Fărădelegea lui Călin – Coful țivil
E ca și cum ar fi proprietar, deși nu este. Permițându-i-se.
Nu contează cine aduce banii, important este doar beneficiul. Astfel s-a creat ,,… dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda bunul primit în uzufruct.” Ce face Al. 2 după primo tempo di marcia…. Opune chiar proprietarului, mort sau viu, moștenitorilor locațiunea de imobil, după încetare… și după, până la 3 ani. Aceiași stau limită după reînnoirea uzufructuării nepusă în practică. Un final mai fericit și ne alambicat pentru locațiuni când uzufructul a încetat înainte de termen. (Art. 715)
Și-atunci la ce mă iau codiștii cu opozabilitatea? La Art. 716, Al. 1, i se taie elanul pentru vreo pretenție uzufructuarului, despăgubiri de adaos la imobil. Există un ce în plus referitor la exceptare. Adică poate pretinde, dar să fi fost necesare, să fi fost îmbunătățire și cu un ,,chiar” inexplicabil prin crearea plusului valoare a bunului. Păi, adăugarea în sine, utilă sau neutilă, nu aduce cu sine plusul? Peste buna voință a adăugitorului acceptul proprietarului. Fără el, ,,… readucerea bunului în starea în care i-a fost încredințat.” De factură identic-mirativă expresia ,,ridicarea lor”, în dreptul lucrărilor. Nu se uzează la construirea lor? Aci despăgubire, aci indemnizație pentru lucrăricile efectuate. Ne hotărâm cum? M-ș încumeta la o cerință nouă vizavi de acea autonomă lucrare asupra unui bun. De unde atâta separare când asupra implică subordonarea, relaționarea?
Următoarele articole mă duc cu gândul la Ivan Turbincă. După titluri: ,,Exploatarea pădurilor tinere”, respectiv ,,Exploatarea pădurilor înalte”. Umorul macabru are corespondent în limbaj, vocabulele fistichii având trecere la Art. 717: câtime. Mai pre limba noastră, secătuirea tineretului din mulțimea adolescentină ,,lemniferă” – în numele pădurilor s-ar fi meritat o terminologie aferentă – se face ordonat, periodic și în proporții stabilite: de lege și proprietar. Cel care obține foloase, fără pretenții la despăgubiri pentru ce rămâne netăiat. Dar, cum în zilele noastre permisivitatea atins cote impresionante, uzufructuarul își ia ,,prejudiciul” cu forța, pe ascuns, cu complici, pe ziuă, noaptea nestingherit. El zice, aidoma Al. 2 că-i scoate întregi, că îi înlocuiește…. Însă ba la ambele.
Lui înalt i se potrivea matur, bătrân, bun de tăiat. Ceea ce se și dorește la Art. 718. Se respectă aceleași reguli, și-n plus, suprafața determinată și copaci pe alese. În rest pace în populația lemnoasă, doar ici-colo să mai ciupească din vreo accidentală cădere, ba chiar să mai taie, dacă demonstrează că-i sunt de trebuință. Cui? Readusului nud proprietar.
De la Art. 719 aflăm unde cresc aracii: în pădure. Direct așa, numai bun de întrebuințat. Domnilor, se numesc crengi din care se pot face țepușe-sprijinitori pentru…. Numai că domnii nu stau în păduri ca să știe că utilitatea aracilor nu se oprește numai la susținerea viilor.
Cuvenirea asta…. Îl momesc pe uzu… cu pomul fructifer căzut de la dumnezeu, că-i al lui, și-l obligă să-l înlocuiască. O fi drept? (Art. 720)
Din lac în puț. De la pomi la cariere. Brusc. Și la fel ca nudul…. după aceeași metodă de extragere a pietrei și nisipului. (Art. 721)
N-are, n-are el. Dar cine altul să pună mâna pe piatra, nisipul și comorile descoperite în carierele încă nedeschise? (Art. 722)
