Spații culturale nr. 47 (2)

Doina CERNICA

Povești de călătorie:

Privind cerul în fântână

Trecem din Serbia în Muntenegru împreună cu dimineața și, pentru că este partea zilei pe care o iubesc cel mai mult, privesc totul cu o bucurie difuză, mă simt dintr-o dată, pe șoseaua impecabilă alunecând printre coaste muntoase, zăgăzuite de plase metalice, ca urcând de la Vama prin Prisaca Dornei spre Câmpulungul Bucovinei. Dar nu acum, ci în copilărie, când toate lucrurile erau purtătoare de mister, până și cele simple care mi se perindă în aceste clipe în fața ochilor: căsuțe pierdute între copaci, văcuțe singuratice, turme de oi, stupi și din nou stupi. Anunțuri cu oferte de brânză și miere, la margine de drum, cu caractere slave, dar nu puține și latine, apoi o exploatare de piatră pentru mixtura structurilor asfaltice prilejuiește un comentariu despre calitatea acestora, cu o concluzie pe care aveam să o auzim repetată: muntenegrenii sunt prea puțini ca să-și irosească forțele în eterne reparații, ca să-și permită să construiască ceva altfel decât bine, trainic. Dar iată, brazii se fac tot mai înalți, munții de asemenea. Am pătruns în Parcul Național Durmitor. Suntem tot mai mici între păduri și creste în continuă creștere, intrăm în puterea unui avânt puternic spre cer, clăile de fân sunt ținute să nu zboare de raze de lemn pornind din creștet spre mijlocul lor și trunchiurile fasonate scoase lângă șosea sunt stivuite ca să contrapună greutate imboldului de a se ridica spre culmile pe care au fost silite să le părăsească. De aceea, trăim oprirea la capătul podului Durdevica peste canionul Tara ca o izbândă, oameni și mașină, împotriva unor forțe contrarii.

Ne întâmpină o lume mică, agitată, multicoloră, neașteptată după măreția și solemnitatea tăcută de până aici: autoturisme din mai multe țări, tarabe cu suveniruri, o gheretă pentru bilete la ,,big zip line”, zepelinul fiind un soi de teleferic paralel cu podul în partea stângă. Durmitor este unul din cele patru parcuri naționale, celelalte fiind ale masivelor Lovcen, Biograsdka Gora și al lacului Skadar, dar nu numai repartizarea bogăției sale naturale în aceste parcuri protejate de lege face din Muntenegru o țară aparte, ci și statutul său, oficial, de țară ecologică, prima și deocamdată singura de pe mapamond. Suntem însă pe pod, în punctul în care spectaculosul Alpilor Dinarici atinge vârful său vizibil, deoarece există zone ale faimosului canion săpat în trupul lor stâncos la care nici piciorul, nici ochiul omenesc nu au acces. Canionul, cu o adâncime medie de aproape 1100 metri, are 82 de kilometri, este cel mai lung din Europa și al doilea de pe Terra și se află, ca și cel american, din Colorado, sub protecție UNESCO. La prima vedere, m-am gândit la podul din romanul lui Ivo Andric și aveam să o mai fac de nenumărate ori în Balcanii de Vest presărați cu sute de arce de piatră aruncate de constructori de geniu peste prăpăstii fără capăt ori chiar între zăpezile norilor. O legătură de apă există însă și între acest Belvedere muntenegrin, Durdevica, și podul laureatului Nobel născut în Bosnia, prezent câteva luni, cu misiune diplomatică, și în București: Tara, râul furtunos care a tăiat profund cu lama sa șerpuită Durmitorul, formează prin confluență cu un altul, Piva, Drina, căreia poveștile cărții i-au purtat numele în zecile de limbi în care a fost tradusă. Înalt de 172 de metri, Durdevica se întinde pe tot atâția metri câte zile are un an. Cel mai mare pod de beton din Europa la vremea sa – a fost construit în perioada 1937-1940, avându-i autori pe arhitectul Mijat Trojanovic și pe inginerul Isaac Ruso – a fost dinamitat parțial de partizani în timpul celui de Al Doilea Război Mondial ca să oprească înaintarea dușmanilor. Refăcut în 1946, de 70 de ani nu încetează să smulgă strigăte de admirație sau să-și lase muți trecătorii: este, cu siguranță, una din cele mai impresionante creații ale secolului XX!

Instinctiv, Niadi luând-o la dreapta, eu aleg balustrada din stânga, după vreo cincizeci de metri facem în tăcere schimb, este în acest zigzag al nostru, dar și al altora, pe pod, un soi de revoltă împotriva neputinței de a cuprinde totul dintr-o privire. Dar, când într-o parte când în cealaltă, și într-o parte și în cealaltă, încântarea nu distinge deosebiri: munți până la cer și între ei o genune abruptă, păduroasă, din verde, verde- brun din ce în ce mai întunecată, din valuri alcătuite din coame de brazi, de molizi, preschimbându-se într-un abur, o ceață vegetală, în străfundurile căreia curge, acum peruzea, acum smarald, Tara – ,,lacrima Europei”. Mă aplec cu această sintagmă promovată de ghidurile turistice în gând, încercând să descopăr, cât de departe, cât de minuscul, măcar un raft, una din plutele pneumatice cu vâslași înfruntând, adică trăind din plin, splendoarea râului și a canionului. În clipa aceea, timpul se aruncă în jos ca o pasăre săgetată, nu am nici cinci ani, sunt în București, în Dudești-Cioplea, la una dintre surorile mai mari ale mamei, a cărei fiică, verișoara mea deja domnișoară, îmi citește dintr-o carte de povești, despre prințesa care nu se sătura să se joace, cât era ziua de lungă, cu o minge de aur, până ce, alunecându-i din mâini, a căzut în ochiul de apă al unei fântâni. Deznădăjduită, prințesa a început să plângă în hohote. Este curios cum în următorii trei-patru ani, până ce am citit eu însămi basmul Fraților Grimm, mi s-a șters din minte apariția broscoiului dispus să-i scoată mingea din fântână. Casa mătușii cu nume de floare, Garofița, ca și al mamei, de altfel, Veronica, se afla într-un crâmpei de rai, cu ferestre păstrând și vara aroma gutuilor de peste iarnă, cu leandri mirosind îmbătător, ca și ceaiul făcut cu frunze verzi de mentă atunci rupte din grădină. Doar că nu avea, ca în curțile din Vama natală, fântână, ci o pompă, din care, orice aș fi făcut, apa îmi țâșnea în față și nu în găletușă. Mătușa și unchiul aveau să fie obligați de sistematizarea zonei să se mute într-o cameră strâmtă, sufocantă pentru doi oameni obișnuiți cu libertatea casei și a grădinii lor, cu singura și slaba consolare, și aceea numai pentru mătușă, unchiul venind de undeva din Basarabia, a numelui străzii pe care se afla blocul de garsoniere al vieții lor schimbate, Prisaca Dornei, asemenea părții mai înalte din așezarea copilăriei sale. În schimb, eu m-am întors în Bucovina cu partea mea de poveste salvată, pe care am început să o desăvârșesc încă din nesfârșita călătorie cu trenul. Prințesa plângea în hohote, lacrimile ei creșteau apa din fântână și-i aduceau la fereastra fântânii mingea de aur. Spun ,,fereastră”, fiindcă fântânile din zona noastră au ridicat peste ghizduri un soi de turn din lemn, care de care mai frumos, ca să protejeze apa bună de băut de praf, de ploile vijelioase, de căldură și totodată să-i apere pe copii de bucuria periculoasă a tunelului lor răcoros căptușit cu pietre curate și a ochiului de argint pe care îl sclipea la capătul lor taina din adâncul pământului.

Drumul curge în continuare tensionat și răsplătitor: munți stâncoși la al căror capăt privirea nu ajunge prin geamul mașinii, hăuri îmblănite în codri negri, serpentine amețitoare pe muchiile pereților de piatră, tuneluri cu miezul de beznă și semi descoperite, poduri pe care trecem și poduri ducând norii în spinare deasupra noastră și din când în când, strălucind din noaptea pădurilor coborând spre centrul pământului, Tara. Și apoi nu mai e Tara, e Moraca, alt canion, altă splendoare. Înaintăm încet, dar înaintăm, nimeni de altminteri nu oprește pe firul subțire, suspendat al șoselei, totul este ca într-un mers alert, de aici și simțământul că doar zărești, că prinzi numai cât natura sălbatică vrea să-ți dezvăluie, că între măreția ei și neliniștea ta este o legătură simbiotică și că ea face din călătoria în Muntenegru o experiență trăită și chiar rememorată cu sufletul la gură. Și dintr-odată, din nou simțământul păsării săgetate, dar de data aceasta, după ce a atins suprafața de gheață a apei, ridicându-se într-un ultim zbor spre tării. Podul pe care intrăm, Grlo, are în acest capăt jerbe de flori de hârtie, de pânză, de mătase, iar în fluturarea lor delicată, ca un lung bun rămas, revăd ceea ce nu am văzut vreodată: este 23 iunie 2013, după ora patru după-amiază, autocarul cu cei 47 de români s-a prăbușit în gol, la peste 40 de metri adâncime, iar pe șoseaua pe care nimeni nu oprește vreodată, totul a încremenit: și oameni, și mașini, și respirație. Și s-a pus din nou în mișcare, accelerat, dar nu pe orizontala șoselei, ci pe verticala prăpastiei, când echipajul de alpiniști amatori, între care și un medic, a început să urce pe corzile întinse până spre pragul ruperii trupuri și încă vieți și vieți, încredințate șirului de muntenegreni, purtate pe brațe, ca niște copii abia născuți, ca niște îngeri abia desprinși din lut, spre ambulanțele apărute instantaneu, ca și muntenegrenii din echipele de salvare atunci formate, ca și cum Muntenegrul întreg ar fi o țară gata oricând să-ți vină în ajutor.
Nu oprim, nimeni nu mai oprește de atunci aici, coborâm din mașină doar la Podgorica, la Catedrala Învierea Domnului, ca să aprindem o lumânare pentru odihna celor plecați și pentru sănătatea celor rămași. Catedrala a fost sfințită în toamna aceluiași an 2013 care se depărtează de noi sfâșietor, într-o ceremonie cu opt primați ai bisericilor ortodoxe locale, în frunte cu patriarhii Bartolomeu al Constantinopolui, Kiril al Moscovei, Irineu al Serbiei și cu arhiepiscopul Amfilohije al orașului Cetinje, al întregului Muntenegru și al Litoralului, la care au participat mii de credincioși. Este o apariție monumentală pentru vizitatorul de orice confesiune, străjuită pe laterale de două clopotnițe și cu un turn cu trei clopote așezate în piramidă deasupra arcadei pronaosului, strălucitor pictat. Edificată într-un loc sfințit de amintirea unor străvechi necropole creștine, catedrala este tradițională și modernă deopotrivă. Peste brâul de pietre brute, ca atunci scoase din carieră, se țese o adevărată dantelă, în care fiecare palmă este la rându-i o bijuterie. Ne depărtăm, încercând să o cuprindem din mai multe unghiuri, anevoie în jocul de lumini și umbre al soarelui devenit orbitor înainte de apus, deasupra turlelor și chiparoșilor. O minge de aur, tremurând ușor în arcada lacrimii.

Nicolai TĂICUȚU

rezonanţe

1. trece maşina de pâine
val-vârtej peste sufletul meu

eram la intrarea în parc
dimineaţa de cinci iulie
mă postase acolo:
să monitorizez trecerea pe alei
să se păstreze sensul unic, circular
de aceea, logic, nu?
trece maşina de pâine
val-vârtej peste sufletul meu

2. peste noapte
aflată în trecere pe strada mea
o maşină de teren
mi-a lăsat în faţa porţii
desprinsă de pe roată
o bucată de pământ negru
fertil după aspect

de atunci
de trei ori a trecut
maşina salubrităţii peste el
şi nu l-a putut desprinde
de pe asfalt

îi admir rezistenţa
şi nu pot să-l consider
deşeu

3. în iulie
când arşiţa e-n toi
asfaltul de pe străzi
are viteza de curgere
mai mare decât
a râului din apropiere

Distribuie: