Spații culturale nr. 48 (11)
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
Texteatena
sau
„cine sunt eu ca să încap într-o poezie”*
Am botezat aceste însemnări critice „Texteatena”, pentru a le reaminti cititorilor noștri titlurile unor volume (Texteiova, Antonevroze, Corbotexte) ce aparțin unor scriitori (Gh. Iova, Liviu Antonesei, Daniel Corbu) care cultivă ostentativ mitul originalității biografiste (supremația eului biografic), poetica „texistenței” (Mircea Cărtărescu), poetica „mitexistenței” (Gh. Izbășescu), defularea lirică, credința în liberul arbitru, raportul dialogic cu formațiunile simbolice „de dincolo de oglindă”, bovarismul auctorial, efectul realist poetic de veridicitate, mitologia orașului, oniricul, introspecția vag autentică etc. Din aceeași familie de poeți face parte – după opinia noastră – și autoarea cardiogramelor poetice din prezentul volum în care (re)citim o poezie a condiției feminine amenințată de frigul singurătății, de nostalgia iubirii, de aroganța masculină, dar și de comedia existențială a eternului oraș provincial. Nu întâmplător, tânăra scriitoare intuiește „poetica texistenței”, recunoscând implicit prioritatea ontologică a Ființei asupra logosului (v. orașul se plimbă prin tine, nu mai e nimic de simțit, între timp, în căutare, iluzie, (ne)semnificativ, la ora două din noapte etc.) și sugerându-ne contextual că orice Text este (re)scris în clipa în care se citește!
„Să nu crezi în mine”, ne avertizează în poemul cu același nume Atena Ivanovici, în cel de-al doilea volum al său, Frica de poezie ce trădează în scriitură nu doar „nemulțumirea de sine”, ci și cele trei mari crize ale poetului postmodern: criza limbajului, criza Eului și criza realității. „Nu sunt genul care scrie poezii pe care să le înțelegi”, plusează autoarea adresându-se unui cititor virtual, în discernământul căruia nu mai crede, probabil, și pentru că trăim într-o stare/ eră implacabilă de epigonism și plagiat. Poeta, „un mâncător de cuvinte”, cum se autodefinește, ce locuiește cu Ștefan, fiul, motiv poetic, într-un apartament al etajului VIII, dintr-un bloc al Bacăului postcomunist, se ipostaziază (după modelul generației optzeciste) într-un „personaj” ubicuu al propriei cărți. Așa se explică veridicitatea volumului, configurarea psihanalitică, aproape documentară a Autorului, egocentrismul auctorial/ autoreferențialitatea, substanța tragică a destinului, comportamentul narcisist al creatorului etern, identitățile alternative ale tipologiei Eu-rilor poetice, dar și nostalgia gratuității, autoreflexivității, a poeziei pure („umbre albe pentru fiecare nemulțumire de sine”), a lirismului guvernat de „legea uitării” și de faptul/ realitatea fatală că „orașul se plimbă prin tine/ străzile te pășesc asfaltul îți curge/ prin venele dornice de soare/ rodesc caișii în palmele încă reci/ orele amiezii sunt grele ca niște/ haine prea groase te scuturi de ele/ nu-ți mai încapi în piele de atâta viață/ sufleci ramurile copacului de ginko biloba/ din parcul trandafirilor și te apuci/ de crescut pe la rădăcini te lovești de asfaltul/ care îți curge prin vene te scuturi încă odată/ nu știu/ poate de moartea din gând” (hai la plimbare)
Legătura organică între scriitură și viață asigură supraviețuirea lirismului, prin apologia pluralismului tematic și a canonului estetic optzecist, fără a respinge însă ostentativ tradiționalismul estetic. Atena Ivanovici pare să fie convinsă că decanonizarea, deconstruirea triunghiului logică – estetică – canon dizolvă ierarhiile și taxonomiile din lirica contemporană, ceea ce face ca fiecare poet din noul val, să viseze (fără să-l poată institui!) un (supra)canon care să negocieze permanent echilibrul între tradiționalism, (post)modernism și avangardism. Defularea lirică, retorica orgolioasă, drama neidentității cu ceilalți (unicitatea mult visată de romantici!) sporește șansa poeziei scrise de Atena, de a reveni la ceea ce a fost dintotdeauna: comunicare de sine: „ascunsă într-un ochi/ care le vede pe toate/ dar nu se vede pe sine/ poezia e precum sângele/ când țâșnește te doare până la suflet/ și taci/ poezia e precum ești tu/ nu sunt ceea ce îți trebuie dar mă vrei/ cu versurile mele șchioape/ cu mâinile mele atârnând în loc să se avânte/ cu tristețea mea ca fumul de țigară/ poezia e precum un mâine/ te minți că va veni/ și scrii” (poezia e precum fericirea). Pentru a evada din estetica, poetica și poietica optzecismului, poeta se deschide atemporalului, augustei minciuni a literaturii, încât cele mai bune poeme ale volumului confirmă teza că esența poeziei este inactuală (v. ascultând tăcerea, frica de poezie nu trece, febra etajului opt, asemănare, destin, hai să mai scriem o poezie, eu nu trăiesc etc.).
Atemporalitatea este configurată ca depășire a categoriilor temporale sau ca uitare a timpului, iar alteori ca o concentrare de durată, ca nemurire a clipei estetice: „alte cuvinte i se coceau pe buze/ alte cercuri trasa cu brațele-i lungi/ arunca praf în ochii timpului să o uite așa/ cum o țineau minte lucrurile din casă/ dar s-a trezit că e azi/ (aceeași ochi aceleași depărtări altă privire)/ și că e cea care/ coase în fiecare zi haine noi gândurilor/ cele vechi o mai strâng/ ca o umbră de mână” (era una dintre celelalte). Capitalul poetic al Atenei Ivanovici (de profesie: economistă) vine din trăire, amintire (amintirea este estetică prin ea însăși) și imaginație ( = reprezentarea unei realități absente, visate). Dacă amintirea creează individualitatea oricărui Eu și trimite la modelul etern, fantezia/ imaginația aduce întotdeauna ceva nou și anulează distanța față de viitor.
Cel de-al doilea volum al poetei, superior debutului, cum este și firesc, transmite nu doar intuiții poetice/ poietice și cognitive, ci și sclipiri de realitate atemporală ce reflectă însă și imediatul în care „conjugările nu ies mereu așa cum te aștepți” (v. noaptea este încă frig). Inconfundabile/ atipice mi se par și clipele de inspirație ale autoarei, încât scriitura/ retorica trădează acel „dinamism mental”, de care vorbește Delacroix: „Inspirația este jocul unui dinamism mental pe care nu-l identificăm complet cu eul nostru. Este ceva ce se întâmplă în noi, fără noi și uneori împotriva noastră”. Iată o așa-zisă clipă de inspirație, când Atena descoperă pe neașteptate un alt eu, o altă conștiință disociată, care-i permite să gloseze despre „îndrăzneala altor timpuri”, să-și intuiască sinele profund. Poemul revelă conștiința posedatului de duhul poetic atemporal, condus parcă de o voință donquijotescă: „poezia asta nu e despre mine/ cine sunt eu să încap într-o poezie/ e despre o moară de vânt/ adică despre timp/ cât timp macină o moară într-o seară/ mai e și despre o mașină de spălat vise/ numită viață/ ai grijă să nu amesteci visele albe cu cele colorate/ mai e desigur și despre un aparat de fotografiat luna/ ai fost odată îndrăgostit/ omul din lună mai este încă/ poezia asta e ca un tobogan/ pe care te dai cu capul în jos/ ca într-o naștere/ are you safe?/ e îndrăzneala altor timpuri” (timiditate).
Inspirația, voința, entuziasmul, diversitatea tematică și perseverența sisifică a tinerei scriitoare mă obligă să-i reamintesc că poezia – cum foarte inspirat observa I. Evanghelou – este „egală cu o fracție care are ca numărător intuiția și ca numitor viziunea. Cu cât numitorul crește, cu atât scade automat numărătorul și poezia la fel”. Desigur, altul este jocul poetic, jocul ideatic, dacă „fracția”/ poezia este subunitară, unitară și supraunitară!
Atmosfera apolinică (autoarea intuiește poetica atmosferei), inteligența analitică, gustul estetic optzecist (recuperarea realului, biografismul, insurecția lirică împotriva poeticii masculine, libertate prozodică etc.), inspirația fugitivă, postmodernă, dezideratul eliberării de orice interdicție, conștiința lucidă că poemul nu se termină niciodată și nu ajunge niciodată la perfecțiune, obsesia căutării sinelui profund, limbajul neostentativ, tensiunea ontologică etc. sunt tot atâtea argumente axiologice, care ne determină să credem în implicarea dedalică a poetei Atena Ivanovici, în labirintul Poeziei din Țara lui Bacovia.
*Atena Manuela Ivanovici, Frica de poezie, ArtBook, Bacău, 2016
Mirela BĂLAN
bric-à-brac
lumea era alburie
contururi neclare
perforate
cu zimţii clipei apăsătoare
pe dinăuntru celule bolnave
de-atâta tăcere
se înmulţeau perfid
şi haotic
(în aer plutea un presentiment
îl presimţeau cu toţii
îl ignorau cu toţii)
tor-suri
vi-se
a-ripi ne-în-de-a-juns de a-gi-le
oa-me-nii se plâng în ne-şti-re
în-geri par-fu-manţi nu-şi gă-sesc lo-cul
ar-ta în-chi-de fru-mo-sul în im-per-fec-ţi-u-ne
fil-me de-ru-la-te ra-pid
şi tranc via-ţa a-pu-ne
în paralel copilul desenează arborele genealogic
mama are capul mare
cât o zi de rugăciune
iar unchiul deşi nu apare în poză
are în loc de cap
ciorchini din celulele acelea
care dintr-o dată-i împlinesc sorocul
copilul pare să fi înţeles destinul lumii
iar versificatorul
aruncă maşina de scris pe geam
şi-şi priveşte degetele
care parcă nu-i mai aparţin
(îmi spun
c’est pas grave
c’est pas grave
lumina se stinge cu pudoare la fiecare asfinţit
chiar dacă uneori Dumnezeu iartă şi pedepseşte
de-a valma).
Octavian MIHALCEA
NEBĂNUITE PROPENSIUNI LABIRINTICE
Volumul lui Daniel Marian, Harem de cuvinte (Amanda Edit, București, 2014), cuprinde versuri neocolite de tentația abstractizării, comportând o ideatică asumată ce merge în direcția mesajelor ce invocă adeseori ocultarea. Intervin și pasaje ludice, rodul unor binevenite transfigurări. Arta combinării cuvintelor reprezintă un amplu filon salvator. De aici va decurge aspectarea multiplă a interpretărilor, dorința de a găsi noi și noi sensuri. Poetul recunoaște preeminența iubirii, entitate discontinuă cu nebănuite propensiuni labirintice care potențează însemnate efluvii imaginative pline de luxurianța iluziilor sufletului. Persistă impresia că o fluiditate mereu în creștere alimentează versurile lui Daniel Marian. Amoruri fantomatice populează, câteodată urmuzian, paginile cărții: „e un fel de majusculă de/ ridicare la pătrat/ am fost am trecut am umblat/ într-un șir de pași care pe tine/ azi să nu te spele/ să nu des-zugrăvească, des-picteze ești/ prea clară pentru așa ceva/ vrei iubirea? – e aici,/ ia-o pentru că-i aici”. Chiar și din abordările foarte destinse transpare spectrul accentuatei solitudini. Pe acest fond percepțiile se amalgamează și dau la iveală viziuni lirice puțin uzitate: „cum căpșuna ei de substanță de la o vreme/ în loc s-o iau cu bere cu toată convingerea/ o iau cu ulei din cauză că ăsta iese la suprafață/ e mai aproape-n întortocheala sferei bolunde/ căreia îi spun loc pentru suflet/ de multe ori pare gol dar e numai chinuit/ de tangentele invidioase care mușcă din zimți.” Totul parcă se petrece „înainte ca din cuiul cătării să sufle silueta unui tanc”. Sensurile se abandonează plurivalenței într-un demers estetic ce nu de puține ori intrigă. Versurile lui Daniel Marian cuprind indeterminate oglinzi din zodii suprareale, ivite ca urmare a unor radicale transmutări aplicate realității. Sunt particularizări poetice care aprofundează intense tronsoane plutind printre himere și ancadramente umbroase. Prin „labirintul lăuntric” găsim „starea de păpădie cuneiformă”, cât și onirice teritorii „de unde porni nemurirea”. Ritmurile sunt interșanjate programatic, astfel fiind introdus în scenă hazardul, de o deosebită fecunditate. Este ipostaziată chiar și mutabila stare de ivresse: „de fapt mă îmbătasem să văd cât de gravă/ ajunge beția odată și-odată și dacă poate fi chiar și-o/ nemurire”. Așa irump impresionantele fluidități ale imponderabilului. Identitatea dobândește multiplicitate: „umblă cu mine pene încercănate-nsprâncenate/ cu mine până și pene aleargă/ într-o-mpăunare perfectă/ cum ar fi imediata predilectă vecinătate a lui peneș/ curcanul/ din care pot rămâne pe rând/ penele sau curcanul de pus în șemineu ori cuptor/ umblu într-atât după pene până ce/ vin ele să umble cu mine pene”. Problematica pasională va fi integrată acestui registru himerofil, cu toate consecințele morganatice care decurg de aici. Entitățile angelice întregesc vilegiatura prin haremul de cuvinte înfățișat de autor, vis încadrabil în orizontul lirismului dedicat atitudinilor vizionare: „în stânga mea e cineva/ în dreapta mea e altcineva/ doi îngeri să fie dar nu sunt de ajuns/ până când îngerul în sine și în/ trup de carne și oase/ nu vine să mă ia de mână: hai – unde și când/ vom mai vedea”.
Valentin POPA
Dumnezeul celor fără Dumnezeu
În perioada în care studiam filozofia la București (1970-1974), eram învățați că, între liderii comuniști, monstrul era, fără îndoială, Stalin. Celălalt, fondatorul ordinii comuniste, Vladimir Ilici Lenin, era privit cu simpatie, ca un om generos, cu idealuri umaniste evidente, cu profunzimi filozofice de certă valoare, comparativ cu simplismul viziunii lui Stalin care, și el, își dăduse cu părerea în aproape toate domeniile, obligând pe ideologii timpului să citeze masiv și să ridice în slăvi mărețele gânduri ale dictatorului. Cum s-a întâmplat, de altfel, în anii `70-`80 și cu Ceaușescu.
Cu astfel de premise aflate în dotare, contactul cu cartea lui Giovanni Papini, Gog, mi-a provocat un adevărat cutremur, pentru că ni se prezenta un Lenin, e drept, aflat în ultimul an de viață, multiplu afectat de tentativa de asasinat prin împușcare, dar cu mintea încă limpede, ce se dovedește de un cinism și un amoralism vecine cu monstruozitatea. Apărută în Italia, în 1931, cartea lui Papini prezintă în câteva pagini un portret al lui Lenin care a fost cenzurat în lumea comunistă. Putea fi oricând interpretat ca rodul unei aversiuni din partea autorului pentru celălalt adversar al democrației, faimosul lider al revoluției ruse, decât Mussolini, cel admirat de scriitorul italian.
Iată câteva propoziții puse de Papini în gura lui Lenin: „Oamenii (…) sunt niște sălbatici fricoși care trebuie stăpâniți de un sălbatic fără scrupule, așa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie și muzică pentru folosul nerozilor. Or, sălbaticii sunt criminali, iar idealul ultim al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în așa fel încât țara să semene cu o ocnă.” (Papini, Gog, Editura Polirom, 2012, p. 106). Sau: „Țăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credința, ereziile și maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez și îi cultiv, dar îi urăsc. Aș vrea să-i văd dispărând pe toți, până la ultimul. Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de țărani.” (Ibidem, p. 107). Sunt cunoscute reformele și măsurile represive contra țăranilor, aplicate de bolșevici, dar și de comuniștii din statele europene, obligate, după al doilea război mondial, să urmeze modelul sovietic.
Apariția recentă a traducerii cărții lui Ferdinand A. Ossendewski intitulată sugestiv Lenin – Dumnezeul celor fără Dumnezeu (Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2015), confirmă evaluarea făcută de Papini liderului revoluției ruse.
Cartea lui Ossendowski apare pentru prima oară în versiune românească, sub egida Fundației culturale Erbiceanu și a Muzeului Brăilei „Carol I”, inaugurând astfel colecția „Un secol de comunism” – La 100 de ani de la Revoluția rusă din 1917.
Ferdinand-Antoine Ossendowski (1876-1945) a fost un scriitor polonez, cu studii la Sankt Petersburg și Paris, a predat la Universitatea din Tomsk, Siberia, apoi s-a lansat în călătorii prin toată lumea, din care a rezultat o serie de romane: biografice sau de călătorie. Ossendowski a ajuns să fie cel mai tradus autor polonez, după Henryk Sienkiewicz.
Martor al revoluției bolșevice din octombrie 1917, autorul acestei cutremurătoare cărți realizează o monografie deosebit de bine documentată a procesului istoric de trecere de la regimul țarist la cel comunist, precum și o biografie detaliată a liderului revoluției bolșevice. Publicată în 1930, ea a fost imediat tradusă în engleză (1931), apoi în franceză (1932). Dezvăluirile pe care autorul le face în acest roman au deranjat foarte mult pe activiștii serviciilor de propagandă din Uniunea Sovietică și din mișcarea comunistă europeană. Așa cum subliniază Constantin-Laurențiu Erbiceanu în Cuvânt înainte, Partidul Comunist Francez a cumpărat și a distrus o parte însemnată din tiraj, făcând aproape imposibilă, peste decenii, găsirea unui exemplar în vederea reeditării și traducerii.
Versiunea românească a fost realizată de Nicolae Drăgușin, pe baza versiunii din limba franceză, coroborată cu cea englezească. Traducerea titlului i-a fost inspirată de această a doua versiune, intitulată Lenin. The God of the Godless (New York, 1931). În versiunea franceză s-a preferat titlul simplu – Lenine (Paris, 1932). Nu avem informații asupra metodei de documentare utilizată de autorul polonez și nici vreo mărturie privitoare la genul literar la care se afiliază lucrarea. Folosirea denominațiunii de „roman biografic” aparține mai degrabă comentatorilor, decât autorului. Dar chiar și această încadrare nu compromite cu nimic valoarea de adevăr a cărții, pentru că romanul biografic nu-și sporește cu nimic valoarea prin recursul la ficțiune. Miza pe adevăr generează valoare unei astfel de compoziții. Ficțiunea, inevitabilă în genul romanesc, este folosită ca liant pentru sudarea între ele a elementelor de document aflate în posesia autorului. Impresia puternică produsă de lectura acestei cărți se datorează faptului că sunt date în vileag o serie de detalii despre revoluție și despre Lenin, ferecate cu strictețe de cenzorii regimului bolșevic. Distanța între imaginea confecționată de păpușarii propagandei oficiale și imaginea oferită de Ossendowski este atât de mare, încât te poți întreba dacă nu cumva asistăm la o exagerare bine studiată din partea autorului polonez.
În primele capitole, ni se prezintă copilăria și adolescența lui Vladimir Ilici, cu scopul de a oferi o explicație a motivului pentru care un produs al unei familii mic-burgheze ajunge să se radicalizeze atât de mult încât să devină artizanul celei mai violente revoluții din istorie. Faptul că fratele lui mai mare, în timpul studenției, activează în cercurile revoluționare antițariste și sfârșește în spânzurătoare, în urma unui atentat eșuat împotriva țarului, nu ni se pare suficient pentru a explica radicalismul de atitudine al lui Vladimir Ilici. Putea cel mult să motiveze aderarea acestui tânăr la mișcarea antițaristă din Rusia. Dar, viitorul revoluționar urmărea un proiect mult mai ambițios: abolirea ordinii sociale și politice existente și înlocuirea ei cu o ordine socio-politică de tip comunist, inspirată din lecturi ale textelor lui Marx și Engels.
Sub aspectul structurii de personalitate, Lenin s-a dovedit a fi un tip deosebit de inteligent, cu un instinct de supraviețuire inegalabil, de un amoralism cutremurător, total insensibil la valorile respectate de societate de-a lungul timpului, cum ar fi viața, fericirea individuală, proprietatea, cinstea, corectitudinea, respectul față de reguli etc. Aflat în exil, în Occident, nu ezită să devină infractor, folosindu-se de ruble false, pentru a-și finanța publicațiile bolșevice. După cucerirea puterii, nu are nici un fel de resentiment când află de metodele criminale ale aparatului de represiune (CEKA) condus de monstruosul Dzerjinski. Iată un pasaj de unde rezultă disprețul lui total față de valorile europene: „Omul este prea animal ca să-și fie suficient sieși. Câteva zeci sau un milion de imbecili aflați în libertate nu vor valora mai mult decât o turmă! Democrația și libertatea nu sunt altceva decât născociri obraznice ale burgheziei și cea mai stupidă dintre superstiții. Cea mai bună formă de guvernământ este despotismul absolut exercitat nu în beneficiul guvernanților și opresorilor, ci pentru cel mai mare bine al oprimaților și cu consimțământul lor.” (Ossendowski, Lenin – Dumnezeul celor fără Dumnezeu, ed. cit., p. 212). Recunoaștem aici crâmpeie din nihilismul nietzschean și din aversiunea filozofului german față de ordinea democratică și valorile ei, responsabile de criza civilizației europene. Dar cinismul identificat în acest discurs corelează destul de bine cu ideile decupate mai sus, din Papini. „Comunismul înseamnă dictatura proletariatului, plus electrificarea țării”, era un slogan leninist, căruia propaganda comunistă din România îi permitea să circule și care rezonează destul de bine cu fragmentul din Papini despre diferența dintre un electrician și un milion de țărani, în evaluarea lui Lenin.
În cartea lui Ossendowski găsim detalii privitoare la ordonarea unor suprimări de persoane, atunci când acestea contestau unele decizii ale dictatorului roșu, așadar condamnări la moarte, fără nici un fel de judecată, de probare a vinovăției. Întregul volum generează impresia că ordinea comunistă instituită în Rusia s-a așezat pe milioane de victime, din toate straturile sociale și din toate segmentele etnice. Secretul succesului revoluției bolșevice au fost teroarea și despotismul asiatic. Desigur, se punea întrebarea cât timp poate dura o asemenea ordine politică bazată pe teroare? Istoria a dovedit că experimentele socio-politice de acest tip nu pot dura prea mult. Ordinea sovietică efectivă a durat șapte decenii, dar a lăsat destule urmări la nivel de atitudini și mentalitate.
Mai aflăm din lucrarea autorului polonez și modul cum s-a născut acest nume ce a îngrozit o lume întreagă: Lenin. Supranumele acesta a fost unul dintre pseudonimele folosite de publicistul Vladimir Ilici Ulianov în semnarea articolelor cu mesaj revoluționar, publicate în ziarele bolșevice din străinătate și din țară. Numele i-a fost inspirat de o tânără (Lena), din cercurile intelectuale antițariste, de care s-a simțit atras pe la vârsta de douăzeci de ani. O va reîntâlni, căsătorită, la câțiva ani după victoria revoluției, în plină teroare revoluționară, când, în orice moment, viața îți putea fi pusă în pericol. In amintirea vechilor sentimente, Lenin îi înmânează un bilet, ce o putea proteja contra vreunei măsuri abuzive din partea autorităților. Când însă primește un plic de la Dzerjinski, cu rugămintea să verifice identitatea unei persoane care pretinde ca se afla sub cea mai înaltă protecție, Lenin nu recunoaște numele Lenei (nume de alint, totuși), în numele oficial, de femeie căsătorită, al fostei sale prietene și nu intervine în nici un fel. Femeia fusese arestată fiindcă găzduise pe o tânără evreică, implicată într-o tentativă de asasinat. A doua zi, scotocind în plic, dă peste biletul ce putea să o salveze pe Lena. Sună la CEKA și află că femeia fusese deja executată. Întâmplarea îl tulbură destul de mult, dar trece repede peste ea, evitând eventualele mustrări de conștiință.
În ciuda aversiunii declarate față de țărani, îi încurajează pe aceștia să se răscoale împotriva moșierilor locali și să împartă după bunul plac pământul acestora și bunurile. La fel, îi încurajează pe muncitori să-i alunge pe patroni și să administreze ei înșiși producția. Ca urmare a acestor decizii potrivnice oricărei rațiuni, în scurtă vreme țara este cuprinsă de anarhie și de lipsuri. Foametea s-a întins în întreaga Rusie, inclusiv în zonele rurale, de unde autoritățile preluau cu japca proviziile țăranilor pentru aprovizionarea orașelor și a armatei roșii, încât s-a ajuns la practici antropofage, despre care a amintit și Nikos Kazantzakis în Toda-Raba, roman publicat în franceză în 1931(Versiunea în limba română aparținând tot Editurii „Istros” a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2015). În cartea lui Ossendowski, se relatează o scenă cu un puștan de vreo 14 ani, devenit vagabond, explicând celor de teapa lui motivul fugii de acasă. „O asemenea foamete era în casă că încă mă gândesc la ea cu groază! Epuizată de lipsuri, bunica mea a murit. Apoi a venit rândul surorii mele mai mici… Într-o noapte, mi-am văzut tatăl cum a pus mâna pe un topor și trase, tronc!, o lovitură în capul fratelui meu. După aceasta am avut o săptămână întreagă ce mânca. Nu am vrut să-mi aștept rândul… Să se mănânce între ei, dacă asta doresc. În ce mă privește, prefer să mă salvez altfel…” (Ibidem, p. 465).Asemenea fapte confirmă peste decenii observația lui Dostoievski din Frații Karamazov, conform căreia, dacă ar dispărea credința în nemurirea sufletului, și implicit în Dumnezeu, atunci ar dispărea orice virtute și totul ar fi permis, chiar și antropofagia.
Scrieri de tipul cărții lui Ossendowski, sau Kazantzakis ori Panait Istrati (Spovedanie pentru învinși), publicate în limba franceză la începutul anilor ’30, ar fi putut deschide mai devreme ochii intelectualității europene asupra ororilor comunismului, dacă ar fi beneficiat de o circulație normală. Dar, cum am arătat într-un articol anterior, versiunea din 1931 a cărții lui Kazantzachis s-a publicat în două numere ale unei publicații literare cu tiraj redus și a rămas fără ecou, iar versiunea franceză a cărții lui Ossendowskia fost distrusă în mare parte de agenții comuniști francezi. Doar cartea lui Istrati s-a bucurat de dezbateri în presă, dar mai ales de „puneri la zid” ale autorului, din partea intelectualității de stânga din Franța.
Spovedanie pentru învinși va vedea lumina tiparului, într-o nouă versiune de traducere în limba română, la editura „Istros”, în cadrul aceluiași proiect – „Un secol de comunism” – La 100 de ani de la Revoluția rusă din 1917.
