Spații culturale nr. 47 (7)

Vasile GHICA

Cristale de fum

Haina îi face pe unii oameni. Iar pe alții, clovni.
Între două eternități, suntem niște sezonieri ai Terrei.
Iubirile mari fac depărtările să cânte.
Ce ar fi putut să-i spună, oare, Don Juan Julietei?
Călimara oricărui scriitor este, în linii mari, copilăria.
În om există, totuși, mai mulți nuferi decât nămol.
Și patul lui Don Juan a contribuit la surparea Evului Mediu.
Aroganța este, de regulă, soclul ignoranței.
Când lupți împotriva tuturor, ajungi ori un geniu, ori în focarul tuturor furculițelor.
Când sunt obosit, bârfesc puțin. Și nu-mi mai trebuie cafea.
Contează ce cânți. Dar și la ce balcon.
Nu rămâneau pasive celelalte animale, dacă ar fi simțit că maimuța duhnea a om.
Veșnicia este împărăția morții. Și a capodoperelor.
Marea plăcere a prostiei e să se reverse.
Neliniștea este impozitul pe care îl plătesc bărbații cu soții foarte frumoase.
În mâinile prostului, orice firicel de putere devine bâtă.
Am dreptul la respect. Sunt os de țăran!
Medicul jură pentru toată viața. Scriitorul și pentru posteritate.
Atenție, bărbați! Femeia poate supraviețui fără oxigen. Fără tandrețe, nu!
Arta – această gură de rai spre eternitate.
Logodită cu arta, clipa respiră veșnicie.
Spiritele mari sunt „protejate”, de regulă, de o centură de frig și indiferență.
Multe statui se topesc la primele ploi ale istoriei.
O laudă meritată poate fi o nemurire în miniatură.
Trec unii prin cultură fără urmări grave.
Genial a fost autorul primului vas de lut. Urmașii lui sunt olari.

Iulian MOREANU

AMURGUL
(continuare din nr. trecut)

Începeau cu o constatare, pe care, la urma urmei o putea face oricare coleg din birou, dar, venind de la ea, asta putea însemna că fusese singura care observase nu doar că ieșise din birou, dar și că, nici după o oră, el nu se întorsese. Pentru că, ridicând doar privirea, oricine poate să vadă când ieși, dintr-un loc comun de muncă, dar după aceea nu mai și pândește clipa în care te vei întoarce. Ei, uite că ea sesizase nu doar că ieșise, deși, stând tot timpul cu nasul în monitor, nu ai fi zis că e atentă la ce se întâmplă în jurul ei, ci și că nu revenise, după o oră, în birou. Apoi, îl întreabă dacă a pățit ceva. Însă, el, nerevenind, asta sună mai degrabă a auto-întrebare, un fel de alarmare, de genul „ce e cu tine de nu te-ai întors? ai pățit ceva?” Timpul trece, iar ea constată că el tot nu se întoarce. Și întreabă (se întreabă) din nou dacă s-a întâmplat ceva. Nici asta nu sună, cumva, a un fel de grijă? Mai mult, Florentina constată că această plecare a lui a fost incognito, din moment ce crede că nici măcar șeful nu știe de plecarea lui. Ei, aici ea s-ar fi putut înșela, pentru că el s-ar fi putut învoi la șef, nu neapărat mergând la el în birou, ci chiar și prin telefon. Hm! Dar, gândi mai departe Cristian, ea constată că lucrările, precum și lucrurile sale mărunte rămăseseră pe birou, ori, dacă șeful știa de plecarea lui, ar fi pus pe cineva să le strângă, dacă nu cumva ar fi venit chiar el însuși pentru treaba asta! Dar, iată, cineva făcuse totuși ordine; deschise câteva sertare și constată că tot ce avusese pe birou, era aranjat frumos în sertare. În plus, șeful nu-l sunase deloc pentru a-l întreba unde dispăruse ieri. Și de ce nu-i spusese. În sfârșit, Cristian ajunse la partea nesuferită a analizei e-mail-urilor.
Așadar, Florentina simte nevoia ca, în final, să-i reteze orice avânt, și-i spune din nou că îi este indiferent, chiar dacă i-a trimis, în lipsă, aceste scurte e-mail-uri. Apoi îi urează, probabil zâmbind în timp ce tasta, să aibă un week-end frumos. Oare de ce ținuse să reafirme lipsa oricărui interes față de el? Pentru că, în general, nu poți spune cuiva un lucru decât dacă ești întrebat despre el, și asta cu atât mai mult cu cât este vorba despre ceva de natură sentimentală. Apoi, din câte mai știa și el, ca să ascunzi un sentiment, ai tendința să tot afirmi contrariul acestuia. Câte cazuri de familii în care erau la ordinea zilei certurile, scandalurile, chiar și bătăile, adulterul (reciproc) aproape oficializat, nu cunoștea, în schimb, cei doi parteneri apăreau în public ca un cuplu ideal, și se lăudau tot așa, reciproc, pentru marea iubire, respect și fidelitate dovedite? Or, revenind la situația sa, el nu mai avusese când să-i reafirme nici că nu-i este indiferentă și nici chiar să liciteze, mărturisindu-i că-i este de-a dreptul dragă, pentru ca mai apoi să-și declare dragostea nebună. Și așa mai departe, tot ce ar fi decurs dacă ea s-ar fi antrenat într-un dialog.
Mai stătu câteva minute, pierdut în gânduri și privind monitorul, apoi închise computerul. Imediat însă îl reporni, copie e-mail-urile ei într-un document word, pe care apoi îl trimise pe adresa personală, spre a le mai citi, răsciti și (re)interpreta, odată acasă ajuns.
La plecare, bâigui către portar niște explicații despre lucrările sale, care pe acesta nu-l interesau câtuși de puțin, și porni spre casă.
Dorina era în bucătărie și îl aștepta cu masa pusă. Citea dintr-o carte, în așteptarea lui. I-a zis „sărut mâna”, a mângâiat-o pe cap, apoi a sărutat-o pe creștet. Au mâncat în liniște. Cristian nu avea chef de vorbă. Și, din câte se părea, nici Dorina. La sfârșitul mesei au băut un pahar cu vin roșu și o cafea îndulcită cu puțină miere. Tot nu au vorbit nimic. După care, Cristian s-a dus în sufragerie, iar Dorina a rămas în bucătărie.
A dat drumul la televizor, dar nu s-a putut opri pe nici un program. Toate i se păreau mizerabile, cu emisiuni penibile și filme scandalos de idioate ori prăfuite. A deschis laptopul și a citit, a câta oară? cele cinci e-mail-uri de la Florentina. Raționamentele asupra lor erau, în linii mari, aceleași cu cele făcute în birou, doar cu mici variații. Cum Dumnezeu să-i afle adresa de e-mail? Ca să-i scrie numele și apoi să adauge yahoo sau gmail.com, însemna să riște ca e-mail-ul să ajungă la cine știe cine. Ar fi fost varianta facebook-ului. Intră în rețea, dar constată că pe numele ei nu era nici un cont. Adică erau câteva, dar, deschizându-le pe rând, constată că nu era nici unul al ei. Nu avea deci decât să aștepte până luni.
Închise laptopul și se întinse pe canapea. I se făcuse somn și ațipi. Făcu un efort să nu adoarmă, și, în starea de reverie în care se afla, se chinui să recheme visul de azi noapte, dar evident că nu reuși. Imaginile pe care le chema se încăpățânau să revină și acest efort chiar îi dădea dureri de cap. Se întrebă dacă acolo, în casa ei, ori unde se afla în acele momente, Florentina se gândea vreo clipă la el. Cu siguranță că nu. Și tot cu siguranță că nu se va gândi vreodată, cel puțin în același mod în care o făcea el. Atunci, de ce mama dracului se lăsase antrenat într-o asemenea iubire, cu siguranță fără nici o finalitate? Cu ce îl subjugase piticania asta la care nu privise ani întregi, și care, iată, ajunsese să-i bulverseze sufletul? Ce se întâmplase, ce putuse remarca dintr-o dată la ea? Habar n-avea! Se gândise de zeci de ori și tot nu-și putea da seama. Îl depășea, și, dacă prin absurd, cineva i-ar fi spus că i se întâmplă o asemenea poveste, l-ar fi făcut imediat nebun. Pur și simplu nu înțelegea cum așa, dintr-o dată, îi căzuse cu tronc anonima asta care, parcă într-un fel anume, magic se dăduse de trei ori peste cap și devenise frumusețea frumuseților, transformându-se în marea lui iubire secretă. Zâmbi: nu cumva îi făcuse vreo vrajă? Ceva farmece? Păi, în cazul ăsta, nu ar fi trebuit să se poarte cu atâta indiferență, că doar de-aia umblase cu prostiile alea. Dacă umblase, își zise, oarecum mulțumit că încă avea simțul umorului. Dar e-mail-urile trimise ieri?
Își aduse aminte de discuția celor două colege și-l apucă din nou furia. O furie la fel de irațională ca și sentimentele lui față de ea. Pentru că nu putea să se amestece în deciziilor sale, ea având, altfel spus, propriul liber arbitru pe care și-l asuma cu maturitatea vârstei și convingerile personale și pe care el, voia sau nu, trebuia să i le recunoască.
Veni lângă el Dorina. Îl dezmierdă așa cum știa că-i place lui, trecându-și degetele prin păr, apoi mângâindu-l pe față și masându-i ușor pomeții. „Ce s-a întâmplat cu tine? îl întrebă. Ce gânduri te frământă? Ce nu-ți mai convine?” El îi îndepărtă cu discreție mâna, „nu mă frământă nimic și nu s-a întâmplat nimic”. „Am ajuns să-ți fiu o povară? Doar nu cumva iubești, acum, la bătrânețe, pe altcineva?” Fiecare întrebare aștepta un răspuns pe care el nu știa să-l dea. Și-apoi, cum să-i spună că se îndrăgostise de o femeie care nu-i acorda nici o atenție? Pe care probabil că nici nu o va strânge vreodată în brațe? Față de care era o mare, de-a dreptul rușinoasă diferență de ani? „Nu s-a întâmplat nimic deosebit”, îi răspunse, într-un final. „Nu avea teamă, continuă el, că nu te înșel, dacă te gândești cumva la asta. Așa cum nu te-am înșelat niciodată până acum.”
Era dureros să vorbească așa, pentru că era nevoit să amestece minciuna cu adevărul, și nu era sigur că nu se va da de gol când trebuia să mintă. „Nu m-ai înșelat niciodată?” îl întrebă Dorina și insistă să-și treacă degetele prin părul lui. Cristian nu-i mai îndepărtă mâna. „Nu”, răspunse scurt. „Niciodată, niciodată?” stărui Lucia cu întrebarea. „Nu! Niciodată!” „Nici acum?” „Nici acum!” Și mai lasă-mă dracului în pace! îi mai veni să-i zică, dar cum nu-i vorbise urât niciodată, nu avea rost să o facă nici de astă dată, deși din punctul său de vedere o putea face, pentru că întrebările sâcâitoare ale Dorinei se suprapuneau peste propriile-i gânduri.
Într-un fel era liniștit, pentru că, îndeobște, prin „înșelare”, în cazul unui cuplu familial, toată lumea înțelege aspectul carnal, trupesc. Sexul. Or, în cazul lui era vorba de ceva diferit, de o stare de spirit, mai degrabă, sau, poftim, de o dragoste platonică. Religios vorbind, înșelarea cu gândul este tot adulter, dar Cristian spera că o asemenea greșeală era totuși mai ușor de iertat. În aceeași ordine de idei, ar fi fost stupid să așezi în rândul păcatului visul erotic de acum câteva seri. Cât de real i se păruse și îl trăise. Mai real ca realul însuși. Poți fi considerat vinovat pentru ceea ce visezi? se întrebă. O, Doamne, va putea cineva să-l înțeleagă dacă ar afla ce e în sufletul lui? Îi venea să-și plângă de milă.
„Nu mă minți?” mai întrebă Dorina. „Nu, nu te mint.” „Atunci, bine, zise Dorina și se ridică de pe canapea. Atunci e bine. Odihnește-te, poate o să reușești să te liniștești singur, înainte de a fi nevoit să mergi la un medic.” „N-am nevoie de nici un medic!” ridică puțin tonul Cristian, iar Dorina, înainte de a ieși din încăpere, i-a mai zis: „Nu se știe.”
Cam vorbăreață, își zise Cristian după ce rămase singur. Dorina nu fusese niciodată atât de insistentă cu întrebările, indiferent de subiectul discuțiilor, de orice fel, ca între soți. Se mai alinta, câteodată, când voia să cumpere ceva, iar el îi spunea că nu mai are bani. „Nu mai ai tu chiar nimic, pitit pe undeva?” O zicea o dată, și gata. Nu mai insista, „nu”-ul hotărât rostit de Cristian fiind suficient. Sau, dimpotrivă, hohotul său de râs îl divulga, se hârjoneau puțin, apoi plecau să cumpere obiectul pe care Lucia pusese ochii și și-l dorea atât de mult.
Ce o apucase acum, de tot repetase atâta întrebările? Sigur, întrebări puse aiurea, pentru că și dacă ar fi fost ceva concret, adevărat între el și altcineva, cum ar fi putut să recunoască asemenea lucru? Sinceritate, sinceritate, dar nici așa… Bănuia, cumva, ceva? Sigur că bănuia că ceva-ceva se întâmpla cu el, pentru că îl cunoștea atât de bine, după atâtea zeci de ani de viață împreună, iar Cristian era conștient că purtarea lui față de ea se schimbase mult, și nu în bine, evident. Dacă o vreme făcuse dragoste cu Dorina gândindu-se la Florentina, de ceva timp, parcă nici nu mai suporta prezența ei, și nu doar în pat, ci în general. Se întreba cum ar fi procedat sau răspuns Florentina într-o situație sau alta, pe ce subiecte ar fi vorbit cu ea. Ceva însă nu i se părea a fi în regulă. Ei, va vedea ce va mai fi. Deocamdată, ce avea de făcut era să aștepte ziua de luni.
A doua zi dimineața, Cristian a constat că Dorina lipsea de acasă. Și-a pregătit singur micul dejun, iar la prânz a mâncat tot singur, pentru că Dorina nu și-a făcut apariția. A venit seara târziu. Nu a întrebat-o unde a fost, dar ea i-a zis, de la sine, că a făcut o vizită unei prieteni, „ai mâncat de seară?” Cristian a dat doar din cap, da, și s-a adâncit mai departe în lectura unei cărți. Mai avea de așteptat cam zece ore și se gândea că nu va putea închide un ochi.
De luni a început cu Florentina un schimb intens de e-mail-uri, care a durat vreo trei luni.
El a fost cel care a început seria e-mail-urilor. „Să știi că te iubesc foarte mult. Nu am alternativă, trebuie să ți-o spun.” „Știu, cred că mi-am dat seama, a venit imediat răspunsul ei, însă, ce pot să fac?” „Pentru început, să-mi spui că ai glumit atunci când ai zis că-ți sunt indiferent.” „Nu aș putea spune asta, deși…” „Deși, ce?” „Nu știu ce să zic. S-ar putea să… Dar, domnule Anghel, suntem amândoi căsătoriți.” „Zi-mi Cristian.” „Nu pot să vă spun așa.” „Pentru că sunt bătrân?” „Nu sunteți bătrân, iar pentru mine vârsta nu are o prea mare importanță. Am impresia că vă obsedează acest aspect.” „Importanță pentru ce?” scrise el precipitat, revenind asupra unei întrebări anterioare și sperând ca ea să zică pentru o relație.” „Pentru orice”, îl dezumflă ea.
Din cele opt ore de serviciu, cel puțin trei și-au tot trimis și așteptat mesaje. La un moment dat, Cristian a ieșit să bea o cafea. La puțin timp a ieșit și ea, și-a luat de asemenea o cafea și a stat de vorbă cu o colegă. A fumat două țigări. Vorbea precipitat, gesticulând puțin excesiv. Nu i-a aruncat nici măcar o privire cât au stat împreună pe hol. Primul s-a întors în birou el. „Fumezi???” a fost întrebarea pe care i-a pus-o imediat ce a revenit și ea. „Da. E singura rugăminte a lui Relu, pe care nu i-o pot îndeplini.” „În rest, îi îndeplinești orice rugăminte?” puse el o întrebare străvezie. „Ei… depinde la ce vă referiți”. Și Florentina adăugă un emoticon cu un zâmbet. Cristian nu întinse coarda și abandonă această pistă. „Relu e numele soțului tău?” „Da. De fapt, îl cheamă Orlando, o toană de-a nașului, am aflat, dar ai lui i-au zis mereu Relu.” „Frumos nume”, s-a trezit el scriind. „De ce sunteți sarcastic?” A trecut peste această întrebare și a mai întrebat-o ce filme îl plac, ce cărți, ce pasiuni are. Se simțea excitat cu fiecare e-mail primit și avea certul sentiment că începuse să o cucerească. Că îi ceda centimetru cu centimetru. Nu uita ca din când în când să-i reamintească faptul că o iubește cum nu a mai iubit până atunci, nici chiar pe Dorina.
„De ce eu?” l-a întrebat ea a doua zi, după ce au început schimbul de e-mail-uri. „Sincer? Nu știu. Pur și simplu. Știu că asta s-ar putea să te supere, să crezi că e doar o toană, dar așa e. De fapt, i-a spus el, cred mai degrabă că tu m-ai ales pe mine.” A fost pentru prima dată când, privind-o cu coada ochiului, a văzut-o că se încruntă ușor, puțin depășită de această afirmație a lui. Nu a cerut însă lămuriri. Și a doua zi de intense schimburi de e-mail-uri s-a terminat cu bine. La plecare, Cristian și Florentina s-au atins din greșeală, în apropierea ușii, „mă scuzați”, a zis el, „nu-i nimic”, i-a răspuns ea fără a-i arunca vreo privire, ca și cum nu o interesa de la cine veneau scuza, au făcut chiar câțiva pași unul pe lângă celălalt, apoi fiecare a luat-o în altă direcție. Cristian jubila de fericire.
A treia zi, dialogul pe e-mail s-a pornit mai greu. Florentina i-a răspuns după aproape o oră, timp în care lui Cristian îi venea să tropăie de nervi. I-a trimis și a doua oară e-mail-ul. „Da, a venit, în sfârșit, răspunsul. Am avut puțină treabă. Chiar am avut!” Apoi a început sarabanda. Din nou, Cristian nu uita ca, din când în când, să-i spună că o iubea foarte mult. „Da, a scris ea la un moment dat, dar când o să vină partea a doua?” „Partea a doua? s-a repezit el să întrebe. Ce însemnă asta?” Apoi a înțeles, însă mesajul deja ajunsese la Florentina, care nu i-a răspuns decât „Lăsați…”
Era vorba despre sex! Bineînțeles că despre sex era vorba. Adică, Florentina, deja admisese că relația lor ar putea ajunge în acest punct, iar el, ca un idiot, nu a găsit altceva decât să întrebe ce voia să spună ea, la ce se referea. Asta putea chiar să o jignească. A încercat tot felul de tertipuri, a schimbat de mai multe ori vorba, dar din toate răspunsurile ei reieșea, voalat, nemulțumirea că pusese întrebarea aia cu „partea a doua”. Cristian a dat noi interpretări și explicații pentru răspunsul său, dar ea a evitat mereu subiectul.
De altfel, de foarte multe ori de acum înainte va constata că erau nenumărate situațiile în care Florentina nu-i răspundea concret la unele întrebări foarte exacte. Fie le ocolea, fie se prefăcea că nu înțelege despre ce era vorba, sau răspundea pe lângă subiect, spre marea lui enervare, care îi reamintea că nu despre ce-i scrisese ea era vorba, ci despre cu totul și cu totul altceva. Florentina nu lua în seamă aceste „observații” ale lui și răspundea și scria numai despre ce considera ea. Dar cel mai mult și cel mai des îi scria că, deși Cristian îi tot spunea că o iubește, ea nu credea acest lucru pentru nimic în lume, și era convinsă că interesul lui pentru ea era doar unul mimat, strict masculin, trupesc. „Adică?” întreba el. Adică nu e vorba de iubire adevărată, fiindcă pentru asta el nu ar avea nici un motiv, ea știind mai bine decât oricine că nu era o femeie care prin frumusețea ei să atragă atenția deosebită și sinceră a cuiva. Dimpotrivă. Era, credea ea, mai degrabă o ambiție a lui de a-și mai adăuga în lista lui de cuceriri încă o victimă. „O victimă??? a sărit el în sus, la figurat, desigur, apoi a adăugat: să știi, și să-ți intre bine în cap că eu nu mi-am înșelat niciodată nevasta!” „Dar cu mine ați înșela-o?” „Tu tine, mărturisesc, da.” „Păi, cum vine asta? După atâția ani de fidelitate, să o înșelați acum? Și cu cine? Cu mine?” „Nu-mi pot explica, i-a răspuns el, ți-am mai zis că nu-mi pot explica… dar, dacă în mod firesc s-ar ajunge la… adică… da, recunosc, aș face dragoste cu tine, nu sex.” „Deci cu soția dv, acum, faceți sex sau dragoste?”
Discuția deviase, și nu era prima dată, și nu avea să fie singura dată. Deși câteodată dădea dovadă de naivitate, din când în când Florentina se dezlănțuia pur și simplu cu întrebări încuietoare, de o duritate și franchețe extreme, la care trebuia să fie foarte atent când răspundea, pentru că ea atât aștepta, să se agațe de acest răspuns și să ducă discuția pe terenuri și mai mișcătoare, ajungând uneori la „teme” derizorii/.
În zilele următoare l-a bombardat cu întrebări de genul: „vă iubiți soția?”, „dacă, așa cum ați zis, nu urmăriți nimic fizic din partea mea, de ce vă interesez?”, „de ce nu v-ați înșelat niciodată soția și vreți să o faceți acum?”, „la nivelul unei proiecții ideale, până unde credeți că ar putea merge relația noastră?”, „ați fi în stare să vă lăsați soția pentru mine?”, „nu aveți mustrări de conștiință față de soția dv. pe care ziceți că nu ați înșelat-o niciodată?” și altele asemenea care au ajuns să-l enerveze atât de tare încât a oprit corespondența și timp de o săptămână nu i-a mai scris.
La serviciu încerca să fie calm, își urmărea colegii ca să vadă dacă aceștia au observat o modificare în comportamentul lui, se părea că nu, și ăsta era singurul lucru care-l mai liniștea, deși nu putea fi sigur sută la sută că aceștia nu miroseau că ceva nu era în regulă cu el. Iar acasă, situația era aceeași. Își îndeplinea atribuțiile de soț, o însoțea pe Dorina la cumpărături, o ajuta la curățenie și la treburi mărunte în gospodărie, și purtau discuții scurte și stricte. Se culca din când în când cu ea, ea nu căuta motive de evitare, i se supunea cu o docilitate vizibilă, iar gândul, în acele momente, la Florentina nu-l mai ajuta și excita tot atât de mult ca înainte. Răceala care se instalase între ei după ce Cristian simțise că se îndrăgostise de Florentina, începuse să se mai reducă, dar el era convins că, de acum înainte, indiferent ce se va mai întâmpla, sentimentele lui față de Dorina nu vor mai putea fi aceleași.
La rândul ei, Dorina, care nu avea nici o vină în toată treaba asta, se pare că acceptase situația, nu mai întreba nimic, o resemnare totală se putea ghici în toată atitudinea ei, își vedea la rândul ei de treburile gospodărești, și era la dispoziția lui Cristian atunci când, pe neașteptate, acesta o lua pe sus și o ducea în dormitor, sau o poseda în locul în care se aflau, scurt, sălbatic aproape, fără nici un fel de preludiu. Se ferea să-i mai pună întrebări, si nici vorbă să mai încerce a-l iscodi referitor la purtarea și stările lui de iritare și nemulțumire perpetuă. Luase situația așa cum era, cum o croise el, și părea resemnată pentru totdeauna. Nu se mai putea decât ca o minune să i-l aducă înapoi pe Cristian, cel pe care îl știa și iubea de atâta amar de vreme. O singură dată i-a mai pus o întrebare care l-a luat prin surprindere: „Vrei cumva să ne despărțim?” El s-a uitat la ea de a-i fi zis că aruncase cu un fulger: „Ce vorbă e asta? Ai înnebunit?” Atât, iar Dorina, în sinea sa a răsuflat ușurată. Dacă nu se gândea la asta, încă era bine. În rest, Dorina ieșea singură la plimbări, uneori imediat după ce mâncau, nu-i spunea unde pleca, se întorcea chiar și mai târziu, dar el nu o întreba unde fusese, cu cine se văzuse, nimic. Nu îl interesa absolut nimic din ceea ce făcea, și dădea de înțeles că așa voia și el, să fie lăsat în pace și să nu-l întrebe nimeni nimic.
După săptămâna de tăcere, Cristian a reluat schimbul de e-mail-uri. Ar fi vrut să o întrebe despre săptămâna aia în care ea lipsise de la serviciu, dar nu avea idee cum să o facă, pentru a nu-i trezi vreo reacție iritată. Așa că încă amâna, și nu știa dacă totuși va reuși să abordeze acest aspect. „Auzi? Tu îl iubești pe Relu?” Credea că Florentina nu-i va răspunde sau îi va răspunde mai târziu, întrebându-l mai întâi de ce nu mai dăduse nici un semn până atunci, dar nu, ea a răspuns imediat la întrebare, parcă nu se întâmplase nimic. Iar răspunsul a fost chiar detaliat: „Da… Cred că da. Sigur… E soțul meu, tatăl fetiței mele. Este un om bun și îmi trece cu vederea anumite imperfecțiuni. În plus, am crescut datorită lui, m-a sprijinit, susținut și m-a adorat, ceea ce a făcut să îmi crească stima de sine și puterea. Suntem foarte buni prieteni, ne consultăm în toate problemele familiei, stabilim împreună aspecte legate de concedii, ce mai trebuie făcut în casă… Apoi, e și foarte amuzant, face glume… Este adevărat că din punct de vedere intelectual îmi este mult inferior, neavând studii. Dar nu cred că acesta este un inconvenient atât de mare în relația dintre doi soți. Mă iubește foarte mult, este gospodar, are abilități, cum să vă zic? meșteșugărești… știe să zugrăvească, să tencuiască, ceva tâmplărie, și lăcătușerie… ” „Dar, de citit, citește?” a întrebat-o, bănuind deja răspunsul. Doar că îl putea folosi pentru a-l pune într-o situație de inferioritate (dacă mai era cazul) pe individul ăla cât un bivol, pe care îl urâse din clipa în care îl văzuse intrând în biroul ei. „A, nu. Nu-i place deloc să citească.” „Și voi, nu discutați despre o carte, un film, un spectacol de teatru?” „Nu, despre așa ceva, nu. Dar glumim, el îmi spune ce a mai auzit pe la primărie, știe să povestească, v-am zis, e amuzant.” Cristian a simțit că nu era cazul să mai insiste pe acest subiect. Se lămurise, dar nu înțelegea cum o fată cu ASE-ul se putuse lega de un tip ca Relu ei, a cărui inteligență… practică era singura lui bogăție spirituală. A „tăcut” o vreme, și Florentina a fost cea care a revenit. „Nu știu dacă datorită dumneavoastră, dar mi-a trecut prin minte de câteva ori că puteam și altceva… I-am spus și lui asta, în discuțiile prietenești pe care le avem, mai mult în glumă, evident! Și el tot în glumă mi-a zis că dacă o să ajungă să-mi placă altul, sunt liberă să divorțez. Dar, cum aș putea face așa ceva?”
Cristian nu dorise să se ajungă aici, deși, parșiv, voia, nu neapărat să o jignească, dar să o facă să-și da seama că, dacă Relu era așa cum era, cu siguranță că nu o merita și că se grăbise când se măritase cu el, Relu nefiind cea mai bună opțiune pentru întemeierea unei familii. Și nu doar prăpastia intelectuală era decisivă în… nepotrivirea lor. Dar, cum deja lucrurile erau consumate, încerca să-i inducă ideea că o relație extraconjugală, sinceră și discretă, cu garanția iubirii lui nemăsurate, era o variantă, o soluție prin care ea putea să compenseze ceea ce Relu nu ar putea să îi ofere în veci! Cristian nu răspunse, și tot ea fu cea care continuă. „Domnule Cristian, eu știu și sunt convinsă că Relu mă iubește mult. Mult de tot. De altfel, cred că am fost prima lui femeie. După cum el a fost primul meu bărbat.” „Cuuum?” se miră Cristian. Că ea fusese virgină, să mai zici că era de înțeles. Dar Relu? Ca bărbat, orișicât… „Da, răspunse Florentina. A încercat el să spună că se mai culcase și cu alte femei înainte de mine, dar nu cred.”
Cristian simțea că o ia razna. Deja îl vedea pe bădăran roșu la față și tremurând ca o piftie, încercând să găsească vaginul Florentinei, opintindu-se ca și cum ar fi încercat să deschidă o ușă blocată, speriat de faptul că trebuie să ejaculeze… Labagiu nenorocit! „Ei, dar ne-am descurcat!” mai scrise ea.” Mai bine nu mai adăuga asta. Cristian deja vizualiza în continuare un bivol strivind sub el o păuniță. Sigur, de atunci și până acum, idiotul căpătase experiență, și tot ce-i posibil ca acum să fie, în primul rând, așa cum bănuia, o mașină de sex. „Așa că, date fiind diferențele dintre noi, de care v-am zis, plus marea lui iubire, toate astea și multe altele, îl fac să aibă o mare încredere în mine, să nu aibă manifestări de gelozie, iar eu chiar mă bucur de o mare independență și libertate din partea lui. Deci, astfel stând lucrurile… nu sunt interesată de nici o relație. Să nu uitați asta, domnule Anghel, pentru că mai departe de un flirt… nevinovat, „relația” noastră nu va ajunge. Cred că voi rămâne femeia unui singur bărbat, iar acesta este el, Relu.”
După alte câteva zile în care au continuat să schimbe e-mail-uri, Cristian tot nu reuși să-și dea seama dacă Florentina rezona sau nu la declarațiile sale. Mai degrabă, nu. O ținea într-una că nu-l crede că o iubește, că nu are de ce, că în curând își va da seama că ea nu fusese decât o toană a lui, o toană de om mai vârstnic care probabil s-a săturat de nevastă și încearcă un divertisment cu o femeie mai tânără, pe care, după ce-și va face mendrele cu ea, va ajunge să o disprețuiască. Trecând peste aceste afirmații jignitoare, cărora nu avea cum să le aducă nici un contraargument, Cristian se încăpățână să-i spună că se înșeală și că timpul va face proba afirmațiilor sale.
La un moment dat a întrebat-o dacă vrea să iasă pe culoarul dintre birouri și să strige cât îl ține gura, că o iubește, că e iubirea vieții lui și că e în stare să facă orice pentru ea. A primit, spre marea sa surprindere, un răspuns care l-a pus dintr-o dată într-o poziție de umilă defensivă: „N-aveți decât! Chiar aș vrea să o văd și pe asta!” Bineînțeles că nu ar fi putut face așa ceva, fusese ceva asemănător cu „îți dau Luna de pe cer”. Sigur că nici o fată căreia i se promite sau propune asta nu o ia în serios, dar Florentina se arătase interesată și chiar doritoare să vadă cum va ieși el din „celula” lui transparentă și-și va striga iubirea în gura mare. Femeia asta, își zise Cristian, ori e de o naivitate imensă, ori de o viclenie tot așa, fără de limite.
Cristian încercase în continuare să o convingă să-l tutuiască, dar ea nu a vrut să audă de una ca asta. „Și-așa am mers cam departe”, i-a răspuns ea, și iar a început: „Eu tot nu pot să înțeleg de unde această presupusă iubire, bruscă, pentru mine! E unul dintre motivele pentru care refuz să cred că mă iubiți și voi refuza toată viața. Pentru că, domnule Anghel, până acum, de atâția ani am fost tot aici, colegă cu dumneavoastră. Cum de nu m-ați văzut decât doar de câteva luni?”
Era fraza-întrebare cu care de multe ori îi închidea gura, și în fața căreia nu prea avea replică. Fiindcă, așa cum își spusese lui însuși de zeci de ori, nici el nu-și putea explica această aproape fixație pe care o făcuse pentru micuța și mioapa lui colegă. Era ceva de-a dreptul irațional, dincolo de orice înțelegere și explicație. Și cu toate acestea, sentimentele lui chiar erau sincere, ceea ce nu-l scutea, uneori să-i fie rușine, să-și spună că a înnebunit, cu siguranță, de a putut ca la vârsta lui să pice în mrejele unei femei anoste, pe care o avusese peste zece ani sub nas. Încerca să și-o aducă aminte gravidă, cu burta la gură, dar nu reușea. Se întreba dacă și de câte ori schimbaseră câteva cuvinte în interes de serviciu și de asemenea nu știa. Florentina parcă venise în colectivul lor doar de puțină vreme. Se concentra să-și amintească dacă o auzise vreodată vorbind, și iar nu-și putea răspunde.
O mai rugase, de asemenea, în câteva rânduri, să vorbească la telefon. „Nu ți se pare ciudat să ne purtăm astfel? Să ne iubim prin e-mail-uri? Ca-n filme…” „În primul rând că nu ne iubim, domnule Anghel. Dumneavoastră o tot țineți cu asta. Dar curând o să obosiți, o să vă plictisiți și o să vă întrebați: cine e fătuca asta pe lângă care trec și căreia m-am tot încăpățânat să-i spun că o iubesc? Și s-ar putea nici să nu mă salutați. Aproape că sunt sigură de asta. Și cred că o să mă doară, cumva. O să mă simt chiar jignită, măcar o vreme. Nu încercați să mă sunați, pentru că nu am să vă răspund niciodată. Cum o să vă aud vocea, o să închid imediat, apoi voi memora numărul și de câte ori îl voi vedea afișat, voi respinge apelul. Dacă doriți să-mi mai scrieți, puteți s-o faceți, dacă nu, nu.” „Cred, totuși, că dacă ți-aș vorbi, aș reuși să fiu mai explicit și mai convingător”, insistase el. „Nu, nu. Vă rog să nu mai stăruiți cu ideea asta. E în van.”
Apoi, într-o zi, i-a spus că o să lipsească o săptămână. Însemna că și „corespondența” lor avea să se întrerupă. Bine, ar fi constatat și el că avea să lipsească, dar faptul că îl avertiza din timp, însemna totuși ceva, se amăgi. I-a zis să-i dea adresa personală de e-mail, ca să poată să-și scrie. „NU! parcă a țipat ea. Nu o să am timp de scris, și nici laptopul cu mine.” Dar unde te duci? ar fi vrut să o întrebe, și iar și-a adus aminte de acea săptămână în care mai lipsise și în care, înțelesese din discuția celor două colege, fusese să facă o întrerupere de sarcină. Doamne, își zise, taurul ăla comunal chiar își făcea datoria. Dar, ce naiba, nu se protejau? Dacă măgădăul nu știa să-și pună un prezervativ, ea de ce nu folosea pastile anticoncepționale? Și iar începu să-și închipuie tot felul de figuri și poziții sexuale la care virginul Relu o supunea pe această făptură fragilă cu care îl fericise soarta de țărănoi mulțumit în ignoranța lui multilaterală și sănătos ca un bivol crescut în aer liber și proaspăt de imaș cu iarba grasă. Strânse din ochi și apoi îi frecă până la durere, încercând să alunge acele imagini care-l terifiau. Renunță, deci, să o întrebe unde pleca și în ce scop, pentru că în mod cert i-ar fi retezat-o, zicându-i mai direct sau mai voalat că nu era deloc treaba lui. Ceea ce, până la urmă, era adevărat.
Florentina a revenit la serviciu fix după o săptămână, timp care lui Cristian i s-a părut a fi un an. A salutat-o: „Bună! Bine ai revenit!” Nu i-a răspuns. I-a mai trimis e-mail-ul încă o dată. Tot nici un răspuns. Enervat, nu i-a mai scris și s-a întors acasă un pachet de nervi.
A doua zi, la puțină vreme după ce Florentina s-a aranjat în biroul ei, și-a făcut apariția Relu. A intrat direct la ea, cu o siguranță de om al locului. Relu s-a întors spre el și, după ce l-a fixat câteva secunde, l-a salutat scurt, dând din cap. Ba i s-a părut că a și rânjit puțin la el. I-a răspuns la salut și a încercat să înțeleagă din gesturile celor doi soți care erau relațiile dintre ei. I s-a părut că se purtau (în continuare) cam distant și că Relu se întorcea din când în când și-l privea nu prea prietenos. Idiotul o fi aflat, cumva, cine știe cum, de schimbul de e-mail-uri dintre el și nevastă-sa? Ori nu știa (iar!?) că aceasta fusese plecată pentru o nouă întrerupere de sarcină? – pentru că în mod sigur din cauza asta lipsise.
După ce Relu a plecat, condus până afară de Florentina, care, în momentul în care a revenit în birou i-a aruncat și ea o privire îngrijorată, Cristian i-a și scris: „R a aflat cumva?” (și a scris doar inițiala numelui, ca o dovadă a disprețului evident pe care-l avea pentru el). „Ce să afle???” a venit imediat răspunsul. „Despre e-mail-urile noastre?” „Cum vă închipuiți că ar putea afla așa ceva? Sunteți de groază, domnule Anghel!” Și în tot restul zilei iar nu i-a mai răspuns.
Și nici a doua zi, și nici a treia, chiar dacă el i-a scris, ba cerându-și scuze pentru că probabil o supărase cu ceva și nu știa cu ce, ba să o roage să se întoarcă o secundă spre el, întrebând-o ce se întâmplase, spunându-i iar și iar că o iubește și așa mai departe. „De ce nu-mi răspunzi?, a aflat Relu ceva?” o tot întreba, venindu-i să urle. În sfârșit, după patru zile de tăcere, i-a răspuns. „Nu pot. Nu mai pot, domnule Anghel. Îi tot dați cu Relu. Nu, nu are legătură cu el. Pur și simplu nu mai pot să trimit nimic… S-a întâmplat ceva care a produs o ruptură, un gol imens în mine…” „Dar ce s-a întâmplat?????????” a întrebat el, și puțin a mai rămas până să nu pună această întrebare în gura mare. „Nu pot să vă explic, nu ați înțelege, nu insistați, vă rog… În această săptămână am suferit o pierdere. O mare pierdere: un prieten, o oglindă, un confident.”
Mintea lui Cristian începu să lucreze cu febrilitate. Un prieten? Un confident? Asta putea pricepe. Dar, o oglindă? Aici trebuia să fie vorba de o metaforă. „O oglindă?” a întrebat. „Da, o oglindă, la modul figurat vorbind.” „Da, asta am înțeles, așa gândeam și eu, dar, per ansamblu, sunt complet confuz. Nu înțeleg.”
Înțelegea, sigur că înțelegea. Era vorba de cineva, de o persoană. Dar voia să afle de la ea despre ce era vorba. „Este literal; am pierdut pe cineva, nu e greu de înțeles… Un prieten din lumea virtuală căruia mă puteam confesa, nu mai esteeeee…” Și prelungi ultima vocală sugerând probabil o stare de plâns. Răzbătea din acest „e” tărăgănat o durere de nedescris. „Căruia îi spuneam multe lucruri, inclusiv…” continuă ea și lăsă fraza suspendată. Cristian nu înțelegea nimic, sau mai degrabă începea să înțeleagă, dar se împotrivea să creadă că pista raționamentului său este falsă. După un minut de tăcere, Florentina reveni: „Povestea este cam lungă… Însă varianta pe scurt ar fi aceasta: am început o frumoasă relație de prietenieee, cu un bărbat mai în vârstă pe un anumit site. Ușor ușor am devenit foarte buni prieteni și confidenți. Îi povesteam lucruri din viața mea, inclusiv lucruri legate de dvs. Și el nu mai esteeee, literal vorbind. Dispariția lui m-a marcat profund pentru ca s-a petrecut în împrejurări deosebite.”
Dacă în acele clipe un tren accelerat ar fi trecut peste el, Cristian s-ar fi ridicat dintre șine, chiar și sfârtecat fiind, s-ar fi scuturat de praf și ar fi plecat mai departe, pe picioarele lui sfâșiate pe care și le-ar fi ținut cu mâinile. Dar cuvintele Florentinei îl aruncară într-un hău fără fund, din care simțea că nu va mai ieși la suprafață niciodată, acolo aflându-și definitivul și de nimeni știutul mormânt. Era incredibil ce putea citi. Inima i se zbătea în gâtul pe care-l eliberă de gulerul cămășii ce i se părea a fi un ștreang. Tot sângele i-o luase în sus și se concentrase în capul care-l durea de ai fi zis că era prins în chingi de fier. Începu să-i tremure atât de tare un picior încât trebui să-l potolească apăsându-l puternic cu o mână. „Această persoană, continuă Florentina, deși mai devreme spusese (scrisese) că era sigură că el nu va înțelege, de care vă spun, m-a înșelat DUREROS pentru că a murit fără să-mi ceară voie… Mă lega de el o prietenie foarte frumoasă. Mi-a dat sfaturi și m-a învățat multe lucruri…” Fir-ai a dracului de curvă nenorocită! zise Cristian în gând și simți nevoia imperativă de a se duce la ea și a o lua efectiv la bătaie! Nemernica asta își bătuse joc de el atâta timp! Timp în care se conversase de zor pe internet și cu altcineva! Care îi devenise atât de apropiat, de prieten, încât o adusese în starea asta de supărare supremă, ce o împiedica să-i mai scrie. Și e vorba tot de o persoană în vârstă. Dar, în fond, un necunoscut, nu? Lui Cristian îi era foarte clar acum că mariajul Florentinei era un eșec total. Pentru că, nu-i așa? – cum poți spune că-ți iubești soțul, că el te adoră, că soțul îți e cel mai bun prieten, că vei fi toată viața femeia unui singur bărbat, bla-bla-bla și în același timp, să flirtezi cu doi bărbați deodată? Unul, coleg de serviciu, la doi pași de tine, iar celălalt cine știe prin ce colț în țara asta mare?
Nu mai era în stare să tasteze o literă măcar. Era cuprins de o furie cum nu mai trăise niciodată. Și el, care pentru adulterina asta aproape că ajunsese să o urască pe Dorina, căreia îi găsea acum, după zeci de ani de căsnicie tot felul de defecte. Se purtase mizerabil cu ea, numai pentru că i se pusese pata pe fâșneața asta care-l jucase pe degete cu grație, aproape, făcând mereu pe neîncrezătoarea, pe sfânta, pe marea fidelă. O înjură în gând cum și cât nu înjurase în întreaga lui viață, și o făcea de parcă ar fi desfăcut foile unei cepe. Înjurătură după înjurătură, foaie după foaie. „Tu îți dai seama ce ai făcut? Ce mi-ai făcut?” reuși până la urmă să scrie. „Nu cred că am făcut ceva deosebit. Ce-am făcut?” E cretină! țipă Cristian în sinea sa. Cum adică ce-a făcut? Și cu câtă nevinovăție întreabă! „Pe bune, tu chiar nu-ți dai seama? Adică, nu înțelegi că ai cântat la două piane? Cu mine schimbai e-mail-uri la serviciu, apoi, noaptea, desigur, te confesai cu tipul ăla de pe nu știu ce site și îi mai și vorbeai despre mine? Cum de ți-ai permis să vorbești cu un străin despre mine? Despre sentimentele mele? Cum? Chiar nu-ți dai seama de gravitatea situației?” „Nu văd ce mare rău am făcut… V-am zis, nu am dat amănunte…” „Dar nici nu mă mai interesează asta! Treaba e că individul ăla, chiar dacă între timp a murit, nu trebuia să aibă idee de existența mea. În rest, până la urmă, puteați să faceți ce voiați. Dar măcar să nu-mi fi spus!” „Nu e vorba de așa ceva. Nu a fost nimic de natură erotică în relația noastră.” „Va să zică, recunoști că ai avut o relație cu un alt bărbat, în timp ce cu mine, nu? Refuzând acest lucru zi de zi și minut de minut”. „A fost, într-un fel, o relație… Repet, nu a fost nimic erotic…” „Și de ce ții să tot repeți că nu a fost nimic erotic între voi? De unde pot ști? Iar chestia aia cu oglinda nu a însemnat cumva un contact vizual? Pe cameră, adică? În timp ce mie nu mi-ai aruncat niciodată o privire? Pentru că nu-ți poate fi cineva oglindă, dacă nu te vede!!! Precis că ați vorbit și la telefon, că așa fac prietenii, nu? Vorbesc și la telefon… Că nu poți să te confesezi doar în scris, durează mult, și mai trebuia să și dormi.” „Nu ne-am văzut pe cameră.” „Dar ați vorbit la telefon!” „Nu ne-am văzut pe cameră. Nu avea cameră web. Ne-am văzut doar în pozele de pe facebook.” „Și dacă ar fi avut cameră?… DAR AȚI VORBIT LA TELEFON!” țipă Cristian trecând peste amănuntul cu facebook-ul. „Nu a fost nimic de natură erotică între noi”, răspunse Florentina. „Ați vorbit la telefon sau nu? Și de ce a trebuit să-i spui despre mine? De ce? Ce-l putea interesa pe el asta???” „Îi povesteam de insistența dvs fără să fie nevoie să dau nume sau detalii exacte. Și repet că nu a fost nimic erotic. De altfel, Relu mi-a zis că o să mă ducă acolo la el, în satul lui, ca să-i aprind o lumânare.”
Asta întrecea orice măsură! Adică, îi spusese și lui bărba-su despre ăla? Înseamnă că, mai știi? îi spusese și despre el. Poate că de-aia se uitase boul la el așa cum se uitase când venise ultima dată la ea. Fir-ai a dracului de nenorocită, să fii! Ce mi-ai făcut! Cât pe ce să-mi năruiesc și căsnicia! Și pentru ce? Pentru cine? Dacă nu e zdravănă la minte? Pentru că un asemenea comportament sigur nu era propriu unui om normal la cap. „Te rog să nu-mi mai scrii nimic! îi mai zise Cristian. Incredibil! Câtă duplicitate! S-a terminat totul, s-a înțeles? TOTUL! SĂ NU TE MAI VĂD! Ești o mare ticăloasă, punct!”
Cristian își dădea seama că nu mai avea ce vorbi cu ea și că întregii acestei aventuri trebuia să îi pună capăt chiar acum. Cât nu era prea târziu și ar fi putut lua cine știe ce turnură. Temerea că Florentina nu era chiar în regulă și avea niște probleme psihice se insinua tot mai profund în mintea sa. Fiindcă, nu-i așa? cum poți fi atât de liniștită și să spui că nu ai făcut nimic deosebit având un „prieten virtual” cu care deveniseși confident foarte apropiat, și în același timp să corespondezi ore întregi pe zi pe internet cu un coleg de serviciu aflat la câțiva metri? Mai mult, cu acel virtual să fi vorbit lucruri probabil intime (și era conștient că, dacă prin absurd, ar fi fost pusă să jure și pe Biblie că va spune tot ce a vorbit cu el, tot ar minți, și nimeni, niciodată, nu ar fi aflat adevărul) în timp ce lui nu i-a aruncat nici măcar o privire, nu au schimbat două vorbe și a și refuzat cu încăpățânare să vorbească la telefon! Iar tăntălăul de bărba-su… Ăsta la ce dracu mai folosea în afară de a se acupla cu el? Cât de departe, se întreba, putuse merge prietenia lor, a ei și a tipului ăla de pe site, încât moartea lui să o bulverseze atât de mult, încât să-l „sacrifice” pe el? Ia stai puțin, își zise. Nu cumva cele două săptămâni de absență ale ei, măcar cea de-a doua, au avut vreo legătură cu el? Ba da, dobitoc mare ce ești! Asta ar și fi traducerea exactă a acelui cuvânt, „oglindă”. Însemna că Florentina avusese totuși dreptate, și nu o ținuse degeaba, ca Ivan cu fluierul: nu se văzuseră pe camera web, dar se văzuseră față în față! Aflase probabil că era bolnav și a fost la el ca să-i îndulcească ultimele zile, să-i facă ultimele confidențe și să-i spună că în continuare, el, Cristian Anghel, tot se ținea de ea, și să-l roage s-o învețe, de pe patul de moarte, ca un guru veritabil, cum să scape de el. Așadar, fusese vorba de o minciună prin omisiune. Echivalentă cu acel cunoscut „Jur că nu am lovit copilul nici în plex cu pumnul, nici în față cu pumnul”. Câtă șiretenie! Câtă ipocrizie! Cristian murea de ciudă pentru cât de idiot fusese în tot acest timp.
Simțea că nu mai putea rămâne la serviciu. Îl durea atât de tare capul că se aștepta ca din clipă în clipă să cadă grămadă, victimă a unui atac cerebral. Nici nu văzuse când Florentina ieșise din birou. Nu plecase de tot, cum avea el de gând s-o facă, pentru că lucrurile personale și geanta îi rămăseseră acolo unde fuseseră până atunci. Mai bine, pentru că nu era sigur dacă s-ar fi putut abține să nu-i arunce niște priviri ce i-ar fi exprimat sila ce-l cuprinsese. Și i-ar fi părut rău, fiindcă nu era încă sigur dacă nu cumva peste o vreme, mai trecându-i supărarea, ar începe din nou să-i scrie, pentru că nu era convins, chiar și acum, în starea de surescitate în care se afla, că va putea renunța atât de ușor la ea. Pentru că, afurisita, chiar o iubise, exact așa cum îi spusese mereu, nebunește, și fără să-și dea seama de ce, de-a dreptul irațional.
Când a ieșit pe hol, a văzut-o stând de vorbă cu șeful. A tresărit, pentru că nu-l mai văzuse pe acesta vorbind cu cineva între patru ochi în afara biroului său. Probabil că se întâlniseră întâmplător, și-a zis. Se părea însă că erau antrenați într-o discuție serioasă, care dura probabil de câteva minute și, cine știe din ce motiv, șeful uitase să o invite pe Florentina în biroul lui cât jumătate de etaj. Fiind cu spatele la el, nu l-au văzut, ceea ce l-a făcut să micșoreze pașii spre a prinde măcar o frântură din dialogul lor. „Ei, bine că nu au fost complicații și au ajuns banii… Nu-i vorbă, mă sunai și-ți trimiteam…” Cristian chiar a crezut că moare în secunda următoare. Deci, totuși, Florentina fusese plecată ca să facă întrerupere de sarcină (și nu la acel prieten virtual)? Iar copilul, de ce dovadă în plus mai era nevoie? era al șefului! Și, pentru ca bănuielile sale să fie și mai puternice, în momentul în care l-au văzut, cei doi au încetat să mai vorbească și și-au îndreptat privirile spre fereastră. Oricum, nici în aceste circumstanțe, nu reușea să înțeleagă prea multe. Era într-o confuzie totală.
Cristian a trecut pe lângă ei salutându-i printr-o înclinare a capului și când a ajuns în stradă a simțit nevoia să țipe cât îl duceau puterile, spre a scăpa de tensiunea nervoasă care-l încorseta ca o cămașă de forță. A colindat orașul la întâmplare, străbătând din nou străzi necunoscute, printre oameni necunoscuți, pe străzi ce erau o replicare a uneia și aceleiași, și oameni care nu se deosebeau deloc unul de celălalt.
Începuse să se lase seara, ajunsese undeva la marginea orașului, unde știa o cârciumioară cochetă, care pe vremurile trecute avusese un „mandatar” foarte priceput, arestat însă când s-a constatat că prea se pricopsise, deși toată lumea era mulțumită de serviciile oferite, iar condica de sugestii și reclamații era neatinsă. Omul făcuse câțiva ani de pârnaie la închisoarea aflată la vreo zece kilometri, se întorsese acasă cam bolnav și a devenit angajat al micului local. După revoluție, fiul său, pe care de mic îl luase pe lângă el și-i explicase toate secretele meseriei, l-a cumpărat rapid, privatizându-se, deci, extinzându-l puțin și transformându-l într-o locantă de bun gust, cu meniuri și băuturi rafinate. Când voiai să petreci o seară plăcută, într-o atmosferă intimă și cu o servire ireproșabilă, luai drumul spre acest local cochet și discret.
Cristian se opri și se decise să intre ca să bea ceva. Se mai liniștise, dar voia să-și mai adune din gânduri și să se oprească asupra unei decizii pe care trebuia neapărat s-o ia, iar o tărie fină i-ar fi fost de mare ajutor.
Când a deschis ușa localului s-a izbit de o pereche care tocmai ieșea. Se țineau fericiți de braț și râdeau cu un aer răsfățat de ceva ce doar ei știau. Pe bărbatul ce părea a avea în jur de patruzeci de ani nu a reușit să-l vadă prea bine, pentru că privirea i s-a oprit, înlemnită, asupra figurii femeii.
Era un motiv ideal pentru un sfârșit ideal de zi. Și de viață.

Distribuie: