Spații culturale nr. 48 (12)
Mihai MERTICARU
UN DESTIN (POETIC) BLESTEMAT
Voce discretă, dar nu indistinctă în peisajul literaturii române contemporane, prozatorul, traducătorul și poetul George D. Piteș apare pe piața literară cu cel de-al 27-lea volum al său, Destin blestemat, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2015, o carte insolită, izvorâtă din suferință și tristeț enemărginită față de unicul său fiu, Radu Teodor, dispărut într-un stupid accident.
Într-o prefață pe cât de succintă, pe atât de comizerativă, George Coandă afirmă că avem în față „o spovedanie, o izbăvire de sine întru îndumnezeire, o împărtășanie în lumina din Lumină, care învăluie sufletul său în zăbranicul durerii nemângâiate și din care se ivesc cu grație florile speranței, asemenea unor petale ninse din aripile îngerilor”.
Cunoscând acest fapt tulburător, ilustrațiile de pe prima și ultima copertă ni se dezvăluie ca două metafore superbe, cu o conotație destul de sugestivă, desemnând o cascadă de lacrimi care nu poate stinge vulcanul ce irupe dintr-o inimă arzând de dor sfâșietor.
Cartea este alcătuită din 360 de tristihuri care respectă cu strictețe structura haikului (5+7+5 silabe), dar autorul se abate cu nonșalanță de la spiritul acestuia și nici nu recunoaște că ar fi intenționat să se reproducă în ipostază de haijin, de urmaș al lui Basho. Pe pagina a patra ne întâmpină un motto: „Dincolo de veci/ Nu vom mai lăsa nimic/ Să ne despartă!”; un memento semnificativ ce ne transmite ecoul prelungit a trei cuvinte fatidice: dincolo, nimic, desparte, trei pumnale împlântate într-o inimă nevinovată. Consultând un dicționar de simboluri, vom afla că numărul trei definește echilibrul și ordinea perfecte, totalitatea cosmică (lumea subpământeană-pământul-cerul), unitatea divină (Tatăl-Fiul-SfântulDuh) și cea umană (trup-suflet-spirit) etc. Deci, nu întâmplător a apelat autorul la terțină.
Cu o discretă, dar sigură conștiință a valorii sale, George D. Piteș scrie o poezie livrescă și anxioasă, o poezie dependentă oarecum de un evident narcisism al frazării, dar impunându-se ca o conștiință neclintită, intrigată de spectacolul funest la care este obligat să asiste. Peste tot ne întâmpină un discurs scrâșnit, neguros, un peisaj interior marcat de neliniște, amărăciune și suferință surdinizată: Surde și oarbe/ Rânjesc pustiurile/ Cu sticlele gurii; Suflete pustii/ Printre candele arzând/ Nemărginirea; După bucurii/ Oceane de tristețe/ Și resemnare; Visul nevisat – / Povestea iubirilor/ Ucise/ -n fașă; Păcatul nostru – / La gâtul copiilor/ Piatră de moară; În inimi pustii/ Curcubeu de regrete/ Se strânge plângând; Orfan de tine/ Sărut buchetul de flori/ Cules din infern; Jalnică noapte/ Împarte veșnicia/ În două tristeți; Te rog în genunchi/ Cu-n prunc înbrațe/ Iartă-ne, Doamne!; Sărut nisipul/ Ce păstrează dulceața/ Urmelor tale; Tot ce se vede/ Dincolo de oglindă/ Ochii tăi plângând.
Protestul surd, scepticismul, disperarea, nostalgia, viziunea sumbră sunt liniile de forță ale acestui dramatic dialog liric despre condiția umană, despre adevărurile grave ale vieții. Poemele suferă de prea multă cerebralitate, ceea ce estompează uneori acele oaze de lirism. Este o poezie carteziană, lipsită de figural care se consumă comunicațional, punând în umbră emoționalul.
La nivel simbolic domină cuvinte-cheie ce surprind frânturi de gânduri, de stări, de puzzle așezate într-o ordine aleatorie: lacrimi uscate, sfârșitul lumii, cadavrele viselor, ultimul Vezuviu, lava clipei, fluturii striviți, pruncii lui Iuda, râuri de smoală, coșmar nesfârșit, durerea mută, ochi lăcrimând, pustiul durerii, inimi frânte, neagra nebunie, pustiul din noi, ploaie de lacrimi, rugul din noi, marș funebru, durere mută, potop de lacrimi, inimi frânte ș.a.
Multe din aceste terține sunt poeme ale întrebărilor și ale revoltei împotriva condiției umane, cititorului oferindu-i-se un itinerar inițiatic ce se constituie într-o pedagogie existențială a iubirii și a morții. Poetul își rostește discursul limpede, fără stridențe, preferând să-și exprime sentimentele în sintagme precum cele amintite mai sus, care să declanșeze șiruri de interogații în mintea cititorului.
Aflat la zenitul forțelor sale creatoare, George D. Piteș trimite umanității un strigăt disperat al anxietății și aprehensiunii, al stării de pustiu și singurătate, având sonoritate de recviem mozartian. Într-un fel de consemnare cinematografică a realității, poetul reconstituie un tablou complex de imagerii ale morții, presărat cu premoniții, semne funeste, peceți ale fatalității, comunicarea realizându-se metaverbal, mai mult prin nerostiri decât prin verbalizare. O viziune crepusculară, apocaliptică creează senzația de pierdere irecuperabilă a armoniei orfice a lumii și de cufundare în haos, prin asumarea suferinței universale. Spre finalul cărții, senzația de pustiu se estompează, lăsând să triumfe încrederea în puterea magică a cuvântului ca soluție pentru salvarea ființei umane. Apele se despart, de o parte, fiul cu destinul său blestemat, de cealaltă parte, tatăl cu un destin poetic în plină afirmare.
Silvia Ioana SOFINETI
Cu microfonul printre copii mari
Acum câțiva ani (mai precis, în 2012), doi jurnaliști, Romanița-Maria Ștențel și Daniel Horhocea, s-au hotărât să provoace câteva personalități din domenii diverse (literatură, pictură, sport, medicină etc.) la mărturisiri despre anii copilăriei, pentru că „De fapt, orice pui de om este mai întâi și mai întâi un mic făt-frumos vesel, ghiduș”, cu „poveștile lui despre cele mai năstrușnice mari peripeții”. Subiectul este generos și interesant, iar o carte care să adune „amintiri, mărturii, mărturisiri” nu poate decât să atragă atenția cititorului. Cine nu s-a întrebat, de pildă, dacă regretatul savant Solomon Marcus a fost și el copil, ca noi toți? Și a fost, desigur, dar nu unul obișnuit, ci unul în care era deja configurat adultul minunat, fiindcă în jocurile copilăriei stau ascunse semințele devenirii de mai târziu: „Copil fiind, desigur eram atras de jocuri, de bucuriile simple ale obiectelor de joc pe care noi, copiii, ni le făceam: mingea de cârpă, felurite ,<
Eu m-am întrebat, de exemplu, dacă Dumitru Dorin Prunariu, „general, primul cosmonaut român, președintele Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic” a fost vreodată copil. Domnia sa dă mărturie că a fost, dar unul contemplativ, visător, cu ochii pe cer și nu pe cireșele vreunei mătuși Mărioara ori dispus să fure vreo agasantă pupăză din tei. Brașovul este orașul în care Dumitru Dorin Prunariu a simțit „prima oară atracția… cosmosului”, întrucât „În primul rând, eu sunt născut în zodia Balanței, semn de aer… deci aerul, înaltul, albastrul cerului m-au atras spre cât mai sus… Aveam 4-5 ani și mă uitam pe cer, cum zboară păsările și avioanele…” (pag. 149).
Nu m-am îndoit niciodată că Brândușa Zaița Silvestru a fost un copil frumos și talentat, pentru că așa a și rămas, până la capăt, încântând și „crescând” milioane de copii atrași de emisiunile radio pentru cei mici ori de teatrul „Țăndărică”. La fel au fost colegii ei de breaslă, Ion Gheorghe Arcudeanu și Boris Petrof, actori care au știut să promoveze miracolul copilăriei.
Chiar dacă amintirile transcrise pentru volumul despre care facem vorbire nu sunt „literare”, nu excelează prin umor și nici prin originalitate (cam peste tot se întrevede același tipar, al copilului cu preocupări lăudabile și destin prestabilit), paginile au o anumită savoare și încântă prin sinceritate. Iată-l pe Ghiță Mureșan, „uriașul” nostru, vedetă încă din primii ani de școală: „Dragii mei… eu chiar că am fost de mic… mare, la propriu, ca înălțime! Printre prieteni eram un copil slab și înăltuț… dar <
Un spațiu generos în volum îi este acordat Passionariei Stoicescu, poetă, autoare de cărți pentru copii, deținătoare a numeroase premii pentru această înclinație spre universul celor mici. Prin scris, Passionaria Stoicescu își prelungește seninătatea unei vârste, inocența ei, și creează un „univers în care te simți mereu ocrotit, alintat, fără tristețe” (pag. 78). Cărțile scrise vin să compenseze, după propria mărturisire, umbrele din propria copilărie: „Eu… nu am fost un copil fericit și deci copilăria mea a avut multe umbre! Părinții mei s-au despărțit și eu, copil, nu puteam înțelege, sufeream, era o mare traumă! Aveam nevoie de alint, de mângâiere și nu mi le ofereau cei care îmi dăduseră viață! Era greu pentru un copil, care n-a avut povești, n-a avut jucăriile copilăriei…” (pag. 75-76).
Printre alte personalități care dau mărturie că „de mic am fost mare” ar trebui pomeniți: Ovidiu Bojor, Mitzura Arghezi, Adriana Trandafir, dar și Cristian Lascu (cercetător speolog, redactor șef al publicației <
Adrian BOTEZ
O CARTE PENTRU COPII, TRĂGÂND CU OCHIUL SPRE “OAMENII MARI*
Doamna prof. FEVRONIA SPIRESCU dovedește, din nou, prin proaspăt editatul volum „Inorogul roșu”, că nu este doar o pictoriță și graficiană de excepție (coperțile, precum și toate paginile de superbă grafică, precum și tehnoredactarea, îi aparțin!), ci și o autoare (extrem de sensibilă și vizionară!) de BASME – adresate copiilor, dar indicate a fi citite și de așa-zișii „oameni mari”. Noi zicem chiar că „musai” ca „oamenii mari” (din politica valahă, dar nu numai!) să „tragă cu ochiul” spre paginile acestui superb basm…! De fapt, „trasul cu ochiul”, între „cartea de față” și „oamenii mari”, s-ar cuveni să fie reciproc…
De ce îndrăznim a face această afirmație, care, în contextul socio-politic actual, ar putea să pară nu doar „ciudat”, ci de-a dreptul „primejdios”?
Pentru că basmul FEVRONIEI SPIRESCU pune, în planul central ideatic, noțiunea de „SACRIFICIU”. Și nu falsifică deloc terminologia: nu e vorba de a asasina vreo găină, ori altă biată orătanie, pentru binele (și „sărbătoarea”!) burdihanului „propriu și personal”… – ci este vorba de a-ți jertfi, TU însuți, viața, existența, condiția sacră! – pentru interesul sacru al unei lumi întregi, al unei comunități vaste, cât un cosmos!
FEVRONIA SPIRESCU imaginează două lumi, „în oglindă”, antagonice: I- PĂDUREA FERMECATĂ (devenită, prin circumstanțe vitrege, ba chiar violente, „PĂDUREA ALBĂ”), lume condusă DOMNIȚA CURCUBEU („blândă, senină și plină de voie bună”) – și II-MOȘIA ÎNTUNERICULUI, diriguită de DOMNIȚA NEAGRĂ („pe Moșia Întunericului era umbră, frig și tristețe”, iar DOMNIȚA NEAGRĂ era, cum altfel: „tristă, încruntată și rece la suflet”…ceva ce ar putea fi numit, eventual, cu un termen generic și sintetizator: „iohannică”…).
În lumea PĂDURII FERMECATE existau „ultimii inorogi din lume”: „Erau doi inorogi albi ca spuma valurilor de mare…erau frumoși, delicați și iubiți de toți” – iar Mama-Inorog a adus pe lume un Prunc-Inorog. Singurul căruia DOMNIȚA NEAGRĂ i-a permis să fie „roșu”, de unde și numele de ROȘIUȚ (de fapt, i-a „permis”… ANOMALIA! – căci inorogul este alb, în mod vizionar-creștin, precum imaginea marianică!).
„În iconografia creștină, INOROGUL reprezintă fecioara, asupra căreia pogoară Sfântul Duh. În Evul Mediu, devine chiar simbolul încarnării verbului divin, în sânul Fecioarei Maria. Alchimiștii văd în Inorog o imagine a hermafroditului care, însă, în loc să cuprindă ambele sexe, transcende sexualitatea.
„Astfel de ființe renunță la dragoste, din devotament față de dragoste, pentru a o salva de ineluctabila stingere” – afirmă Yves Bergen. „SĂ MOARĂ DRAGOSTEA, CA SĂ POATĂ TRĂI DRAGOSTEA” – evocă ideea sublimării miraculoase a vieții carnale și forța supranaturală care emană din ceea ce este bun. Mitul inorogului reprezintă fascinația pe care puritatea continuă să o exercite chiar și asupra celor mai corupte inimi” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, Dicționar de simboluri, Artemis, București, 1995).
Dar, pentru a se putea naște Pruncul-Inorog, DOMNIȚA NEAGRĂ pune condiția ca toate culorile din PĂDUREA FERMECATĂ să fie predate MOȘIEI ÎNTUNERICULUI! Și Părinții-Inorogi, dimpreună cu DOMNIȚA CURCUBEU, sacrifică, pentru sacralitatea hierofanică a Pruncului-Inorog, însăși logica (de bun-simț comun…) a CURCUBEULUI: MOȘIEI ÎNTUNERICULUI va deveni…”colorată”, pe când PĂDUREA FERMECATĂ va deveni, pur și simplu…”albă”!
De observat că “albul” nu schimbă, esențial, natura sacralității. Ba, dimpotrivă!
În schimb, la nivel existențialo-ființial, autoarea precizează: “Ființele de dincolo [din PĂDUREA FERMECATĂ ] nu trăiesc, ele doar există”. Ființarea neînsemnând, deci, și acțiune sacră, (auto)regeneratoare.
Pruncul-Inorog, devenit copil, află de la CIOCĂNITOARE că singurul leac contra inactivității/parliziei sacrale, din zona PĂDUREA FERMECATĂ este să-i ceară DOMNIȚEI NEGRE – RĂDĂCINA CURCUBEULUI (s-ar traduce prin „RĂDĂCINA PARADISIACĂ A DEMIURGIEI, A DINAMISMULUI DEMIURGIC”). Dar aceasta ar necesita un SACRIFICIU MAJOR!
Natura SACRIFICIULUI îi este lămurită Puiului de Inorog de însăși (aparent, paradoxal!) DOMNIȚA NEAGRĂ (sfătuită de CORB – pasăre legată de sfera semantic a morții, dar, la traci și la irlandezi, fiind și PASĂREA FOCULUI REGENERATOR!) : „Vei da culoare ținutului tău, dar tu vei deveni alb, la fel cu părinții tăi. Și asta nu e tot! Veți merge la Marele Stejar (n.n.: simbolul trac al puterii divine a lui Zalmoxis), la ceasul când se îngână ziua cu noaptea și, pe ușa tainică ce se va deschide pentru voi, veți intra, pentru totdeauna, în lumea poveștilor. Acolo veți trăi de acum înainte, iar lumea în care ați trăit până acum își va aminti de voi doar când vor depăna povești”.
SACRIFICIUL este acceptat, la vremea Craiului Nou (simbol clar al regenerării cosmice). Mai ales că Super-Înțeleapta BUFNIȚĂ, VULPIȚA PELTICĂ, IEPURAȘUL CODIȚĂ PUFOASĂ îi induc Copilului-Inorog, prin autoarea poveștii de față, o pledoarie irefutabilă, pentru LUMEA POVEȘTILOR, ca fiind LUMEA SACRĂ A VISULUI:
„Poveștile sunt frumoase. Lumea lor e o lume a visului. Acolo poți spera, poți îndrăzni, poți cuteza…Și eu sunt inorog. Ciocănitoarea Creastă Roșie mi-a spus că inorogii poartă visele tuturor, că semănăm cu îngerii. Vă las cu bine. Merg spre ai mei și spre lumea mea. Cei din Pădurea Albă vor primi viața și culoarea înapoi și mă voi întâlni cu ei în povești” – cf. p. 32.
SACRIFICIUL Copilului-Inorog a făcut ca „punguța cu culori” să reverse (din nou și logic!) o „feerie de culori” în PĂDUREA FERMECATĂ. Și toți „se priveau, uimiți și fericiți, totodată”!
Dar SACRIFICIUL a adus, de fapt, NORMALITATEA! Nu doar fericire, pentru cei din PĂDUREA FERMECATĂ – ci și strălucirea ALBULUI MARIANIC, pentru inorogi, reîntoarcerea în sfera sublim-paradisiacă (unde, în mod sigur, se vor RE-ANDROGINIZA, întru HIEROGLIFA HERMAFRODITULUI!) – ci și îndemnul, adresat nouă, TUTUROR (nu doar copiilor!), de a re-trăi NOSTALGIA PARADISULUI, prin NOSTALGIA POVEȘTILOR SACRE:
„Încetul cu-ncetul, totul s-a colorat, pe când Roșiuț se transforma într-un inorog alb, alb ca spuma laptelui, la fel ca Inorogul Tată și Mama Inorog. În depărtare, spuma roșiatică a zorilor croșeta dantele, spre răsărit. Cei trei inorogi și-au luat rămas-bun de la toți și, cu lacrimi în ochi, s-au făcut nevăzuți pe o poartă apărută, de nicăieri, în trunchiul Marelui Stejar. Au dispărut în lumea basmelor, de unde nu-i putem reînvia decât atunci când ne facem timp să deschidem o carte de povești sau când ascultăm poveștile spuse de cei care le știu, sau le citesc, la rândul lor ” – cf. p. 34.
Deci: dacă vreți ca lacrimile de tristețe ale PURILOR/MARIANICILOR INOROGI să se transforme în lacrimi de bucurie (o bucurie la fel de altruist-generoasă, ca și SACRIFICIUL lui Roșiuț!), nu părăsiți POVESTEA, adică: NU UITAȚI DE PARADISUL UNDE TOȚI AM FOST! – …și, de dorit, ar fi ca TOȚI să ne și întoarcem acolo…!!!
…Basmele sacre sunt atemporale. Ele nu trebuie actualizate sau asezonate, după „mode”, prin natura lor, trecătoare… :„Roșiuț tropăi fericit, spre grădină, să joace CRICHET cu tatăl său, ca de obicei, la această oră”.
Autoarea acestei sublime povești este o mult prea talentată POETESĂ A VISULUI și o atât de încântătoare și ferventă APĂRĂTOARE A ȘANSELOR PARADISIACE (deci, implicit – „inorogice”!) ale OMULUI, ca să nu-și revizuiască opinia despre…”crichetul din paradis”…!
Virgil DIACONU
Copilăria, neînvinsa copilărie
Copilăria mea dintre două biserici…
Ea, strecurata printre bătăile de clopot,
ca să-i prindă pe sfinţi chiar în clipa în care
coboară din icoane pe pământ.
O copilărie care aleargă cu lumina pe străzi.
Copilăria cu prinţesa de mână. Cu lumina de mână.
Ştiam că Domnul îngroapă vrăbiile în ramuri
ca să încolţească la primăvară.
Ştiam că liedul pe care îl cântă sturzul
este sufletul lui Iov, după ce şi-a pierdut fiii.
Copilăria! Care se ascunde noaptea în braţele mele.
Care ţipă în somn. Pesemne coroana de spini i se arată în vis.
Pesemne coroana de spini începe să se vadă.
Spin cu spin – să se vadă.
Copilăria, care cu sabia ei de lemn
scurtează de cap balaurii nopţii.
Şi care mă ia de mână prin crâng: sunt fluturele,
sunt toate culorile care bat din aripi, prinţesă, spre tine.
Sunt albina care bate cu aripa ei la poarta narciselor.
Copilăria, neînvinsa copilărie!
O flacără cu mâinile goale, în luptă cu întunericul.
Şi cum taie unul câte unul capetele balaurului,
ea mă scoate în fiecare dimineaţă victorios din hăţişurile nopţii. Din hăţişurile coroanei de spini.
Copilăria, neînvinsa copilărie!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Poema nenăscuților
„Alintpoeme”, cum își numește Mirela Bălan recentul volum, adună în pagini texte cu mare concentrație lirică, rezultate în urma unui joc al intuiției și al sensibilității, două modalități prin care se realizează cunoașterea/ inserția în univers: „mă privește atent / scrutează/ scanează/ însă minunea nu se dezvăluie minții/ nu se vede/ se aude/ cu inima/ clopotul/ de bunăvestire” („intuiție”).
Intenția poetei este de a cultiva, în vers, misterul feminității („palma acoperă pântecul/ într-o mângâiere// respirarea-l urcă/ și-l coboară// sub palmă/ un alt trup se coace/ în tăcere// nu vreau să-i trezesc misterul”), asumarea fragilității părând cea mai firească atitudine pe parcursul actului de creație, atunci când se caută nume și simboluri: „s-a găsit cuvânt pentru/ picătură/ de sânge/ apoi rană/ apoi obuz/ sfâșiere// admir o brândușă în fragilitatea ei” („între o zi și doar încă o zi”).
Crochiuri grațioase surprind lumina vreunei zile („era întâi martie/ zâmbea atât de frumos/ de candid/ încât sufletu-mi s-a desfăcut în fluturi” – „în primăvara unei îmbrățișări”) ori dansul diafan al stării de neodihnă: „un fluture/ nocturn/ tot mai agil/ în rotiri// dans diafan/ ori înger/ intrauterin” („neodihnă”).
Maternitatea este conotată ca îmbrăcare „în taină” („alintpoem”), miraj, rod/ rodire, ceea ce surprinde fiind puterea de a schimba permanent perspectiva asupra vieții care se plămădește în adânc: „pasărea triluiește/ femeia dă în pârg/ fătul șerpuiește/ dincolo de membrană e paradisul/ cunoașterii” („recuzită”). Mirela Bălan vorbește despre naștere cu candoare, de parcă s-ar întoarce, împreună cu nenăscutul ei, într-un stadiu mitic al existenței, atunci când se căutau nume și explicații pentru fenomenele cosmice: „aceeași întrebare/ cum se va numi/ se va numi făt/ Făt-Frumos/ în ziua/ de poveste” („rod”). La naștere, între viață și moarte nu mai există decât lumina unei dimineți personificate („dimineața își ridică fustele/ creștetul își croiește drum/ afară/ din pântecul strâmt// pământul dezmorțindu-și adâncul/ întoarce morții de pe-o parte pe alta” – „exit”), așa cum trebuie să se fi întâmplat când mitologica Geea a adus pe lume zeii/ titanii. De la mit la „vremea brândușei” e un drum scurt, cât un somn de amiază ploioasă: „plouă/ într-o dulce apăsare/ moțăială/ gri// fulgere/ se pierd prin scorburile/ orașului/ amorțind durerile facerii”.
După „raiul cu un singur înger” (titlul primului ciclu din volum), unde se adună „alintpoeme” care pot, asemenea descântecelor de la ursitoare, să configureze poetic un destin, urmează „intrarea copilăriei, colț cu ceasornicului” (titlul celui de-al doilea ciclu): notații lirice în proză, unele cu valoare aforistică, altele parcă desprinse dintr-un jurnal. Tonul confesiv, cu focalizare pe detaliul semnificativ, transformă lectura într-o inițiere în tainele maternității: „O așez pe Brândușa pe burta mea pentru a-i alina singurătatea din plânsul ce pare fără sfârșit. Aproape lipite. Nici nu respirăm de încântare. Gândesc că nu vom mai fi niciodată la vârsta acestei intimități: ea, trei săptămâni de viață, eu, trei săptămâni de lehuzie” („Tihnă”). Unele micropoeme în proză surprind prin încărcătura metaforică: „Somnu-mi se cerne, se strânge, se chircește. Nu-și poate crede, cum peste noapte a devenit sclavul infantei. Al plânsului ei sub zodia laptelui” („Înscăunare”), altele sunt „suprem exercițiu de obiectivizare” ori suavă declarație de dragoste („În pas de dans mamă și fiică. Apropiere mai strânsă decât a îndrăgostiților cei mai îndrăgostiți. Fulgii se cern peste îmbrățișare să potolească sângele îngemănat” – „Romantism de altă natură”).
Mirela Bălan scrie bine, cu sinceritate și are un mod personal de a transforma în text poetic un subiect tabu, tratat, până acum, doar la suprafața lui artificial „artistică”. Acolo unde s-a cultivat, vreme îndelungată, eufemismul, ocolul, fuga, locul comun, poeta din Bacău aduce prospețimea și autenticitatea notației: „În timp ce o alăptez, Brândușa mă privește în ochi și mă ține strâns de bluză. Încă nu știe că, dintre noi două, ea va dura” („Inocență”).
* Mirela Bălan: Alintpoeme, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2016
