Spații culturale nr. 48 (6)

ISTORIE LITERARĂ

Ecaterina CHIFU

MIHAI EMINESCU, SUFLUL VIU AL ISTORIEI GETO-DACILOR
(Lucrare prezentată la „Congresul civilizaţiei traco-geto-dacilor” Ediţia I, Buzău, România, 2016)

Mihai Eminescu, geniu universal, vine din „nemărginirea timpului1” să ne dea „din ramurile gândului1” imboldul de a face eforturi ca „totul să fie dacizat2” la noi, în România Mare, adică să se revină la acel univers plin de armonie şi de pace, în care se respectă legile juste, favorabile românilor, sperând în reînvierea virtuţilor neamului românesc, moştenite de la Daci. M. Eminescu, „cea mai înaltă conştiinţă românească4” este poetul de geniu care a ridicat un templu poeziei în spiritualitatea românească şi universală, poet a cărui personalitate a atins dimensiuni enciclopedice ale cunoaşterii, fapt ce i-a permis să evoce istoria neamului nostru în tablouri vii, de o neasemuită frumuseţe şi expresivitate. Iubind poporul român, Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea lui etnică străveche, spirituală, religioasă, susţinută de o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător al românilor din spaţiile ce le-au populat, precum şi de legi nescrise care trebuie a fi aplicate conform „jus ollache /ollachorum8” adică după obiceiul pământului. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasã, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini.8”. „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor8″.
Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu conchide: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice8”.
Limba română era vorbită pe teritorii largi de Dacii ce au migrat spre toate punctele cardinale, înmulţindu-se numeric. El menţionează într-un articol din „Timpul2” :cum avarii conduşi de Martin şi Comentius în anul 579, vorbeau aceeaşi limbă cu geţii.
În recenzia din „Convorbiri literare2” la lucrarea lui Iulius Jung, „Die Anfänge der Romanen(Kritisch cthnographische Studiem)” apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de continuitate, Eminescu, pornind de la întrebarea „Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?2” demonstrează cu argumente solide că teoria vidului nu este valabilă, că Dacii au continuat existenţa în vatra lor strămoşească. Poetul a pus mereu în lumină permanenta continuitate şi statornicia poporului român în opera literară şi în publicistică. Poetul naţional M. Eminescu a fost printre primii intelectuali români care a încercat „restaurarea” originii dacice, militând pentru realizarea „Daciei Mari” prin Societatea „Carpaţi” şi activitatea publicistică. El era mândru de fizionomia românilor, având ca strămoşi Dacii, apreciaţi de etnograful Hoffman(sec. al XVIII-lea), menţionat de poet în „Timpul2” unde a redat observaţia acestuia: „Dezvoltarea craniului la rasa românã e admirabilã, cã sunt cranii care meritã a fi în fruntea civilizaţiei8”„Fiţi voi romunculi, eu simt în mine dacul7” afirma Eminescu în anul 1880, într-o variantă a poeziei „Ai noştri tineri” pentru a se distinge de cei ce susţineau curentul latinist.
Venit din eternitate şi întors în eternitate, Eminescu, dorea la „trecutul mare, mare viitor1” în România pe care o invoca cu multă iubire „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor1” ce trebuie apărată cu toate forţele. „Scrisoarea III1” evocă, prin glasul lui Mircea cel Bătrân, vitejia strămoşilor noştri ce l-au înfruntat pe „Darius al lui Istaspe1” şi „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încape1” ce-au dorit „pământ şi apă1” şi s-au făcut „toţi o apă şi-un pământ1”. Acest episod este reluat şi în poemul „Gemenii1”.
Eminescu a intenţionat să redea în piesele sale de teatru istoria neamului românesc, evocând figuri reprezentative: Decebal, Dochia, Mircea cel Bătrân, Horia, Avram Iancu, Mureşan, pe cei din neamul Basarabilor şi al Muşatinilor.
Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică de care a luat cunoştinţă din cronicele vechi, din biblioteca lui Aron Pumnul sau din cursurile de la Viena ale profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, ce a pus în lumină „lumea veche a Dacii6”. Unele din temele poetice eminesciene sunt inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale Dacilor şi ale zalmoxianismului: „Genaia3” (proiect de poem dramatic ce trebuia să redea o cosmogonie originală, conform miturilor dacilor), „Decebal3” (piesă de teatru în versuri ce evocă pagini zguduitoare din istoria Daciei”), „Miradoniz1” (poem ce redă universul mirific al spaţiului ancestral), „Memento mori1” (poem în care Dacia apare într-un cadru natural plin de feerie, în contrast cu alte ţări evocate în această „Panoramă a deşertăciunilor1”), „Sarmis1” (are ca personaj pe „Pe Sarmis, craiul tânar din Getia cea veche1” redă iubirea idilică dintre doi tineri, într-un decor de vis, iubire ce se vrea durabilă, dincolo de spaţiu şi de timp, ca la neamul „nemuritorilor”, revenind ca un lait-motiv versurile:

„Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii
Întind spre apă gâtul, la cer înalţă ochii1”.

În „Sonete1” poetul se lasă copleşit de basmul „zânei Dochia” ce îndeamnă la visare. „Glossa1”este catehismul poetic eminescian, fiind realizată prin versuri-sentinţe ce amintesc de înţelepciunea Dacilor, de Legile Belagine. Poemul „Gemenii1” evocă figuri istorice ca Sarmis, Tomiris, Brigbelu. Primele versuri redau locul de vecii al „regilor dacici”:

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Cari tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide
Se înşirau în sală sub negrele firide. 1”

La nunta lui Brigbelu participă şi zeii Daciei:

„Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă.
Frumos au ars în flăcări prinosul de pe vatră,
Pe când intrară oaspii sub bolţile-i de piatră.
În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.
În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul soare,
În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare… 1”

Figura frumoasei mirese, Tomiris „Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept” seamănă cu cea a femeilor din neamul Dacilor: „În păru-i lung de aur se învălea, Tomiris1”.
Zamolxe, participant la nuntă, alături de soare şi lună este „Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri1” şi însumează principiul unirii într-un întreg ce cuprinde toate părţile, care se influenţează unele pe altele, preluând calităţile totului, conform credinţei Dacilor. El, marele zeu, capătă proporţii gigantice în viziunea lui Sarmis, ce apare ca un strigoi, după ce a fost ucis de fratele lui geamăn, Brigbelu:

„Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte
Şi decât toată lumea de două ori mai mare,
Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă,
Cum din adânc ridică el universu-n braţă,
Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne,
O boltă răsărită din negure etern,
Şi, decât toată lumea de două ori mai mare,
În propria lui umbră Zamolxe redispare. 1”

În „Povestea Dochiei şi ursitorilor1” apare mitul Dochiei şi precum şi al ursitoarelor, implicate în destinul oamenilor, una urându-i fiului Dochiei să fie mare împărat, alta viteaz şi înţelept, iar altă ursitoare îi prezice „viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe1”, ca în concepţia Dacilor zamolxieni, idee preluată de Petre Ispirescu în „Basmele românilor”.
În poemul „Strigoii1” apare iar Zamolxe(„moartea morţii şi învierea vieţii!1”) care este invocat de magul „uitat de moarte1” să dea viaţă reginei dunărene, Tomiris, de o frumuseţe ideală (ca mai toate figurile feminine eminesciene, cu ochii albaştri şi părul lung, blond, asemenea Dochiei), iubită de Arald, avar venit de pe Volga:„Duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină/ Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă1”.
Se spune doar şoptit că Eminescu era un „iniţiat” dar nu şi cine l-a iniţiat, unde a avut loc iniţierea. D-l profesor Dumitru Copilu-Copilin, la lansarea cărţii „Eminescu în circuitul universal” (Editura Bibliotheca) a spus că nu se ştie nimic despre viaţa lui Eminescu de la 16 la 17 ani, după plecarea de la Blaj şi trecerea munţilor în regat (Ţara Românească). Este imposibil să nu fi poposit şi la Mânăstirea Sinaia, unde erau atâtea cărţi şi manuscrise şi preoţi învăţaţi. Nu întâmplător s-au descoperit la Sinaia plăcuţele de aur unde era scrisă istoria Dacilor. Cineva le păzea acolo, din moşi strămoşi, căci au existat mereu tăinuitori, păstrători ai credinţei străvechi.
Faptul că a dus o viaţă monahală poate fi confirmat de nuvela „Cezara” (o scriere de tinereţe), căci călugărul Ieronim, personaj ce iese din mănăstire în urma unui călugăr bătrân şi are înfăţişarea poetului. În acest caz, a avut acces la acele cunoştinţe transmise pe cale orală, din preot în preot, încă din timpul şcolii zamolxiene, căpătând calităţi de a accede la comunicarea cu entităţi spirituale, cum s-a demonstrat în zilele noastre, că fiecare fiinţă emite biofotoni ce circulă cu viteza luminii în univers, cum susţine de d-l prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan („Inteligenţa materiei”).
Magul din „Povestea magului călător în stele1” iniţiat în tainele lumii, al cabalei, un iluminat, îi dă învăţătură fiului de împărat, cel ce află de la seraf(un înger) că toţi oamenii, după un vechi mit strămoşesc, au stele în cer care pier la moartea lor, acesta însă nu are, căci Marele Creator a pus în el semnele geniului:„Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins/ Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins1”. În zborul lui prin spaţiu, fiul de împărat este asemenea luceafărului, plutind ca solomonarii, prin „cer de stele1” străbătând distanţe incomensurabile în câteva clipe.
În „Odin şi poetul1” autorul îşi doreşte să întâlnească în mare „Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei1” şi imaginează un dialog cu Odin(frate cu Zamolxe) spunându-i:„Ca un luceafăr am trecut prin lume1” şi evadează în visul de iubire cu o zână a mării, proiectând astfel o posibilă fericire. Acolo îl întâlneşte pe Decebal ce-l întreabă ce mai face regatul său „ce Dacia se numea1” şi despre cetatea lui, Sarmisegetuza. Poetul o vede strălucitoare, „cu pietre scumpe, ca de granit1” prin coroana regelui(simbolizând Dacia viitoare) şi îi vorbeşte de decăderea romanilor.
Legătura transcendentală dintre Eminescu şi spiritul dacic susţine d-na Lucia Olaru Nenati că are la bază situarea vechii sale case de la Ipoteşti pe o construcţie dacică6.
Decebal, fiu „al Daciei vechi3” figură legendară, luptător pentru libertatea dacilor, este evocat în poemul dramatic „Decebal3” impresionează prin caracterul său, el, căruia Roma îi plătea tribut, stăpânea o ţară întinsă. Decebal spune că, deşi învins, povestea neamului de dac va pătrunde în cartea de istorie. El compară cu marea Dacul, care-i când „un diluviu….când murmuire3”, „o infinită armonie” („Astfel e dacul. El se avântă-n luptă/ El luptă… apoi piere3”). El îl avertizează pe regele iazigilor, prieten al Romanilor, Iaromir, că, dacă Dacia cade, toate popoarele dornice de cuceriri vor năvăli în Roma, căci Dacii sunt cei care au pornit dezastrul ei. La confruntarea dintre Daci şi romani participă şi zeii Daciei, înfruntându-i pe ai duşmanilor, apoi se retrag în mare: „Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale,/ Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale3”).
Fiinţa supranaturale, „zmeii Daciei3” se implică în conflict. Decebal impresionat de jertfa Dacilor, îndurerat de soarta neamului său, văzând că ducii daci cântă, râd, bând vin cu otravă, cu părul albit subit, aruncă într-o prăpastie coroana şi rosteşte un blestem cumplit asupra romanilor: „Zeci de secole urcarăţi, zeci de secole să cădeţi/ Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere!/ Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi!3” şi alege să moară cu demnitate. Într-o variantă prezentată pe scenă la Chişinău, după un scenariu de Mihai Prepeliţă, este inclusă şi poezia „Rugăciunea unui dac1” bătrânul dac fiind chiar, „Sânge al lui Burebist3”, Diurpaneu, regele ce i-a încredinţat lui Decebal conducerea Daciei, considerându-l viteaz şi bun strateg şi care-l înfruntă pe Traian. El îi cere pacea Daciei, dar, văzând dezastrul adus de romani, îşi doreşte intrarea în „veşnicul repaos1” prin extincţia totală, contrară concepţiei Dacilor ce se vor nemuritori şi cere de la Demiurg chinuri cumplite: „Până-oi uita durerea şi voi putea să mor1”.
Poezia începe cu evocarea mitului creaţiei, prezent şi în gândirea strămoşilor noştri, în „Vede”, idei preluate în Rig-Veda, creaţie indiană, asemenea versurilor din prima parte a „Scrisorii I”:

”Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi1?”

Demiurgul, spune poetul: „El este moartea morţii şi învierea vieţii! 1” cum credeau Dacii despre destinul lor, dirijat de Zamolxe. Mulţi eminescologi cred că prin această poezie, Eminescu şi-a anticipat moartea, fiind un vizionar, poezia capătă accente dramatice, mai ales că în dialogul cu divinitatea se
folosește persoana I:
„Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.
……………………………………………
Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă! 1”
În lungul poem „Memento mori1”(Panorama deşertăciunilor), Eminescu aminteşte de faima şi decăderea popoarelor antice, evocând cu dragoste „raiul Daciei1”:
„Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi ¬
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi. 1”

Acest univers mirific, cu „luncile de roze1” şi plin de „flori mândre dumbrave1” cu murmur de izvoare şi lumini paradisiace, cu soare, lună, stele, unde se află palatul Zânei Dochia este evocat cu mult dor:

„Peste podul cel uşure, zâna Dochia frumoasă
Trece împletindu-şi părul cel de-auree mătasă,
Albă-i ca zăpadă noaptea, corpu-i nalt e mlădiet,
Aurul pletelor strecoară prin mânuţele-i de ceară
Şi prin haine argintoase străbat membrele-i uşoare,
Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omăt. 1”

Dacia apare ca „împărăţia Zeilor”, ea este un tărâm de vis în viziunea poetului, unde revin „sufletele mari, viteze” ale eroilor Daciei în „şiruri luminoase1” ca prin „poarta de la rai1”:
„Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie;
Într-un loc e zi eternă, ¬ sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei,
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie, ¬
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai1.”
Evocarea acestui ţinut mirific al „Vechii Dacii” este făcută ca o proiectare în viitor a renaşterii Daciei Mari, proiect în care credea cu ardoare şi pentru care a plătit cu viaţa. Acest tărâm mirific apare şi în nuvela „Cezara” în descrierea insulei lui Euthanasius de o rară frumuseţe, loc ales de poet pentru o iubire extraordinară, dar şi pentru o moarte lină, ca o disoluţie în elementele naturii. Şi cum să nu iubească Eminescu această ţară ce a cunoscut-o foarte bine, străbătând-o în lung şi lat cu trupele de teatru, culegând folclor şi cunoscându-i istoria pe viu.
Concluzii:
Eminescu, „omul universal” a creat o epopee lirică a mitului dacic, îndrăgostit de trecutul glorios al poporului român. El rămâne, „steaua polară a literaturii române9” „expresia integrală a sufletului românesc10” şi „soarele literelor româneşti5” care „şi-a asumat statutul etnic de dac5” şi „a lăsat testamentar credinţa în necesara asumare a condiţiei etnice superioarei civilizaţii dacice străbune5”.

Bibliografie şi note:

1)Mihai Eminescu – „Poezii şi proză” – Editura Cartea Românească”, 1974;
2) Mihai Eminescu – Opere, vol. IX, XII; Ediţie criticã întemeiatã de Perpessicius – Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980;
3) Mihai. Eminescu – „Opera dramatică. Lucrări originale” – Editura Vestala, Bucureşti, 2001 p 29;
4)Gheorghe Gavrilă Copil – Revista „Noi. Dacii” nr.87, 2016;
5)Gheorghe Bucur –„Mihai Eminescu şi asumarea statutului etnic de dac”(revista „Dacia magazin”, nr.84, 85, decembrie, 2012, ianuarie, 2013;
6)Lucia Olaru Nenati – Revista „Adevărul Moldovei”.
7)Mihai Popescu – „Eminescu şi părintele istoriei” – „Dacia Magazin” nr.108, 109, decrmbrie, 2014;
8)Radu Mihai Crişan – „Eminescu interzis. Gândirea politică” Editura Tibo, Bucureşti, 2009;
9)Ştefan I. Stăiculescu – „Mihai Eminescu, Steaua Polară a literaturii române” – revista „Dacia magazin” nr.96, 97, decembrie, 2013, ianuarie, 2014;
10)Theodor Codreanu – „Eminescu incorect politic” – Editura Scara Print, 2014.

DEBUT

Simina Maria SIMA

POEME

1.
în fiecare seară, mă urc până la lună și urlu spre toți lupii
care se uită la mine cu botul pe spate,
cu labele afundate în ce credeam că e nimic,
cu ochii căscați spre gaura neagră care aproape că mă-nghite
în fiecare noapte.
strig spre pământ ca sunetul să se izbească
și să audă și cerul că iubesc
tot ce nu-i omenesc,
tot ce nu sunt de când m-am născut și până când cerul
mi s-a făcut casă.

propice

am apărut în cel mai potrivit loc pentru o naștere ușoară,
în podul palmei, mama ținea ascuns un strop de culoare
pe care să mi-l pună în călcâi când o să cresc;
tata păstrează între mine și el o prăpastie
pe care oi trece-o numai când o să plec de acasă
cu stropul de culoare strivit sub talpa mea.

2.
ce-ar fi să-mi iau inima în dinți,
să zbor de două ori contra vântului,
să cad apoi pe asfalt ca și cum n-aș fi pățit nimic;
păsări cu aripi de h2o m-ar înconjura,
totuși vântul le spulberă în fiecare oră
în care încearcă să mă caute
printre bucăți de pământ;
eu cad mereu,
eu cad în gol.

3.
în colțul sufletului meu, se-ntinde spre lumină
ochiul din care am ieșit în vremea când
toamna umbla din ușă-n ușă ca să găsească
un loc unde să mă nască ;
nu mai miroase a ceară topită când vine toamna,
deși lumânările mă ard încontinuu.

Marian RUSCU

La plecare*

casa de speranţe

simt că mă adun
în corpul unui chihlimbar opac.
e cald, de parcă am luat locul cuiva.
e cald, ca între sânii cosânzenei,
în timp ce mătuitele-mi puteri sunt
rămăşiţe ale unei fericiri întristate.

mirosul dulce al trandafirilor,
ivit pe şest, dă în clocot,
ca o fiertură de dulceaţă uitată pe foc,
şi acum îşi prelinge abureala,
învăluindu-mă în chihlimbarul
devenit şi mai opac.

îmi fac cruce de aşa un cămin,
e noua mea casă de speranţe,
de vise neînvinse şi imposibil de învins,

un dar atins de divin.

stingher de tine

e crucea nopţii iară, vega,
şi iarăşi moşul ene s-a-ncurcat,
pesemne, la una mică, cu măria sa timpul,
captivi deopotrivă în drumul către mine,
care altcândva ne lega.

umblu cu privirea, deşirând oră după oră,
însingurat, pe pereţi, printre semne.
sunt plini de umbra-ţi
ce, imperial, tronează pe albul pălit,
umplând, înzecit, eterul.

prezenţa ta, locuitoare în pace,
din veci până-n veci, în astrul meu,
ca un fuior nestăvilit, invizibil,
în seva ce mi-a-nflorit pe şira înecată,
o mie de ace,
sângerează focuri.

prezenţa ta, vega, vrea, parcă,
să vestească un alfa repetabil,
îndepărtat, de-a pururi, de gândul la omega.

o, cât aş strivi sclipirea ta ce umblă
nestingherită-n trupul meu bolnav de tine,
când nopţile-s fără spor,
albe, tot mai albe,
tot mai fără tine, tot mai fără mine.

atunci închid singurătatea în eu şi nu în doi,
sub crusta mult prea groasă de dor!

e crucea nopţi iară, vega,
şi-s iar stingher de tine.
şi-s iar cu mintea-n noi,
dus-întors la gândul ce mă îndeamnă a pleca.

înlănţuit cu tine

când înnoptând în tine,
făcând nopţi vii, polare,
nespus aş vrea uitarea ta de mine
să fie un trecut.

când respirându-ţi patima,
hrănindu-mă din trupu-ţi,
tu, printre-nalturi tremuri,
atunci, cu tine odată, şi umbra ţi-aş răpi,
s-o strâng fără suflare,
ca-un aprig inamic,
la pieptu-mi uns cu jar,
cum numai eu odată,
– o, ce nespuse vremuri! –,
am vrut, am putut, am ştiut
(s-ar potrivi şi veni, vidi, vici.)

şi cum apusul vine – parşiv dar –,
cu oricâtă-mpotrivire,
precum un hoţ netrebnic,
cu tine în strânsoare
doresc să mut o viaţă răpusă,
fără vicii,
acoperită-n falduri de slut şi de nimic,
în lumea nevăzută,
de dincolo de zare,
de dincolo, de dincolo de început.

când frica de sfârşituri va-mărmuri supusă,
înlănţuit cu tine,
căderea-mi către beznă stop-cadru-ar deveni.

când lumea din jur nu mai e

numai gândurile,
pline şi ele de gânduri,
stând la taifas,
ca nişte prieteni buni la o bere,
precum ţărăncuţele, răsucind fusul la şezători,
sau aşa, cum fac madamele simandicoase,
sorbind ceşcuţe la five-o’clock tea-uri,
numai ele, gândurile, uitătoare de ieri,
malade de noi,
vibrând odată cu înlănţuirea noastră năucă,
din seri până-n zori,
înţeleg,
da, numai ele înţeleg
furia trupurilor noastre, cerşinde.

aş vrea, naiadă,
să mă faci să-mi deschid braţele,
cum un condor aripile prin anzii cordilieri,
să plutesc alături de tine.
atunci când lumea din jur nu mai e,
iar gândurile, nebunele gânduri,
s-or stinge.

călătoria

voi pleca în curând.
când eram copil,
mă temeam.
acum, nu.
într-un fel, aştept nerăbdător,
deşi călătoria,
ca orice călătorie,
va fi lungă,
cu multe peripeţii.
nu-mi pasă.
după cum spuneam,
doresc să se-ntâmple cât mai repede.
„plec la steaua mea,
acolo, sus” –
îi spun nepoatei mele.
„toţi murim. lasă, bumo, că toţi murim” – zice ea.
de unde ştie asta un copil de cinci ani?

până la revenirea ta

cum ai plecat,
trena-ţi de pe urmă
a măturat sahara din mine,
stârnind furtuni de nestăvilit.

am înţeles cât, cum şi ce înseamnă
traiul sihăstriei,
spăşit, neconvertit,
– traiul? –, netraiul fără tine,
traiul de netrăit.

când iubeşti, adn-ul îşi schimbă chimia,
ca un netot.
amestecă ribonucleii
încât nici el nu-i mai dezleagă.
când iubeşti, eşti ereticul inclus
în vibraţia pluriversului cu doruri cu tot.
când iubeşti, nu mai eşti, exişti doar.
– un fel de veşnic supus ¬–

de cum ai plecat, mi-e dor de tine, de noi,
de avutele-mpreună,
acelaşi dor îmbuchetat cu nostalgie şi teamă,
teama improbabilităţii
de a ne mai aduna iar în unu.
unu adunat cu unul – îţi aminteşti iubito? –,
dădea întotdeauna noi.
acum, singur,
unu îl tot înmulţesc cu unu şi rezultă tot…

scena e goală,
spectacolul s-a terminat,
nimeni nu părăseşte sala.

oare de unde e mai bine
să priveşti un spectacol?
din culise, de după pantaloni, din sală,
din fosă, sau pur şi simplu de pe scenă?

noi am fost pe scenă, iubito, pe scenă,
eroii din povestea care a fost şi nu mai este,
trăind rolul cu pasiune, în lumină vie,
fără reflectoare,
într-o piesă în două acte,
din păcate, amândouă scurte, mult prea scurte.

dar tu, rătăcind, ai părăsit scena
ca-ntr-o fitzgeraldiană blândeţe a nopţii,
o zelda, măturând sahara din mine.

de atunci, deşi lepădat îs de el,
lanţul de ocnaş bătrân,
pleşuv şi supt de ziduri,
îmi atârnă jug, tot mai piatră de moară.

scena e goală,
spectacolul s-a terminat,
nimeni nu părăseşte sala până la revenirea ta.

*Grupaj trimis de poet cu două săptămâni înainte de a pleca în veșnicie