Propoziții pretențioase – Adenite
Zburdă mintea pe câmpii…..
În loc să se oprească pe la mijlocul celei râmnicene, fuge…. Hegemonia orașului cam până la Carpatin își întinde sfera de influență, iar talia agrestei falii stă în dreptul clădirii restaurantelor K&V și fostul Spot. Undeva încercate la descriere, ultimul ratat la meserie, tatonat muzical, primul călărit de la un capăt la altul în vremurile lui prime, pe când era doar un pui de clădire, însă unul mărișor. Căruia a trebuit să-i adecvăm câteva dintre metodele de lucru, de urcat pe acoperiș și de siguranță. Din cauza pretențiilor proprietarului de atunci – i-oi găsi numele scris prin alte memorialistici -, taximetrist azi, a etajării și a configurării proiectantului, a stadiului de atunci și a scândurii trecute prin cele naturale obiective: apă, în toate agregările, soare, zi și noapte. Un material pe cât de înfrățit cu trăinicia și coeziunea cu tabla, pe tot atât de vitreg cu tălpile ,,vulcanizate” ale tinichigiului, în gradul oferit de unghiul asterelii, un material aderent la turul pantalonilor – intră orice așchie mai proeminentă chiar și prin blugi în cei mai nebănuiți pori ai feselor -, dar alunecos pentru încălțăminte. Să vrei să stai în picioare și să nu poți. Peste lipsa de adezivi pingelici să mai hălăduiască dinspre deal vreun ,,adiator” vânticel la sol, e…. Tot ce trebuie meseriașului. Grija pentru echilibru și necădere amplificată cu aceea de rămas cu capul pe umeri. La propriu. Pentru care a trebuit să adoptăm tehnica asigurării cu degetul muiat în salivă, de identificat axa și sensul hulei, și prinderii foilor tăiate între cleștii mari de ridicat coamele. Atenție îndreptată până la ultimul detaliu: ridicare-coborâre a lăzii cu scule, tăiere de copci, așezare-aruncare a lor în ladă, scoaterea din pachet a fiecărei foi, ,,pictarea” falțurilor cu ,,cremă” de oxid de zinc. Și poate nu atât panta, înălțimea și vântul să ne alerteze, cât golașa zonă de sub scândură nepodită în interior și neacoperită cu pazii și florării pe exterior. Deși azi nu se mai vede nimic din truda noastră – poate altă generație să dezvelească lindabul actual și s-o scoată la lumină câteva ore -, o să aflați că întortocheata parte din stânga clădirii ne-a pus suficiente probleme. Două dolii ale unui țugui de lemn, cât să încadreze o panoramă către Focșani. Mă adresai proprietarului c-un de ce așa de abrupt, ca și pentr-un blat de-un viitor bar la parter – a rămas și încă-și face treaba – de ce turnat din beton. Răspuns ca de la un ,,vizionar”: ,,Ei, așa am gândit eu…” De necrezut. Perindările și sumușoara strânsă pentr-un așa edificiu prin țările vestice dau impresii alterate, cum că inovația este rodul minții lui. Le mai aduceam unora aminte, plecați proști și întorși fuduli, ca peste noapte, neputința, neștiința și nepriceperea nu se pot ameliora până la măiestrie, nici măcar până la nivelul mediocru de muncitor calificat. Niște solzi mari legate de o dolie ne dolie înspre Râmnic, întinsă, greu de explicat obtuzul unghi, facil nouă, și linia-șarpe a ei. Când ai spațiu larg te miști în voie, trasezi și te apropii de perfecțiune, rămâne doar să tai corect și să așezi spre fixare scândura după semne. Nu și la…, ptiu! ce-mi scapă numele. Spre Colibași, spatele era înțesat de nenumărate cucuvele, ticluite pentru iluminatul natural al camerelor de la etaj, prin care ne-am făcut cale spre muncă. Parte dintre ele au dispărut, clădirea a fost ulterior lungită, de la jumătate, adiției i s-a oferit încă un etaj. O singură acoperire este încă așa cum am lăsat-o, spre șosea, micul acoperiș de dedesubt, la care doar cu schela se mai putea ajunge, noi izbutind din pod, sprijiniți cu burțile pe ultima scândură.
