de patimi fripte-n viitor, / landrele nervoase, foame, sărăcie, / câlă Românie, zgaibă tuturor!“) s-ar afla la un moment dat sub semnul gratuității, nimeni nu s-ar supăra, nici măcar „vinovatul“ Vel Ștefan Dincescu.

Diana VRABIE

VASILE IFTIME SAU DE LA PETRU CITIRE

După ce debutează editorial la vârsta de 34 de ani, în 2005, cu placheta Umbre apărută la Editura Geea, poetul Vasile Iftime își menține un ritm susținut, oferind an de an volume inedite de poezie în care ingredientele se edifică oarecum oximoronic din ludic și gravitate, din nespus și rumoare, din șoaptă și strigăt, din beatitudine și disperare, totul într-un amestec candid și plutitor. Așa se face că, la aproximativ un an diferență, poetul își concretizează reflecțiile poetice în câte un nou volum (Un tot relativ (2006); Jumătate liliac (2007); Claustrofobii sentimentale (2008), Alte poeme, alte femei (2010); Poeme cu toate femeile lumii (2011); O frontieră cât toate iernile noastre (2012), Poeme din sărbătoarea Nebunului (2013)), desprins din mantia unui „expresionism temperat prin gingășie, nuanțat printr-un ludic discret, aprofundat prin simboluri religioase abia sesizabile » (Paul Aretzu). Cert este că de la un volum la altul se înregistrează o evoluție în privința limbajului artistic, a substanței poetice, a vitalității lirice și a registrului tematic ce reunește iubiri vinovate, dorințe polare, îngeri rătăciți în Eden.
După mai bine de zece ani de ostenire în albia poeziei, scriitorul își ia o binemeritată pauză în vederea transgresării pe tărâmul proteic al romanului. Așa se face că, în anul 2016, apare la editura Junimea, în colecția Epica, romanul De la Petru citire, care perpetuează din registrul liric acea ușoară „scrânteală simpatică », de care vorbea Horia Gârbea. Dacă în materie de poezie însă această stare îl ajută să meargă înainte, eventual pe sârmă, în inconștiența sublimă de somnambul, în roman ambasadorul autorului, Petru, se încăpățânează să sară șotronul cu ochii închiși pe lumina cerului. Este sublimă, în cazul lui Vasile Iftime, această alimentare a epicului cu liricul intuitiv, cu valențele unei stări poetice dezinvolte, firești, consumate la hotarul dintre reverie și realitate.
Conceput în registre stilistice extrem de variate, de la cele poetico-cuminți până la unele convertite în mici atentate la pudoarea, ce nu se prea poartă azi, romanul De la Petru citire constituie epopeea unui acasă universal, întrucât, așa cum sugerează naratorul, (a)casă este: locul unde ești așteptat; locul în care îți imaginezi că cineva a fost trimis să te aștepte; locul care te încape cu tot cu vise…
Roman al formării și al deformării în același timp, De la Petru citire relevă jocul nostru de-a / cu viața, într-o perpetuă hârjoneală cu hazardul, într-o proverbială tatonare a fatalității, fiind vorba în fond despre „jocul vieții, unde pătrățelele vizate / visate pot reprezenta viața unui dezrădăcinat și inadaptat” (Vasile Spiridon).
Dincolo de trama antrenantă și de poietica elegantă, romanul are un țesut viu olfactiv, în care aburii, adierile, aromele și izurile se lansează în competiții la fel de diferite ca și registrele întregului roman: „Mirosul, poate cea mai răzbătătoare provocare: ieși naibii din putreziciune și adulmecă câmpiile! Ele nu se descompun nici măcar iarna, ele dorm câteva nopți în rădăcini și o iau de la capăt. Ieși și adulmecă primăvara păpădiilor coapte, primăvara melcilor însetați” (p. 12).
Nu este nici pe departe o scriitură spontană, scrisă sub imperiul exclusiv al nervului, stilistica și semantica textului este supravegheată cu acribie și orientată în albia metaforicului și a alegoriei subtile. Tehnica laborioasă a contrapunctului solicită o maturitate a expresiei, de care prozatorul dă dovadă în mod indiscutabil. Jocul planurilor narative paralele, în care dănțuiesc personajele pitorești, imaginile suculente, corespondențele cele mai insolite, ce dezvoltă înțelesuri proprii, converg, finalmente spre a forma un tot unitar.
Este un roman epidermic, care declanșează fluxul amintirilor naratorului prin intermediul jocurilor olfactive și ale celor tactile: „La 16 ani, orice mângâiere este un amestec între epiderma stejarului și palmele bătătorite după o lună de coasă. Cele mai catifelate chipuri în icoană” (p. 47). Festinul sinestezic e cel preferat de naratorul care vede olfactiv și aude tactil.
Prozatorul Vasile Iftime nu renunță la poetul Vasile Iftime, ba dimpotrivă și-l face un bun aliat, mandatându-l să-i ducă poezia în inima romanului. Ce altceva dacă nu mici poeme în proză sunt fragmentele: „Noaptea, uleiul mirosea a aripi arse, zăpada – a rochie de mireasă, cenușa – a muguri de cruce. Munții – proptele pentru o burtă de cer plină cu stele coapte” (p. 112).
Experimentând poetic în mod inspirat, într-o tentativă de a reda jocul vieții, cu inflexiunile și scrântelile sale, într-o manieră inocentă și directă, scriitorul Vasile Iftime dă dovadă de o viziune complexă asupra lumii și de un stil metaforico-stihial, ce îi conferă o certă identitate scriitoricească.

Vasile Iftime, De la Petru citire, Iași, Junimea, 2016

Distribuie: