Spații culturale nr. 48 (3)

Doina CERNICA

Poveşti de călătorie:
La ,,sfântul Suniu, capul /Ţinutului Atenei”

Oriunde în Filosofiki Shole, Şcoala de Filosofie a Universităţii Naţionale Capodistra din Atena, am ajuns să mă simt bine, dar pentru pauzele de cafea ale lucrărilor Congresului Mondial de Filosofie Aristotel – 2400 de ani de la naştere (9-15 iulie 2016) preferam fie o banchetă pe terasă, între mireasma puternică a răşinoaselor care îi înălţau un zid umbros, fie una din interior, care ne oferea simultan priveliştea scării centrale, a plantelor curgând în valuri verzi de la un etaj la altul, cu picturi moderne, iar la un nivel mai jos, între pereţi de sticlă, reproducerile în ipsos ale unor sculpturi de la celebrul Muzeu Naţional de Arheologie al Greciei. Cel mai mult însă îmi plăceau clipele în care, şi afară, în sunetul muzical al cigalelor, şi pe holurile Şcolii, în larma prietenoasă a iubitorilor de filosofie din peste 50 de ţări, vedeam şi revedeam, fără să-l privesc aievea pe pagina de carte pe care îl descoperisem, tabloul ,,Platon şi discipolii săi la Capul Sounion”, Anacharsis, 1798. Cu părere de rău, trebuie să mărturisesc de la început că am ratat prilejul de a afla mai multe despre existenţa sa de la Domnul Prof. Konstantine Boudouris, preşedintele Comitetului Elen de Organizare a Congresului, veşnic prins între saluturi şi conversaţii cu participanţii şi în rezolvarea din mers a zecilor de amănunte pe care le aduce o astfel de manifestare. Dar l-am pierdut şi pe acela de a o întreba de dna Youli Rapti, profesoară de Filosofia Artei la Universitatea Naţională Tehnică a Atenei, moderatoarea secţiunii în care Niadi şi-a prezentat comunicare, asaltată de întrebări şi puncte de vedere pe marginea temelor susţinute. Templul lui Poseidon se înalţă, sobru, elegant, părând asemenea piramidelor egiptene mai puternic decât timpul aproape de marginea înaltului şi abruptului promontoriu. Marea e liniştită, valurile aduc o corabie cu pânzele strânse, iar lumina soarelui, care nu ni se arată decât prin aceasta, poleieşte o parte dintre stâncile care coboară ca o prăpastie în ape, coloanele şi frontonul intrării în Templu, câţiva din măslinii din stânga sa, cele două siluete care de pe trepte privesc orizontul şi grupul uman alcătuit din Platon, în picioare, cu doi tineri în faţa lui prinşi într-o discuţie cu magistrul, şi alţi cinci urmărindu-i, doi aşezaţi pe un colţ pietros, alţi trei direct pe iarba scurtă şi aspră a ţărmului. Cerul încărcat de nori este brăzdat şi de două zigzaguri strălucitoare. Fulgere? Oare cel căruia, prins în poziţia care ne îngăduie să-i desluşim chipul şi care să-l arate al doilea ca statură după Platon este Aristotel? Poate că într-o zi am să văd originalul şi am să ştiu mai multe. Dar nici atunci n-o să am confirmarea a ceea ce mă bucur să îmi închipui acum, fără ca această absenţă să-mi clatine vreodată convingerea, că vorbesc despre Homer. Nu numai pentru că aşa cum avea să spună Heraclit Retorul, ,,Homer e mereu alături de noi. Nu-l putem lăsa din mână fără să nu ne revină imediat setea de a-l relua”, ci şi pentru că Sounion este pentru prima dată menţionat în ,,Odiseea”, când înţeleptul Nestor, cel mai în vârstă dintre luptătorii războiului troian, îi povesteşte fiului său Ulise reîntoarcerea aheilor acasă după victorie, cu un popas aici, pentru înmormântarea tovarăşului lor Frontis: ,,…eu cu Menelaos /Ca buni prieteni am plecat din Troia /Şi amândoi corăbiam pe mare. /Dar când eram la sfântul Suniu, capul /Ţinutului Atenei, iată Febos, /Cu blândele-i săgeţi ochind, ucise /Pe unul Frontis, fiul lui Onetor, /Cârmaciul lui Atride Menelaos, /Când se ţinea cu mânele de cârma /Corabiei ce alerga pe valuri, /Pe Frontis care-n lume n-avea seamăn /La cârmuit de vase pe furtună. /Se-nlimăni acolo Melenaos, /Cu toată graba lui, să-ngroape soţul., /Să-şi facă cea din urmă datorie.” (În traducerea lui George Murnu). Homer, pentru Sounion, dar cu siguranţă, atât de aproape fiind de Templul lui Poseidon (cel care făcea ca Sounio să fie ,,sfântul” – sfânt), şi pentru des invocatul zeu în epopeile sale: ,,Poseidon care sprijini pământul…”, ,,tu, Poseidon, care-nconjori pământul”, ,,Zguduitorul pământului Poseidon”, ,,stăpânului Poseidon” etc. Execuţia minuţioasă a artistului permite amănunte legate de coloane, de friză, iar decoraţiunile acesteia amintesc faptul că şi în pronaos existau, povestind între altele despre încercările pe care a trebuit să le înfrunte Tezeu. Dar vestitul erou a dat greş, tragic, tocmai în privinţa tatălui său, Egeu, care domnea în Atena, şi căruia îi promisese că dacă îl va răpune pe Minotaur şi se va întoarce cu bine să înlocuiască pânzele negre ale corabiei sale cu altele, albe. ,,Copleşit de mâhnire pentru pierderea Ariadnei, Theseu uită făgăduiala” iar Egeu, care îl aştepta ,,stând pe o stâncă înaltă lângă mal”, la Sounio, ,,cu ochii aţintiţi în zare”, zărindu-i apariţia îndoliată, îşi luă viaţa, aruncându-se deznădăjduit în valuri. Iar Kun, care ne deapănă povestea după biografia lui Plutarh, ,,Theseu”, încheie: ,,De atunci, marea în care Egeu îşi găsise sfârşitul se numeşte Marea Egee”.

Era trecut de-acum de jumătatea după-amiezii când am reuşit să deschidem o fereastră în programul Congresului şi să plecăm acolo, la faţa locului, unde fusese concepută lucrarea cu ,,Platon şi discipolii săi”, pictura niciodată văzută, dar atât de des privită. Ne-am îmbarcat la Pireu, dar nu într-o navă, într-un autocar verde cu uriaşe geamuri fumurii-argintii, reflectorizante, care urma să ne ducă de-a lungul litoralului, pe Coasta lui Apollo, aproape 70 de kilometri, până la Capul Sounion. Am mai mers în vehicule cu astfel de geamuri, dar niciodată cu acest simţământ puternic de călătorie pe un tărâm fluid, splendid şi versatil totodată. La început, pe de o parte, în stânga, ne aşteptau Glyfada, Vouliagmeni, Varkiza, iar în dreapta, plaje, taverne, palmieri, umbrele ca nişte paraşute multicolore ezitând să atingă pământul, dar mai presus decât toate topazul şi smaraldul mării în Golful Saronikos, unit indistinct, undeva, cândva, cu cerul, apoi, foarte repede, toate s-au suprapus, s-au îngemănat, fie din cauza geamurilor, a poziţiei soarelui pe cer, fie din cauza punctului în care mă aflam în autocar, fie din pricina tuturor, astfel că şi în stânga şi în dreapta au prins a pluti cu aceeaşi viteză ca şi noi clădiri, coaste carstice, vaporaşe, oameni la bronzat, câte o biserică mai albă ca zăpada, plante uriaşe ca atunci ieşite din mare, ca nişte hidre cu tentacule sau mai degrabă lungi limbi ţepoase, veghind mersul a două maşini identice în aceeaşi secundă, pe două şosele, între două mări şi din când şi între pâlcuri duble, violete de bughenvilia. După o oră ameţitoare, peisajul s-a limpezit, reîntors în temeliile sale, tot atât de brusc cât se desprinsese şi se amestecase, tulburând obişnuinţele. Iar undeva, atunci coborând de pe boltă, dar aşteptându-ne de aproape două milenii şi jumătate, tăindu-ţi respiraţia, impresionantul altar de marmură al Sanctuarului lui Poseidon, Zeul Mării. Al mărilor, cutremurelor şi cailor.
Privitor la cai, cum prea bine se ştie, acesta, primul, sălbatic, alături de izvorul cu apă sărată, a fost darul făcut atenienilor de Poseidon în disputa sa cu Atena pentru supremaţia în Attica. Dar a învins măslinul Atenei, primul de pe pământ, astfel că zeiţa, după ce a îmblânzit şi calul, punându-i căpăstru, a devenit protectoarea oraşului care de atunci îi poartă numele şi care i-a înălţat pe Acropole inegalabilul Partenon. Însă un templu plin de măreţie şi frumuseţe i-a fost ridicat şi lui Poseidon, în capătul cel mai sudic al peninsulei Attica, pe promontoriul înalt de 70 de metri, la răscruce de vânturi. Începem să urcăm cu ochii numai la coloanele sale supravieţuitoare, ca şi cum ar fi doar o închipuire şi în orice clipă ar putea să dispară pe de o parte, iar pe de alta cu un soi de sfială, aşa cum în străvechime urcau închinătorii săi, copleşiţi de splendoarea apariţiei şi de nădejde în bunăvoinţa zeului. Ca să atenueze cât de cât simţământul aerului săgetat de tensiuni, însoţitorul nostru, ne spune surâzând că pe peretele templului s-a scris primul graffiti, o rugă pentru sănătatea surioarei bolnave. Dar fireşte, cel mai cunoscut este numele pe care Lord Byron şi l-a gravat pe pilastrul din dreapta intrării în templu. Ca şi noi, dl Kostas îi preferă iubirea pentru Sounion gravată în versuri:,,Aduceţi-mă pe ruinele de la Sounion, /Acolo unde doar valurile şi cu mine, puţin mai sus/ ne vom auzi plânsul. /Acolo, asemenea unei lebede, lăsaţi-mă să cânt şi după aceea să mor”.
Am depăşit cu greu nevoia de a-mi aşeza palma pe trunchiurile albe, atât de ireale apărându-ne de aproape. De aceea am tot făcut paşi înapoi, până în punctul în care l-am încadrat pe Kazantzakis, noi umbre şi el atât de viu: ,,Străbăteam Attica pentru ca s-o cunosc – era ceea ce credeam. De fapt, în sufletul meu călătoream, ca să-l cunosc. În arbori, în munţi, în solitudine îmi căutam sufletul; dar zadarnic încercam să-l cunosc. Inima mea nu tresărea, semn neîndoielnic, îmi arăta că nu aflasem ceea ce căutam. Numai într-o zi, la amiază, am crezut că l-am găsit. Mergeam de unul singur la Cap Sounion. Soare arzător, era deja vară. Pinii răniţi îşi sângerau răşina în aer şi aerul se înmiresma. O cigală mi s-a aşezat pe umăr şi un lung moment am mers împreună. Trupul îmi mirosea a pin, devenisem un pin. Şi deodată, pe când ieşeam dintre pini, am văzut coloanele albe ale templului lui Poseidon, şi între ele, strălucind, adânc albastră, marea cea sfântă. Genunchii mi s-au înmuiat, am rămas încremenit pe loc. Iată Frumuseţea, mă gândeam, iată Victoria fără aripi, culmea bucuriei. Omul nu poate să ajungă mai sus. Iată Grecia!”

Dacă vrei să depăşeşti o emoţie atât de puternică, gândul trebuie schimbat către altceva. Aşa că am început să caut punctul din care a fost văzut templul lui Poseidon în pictura ,,Platon şi discipolii săi la Capul Sounion”. Soarele cobora la apus, cerul era vioriu, iar sideful templului avea irizări violete. Turiştii cu care venisem de la Pireu, dar şi alţii, ale căror autocare şi autoturisme rămăseseră în îndepărtata parcare din zona în care începea ascensiunea drumului spre sanctuar, se zăreau tot mai mici faţă de măreţia coloanelor. Printr-un efect vizual cumva înrudit cu cel de pe Coasta lui Apollo, dacă nu graţie a altceva, nedesluşit mie, absenţele din construcţia templului, tot ceea ce oameni, războaie şi timp distruseseră, se preschimbau în prezenţe. Până când numărul lor a devenit întâi egal cu cel din tabloul pictat acum două sute de ani reprezentând o scenă de acum peste două milenii, apoi cu o siluetă umană mai puţin. Am căutat reazem în ceva stabil şi durabil şi mi-am întors privirile către necuprinsul mării, până când zbaterea inimii a început să se liniştească. Însă numai până în secunda în care am zărit corăbioara din pictură plecând în larg, cu omul mai scund decât Platon datorită poziţiei sale în tablou, pe punte, scrutând dincolo de orizont.
Aşa avea să ne întâmpine Aristotel şi a doua zi dimineaţa pe treptele Şcolii de Filosofie din Atena, înconjurat de peste 400 de discipoli de toate vârstele şi din toate colţurile lumii. Cu faţa spre viitor.

Adrian BOTEZ

MII POPOARELE DE CETINI

mii popoarele de cetini se smeresc sub vânt de soare
rugăciune murmurată se înalţă din izvoare
strecurată printre sfinţi şi-n miresme de altar
viu lumina mântuirii plouă peste-al meu zadar

cruci de vulturi din tărie liturghii binecuvântă
şapte turme-n vârf de munte mistice tăceri descântă
ierburi din poieni văratici unduiesc liniştea vastă
nor de raze îl pogoară pe Hristos aici pe coastă

şi pornesc lucrări serafii şi orânduiri heruvii
gura mea-i pecetluită – precum deltele de fluvii:
către Mare ea rosteşte cuvântări de Înalt Mist
din drum graiul nu-l întoarce – ci-n orbiri de ametist

alte capete-n coroană – alte frunţi sub joc de săbii
alte lumi şi alte soarte – cum şi vele de corăbii
mână-n ţarc de semne-arzânde rosturile învechite
şi-n noi viersuiri – noi fraze – trec Cuvântul prin noi site…

…o minune-i veşnicia – din crin cer până-n pământ
dar destăinuiri nu face Înviatul din Mormânt…

de vezi semne în abisuri: taci – asculţi şi înţelegi
nu-ţi tocmeşti tălmaci uimirii nici pe magi şi nici pe regi
…nu poţi şti – uitând de Munte – chiuind la cânt de flaute:
adâncind lumini în suflet – vine Ravvi să te caute!

PLECAREA VÂLVELOR

vâlva munţilor – mâhnită şi proroacă
scurmă lira-nfriguratelor păduri:
vii copacii – strune-n van invoacă
viersuiri ce-s stinse în trecute guri

vestejite-s azi moşiile de stele
vestejiţi heralzi sunt îngerii din glas
tristă – vâlva s-a pierdut după perdele
norii stânelor în alte zări au mas

fluiere s-au frânt – tăcut-a Duhul Sfânt
noaptea vieţii s-a fost tras din munte
moarte e din cer până-n pământ

iar Poetul strânge între palme frunte
…când şi vâlvele-au plecat în lumi păgâne
blândului Hristos ce-I mai rămâne?

HAIKU PRIN SECOLE

Traducere și prezentare:
Leo BUTNARU

FRAGMENT DESPRE HAIKUUL MODERN

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine”), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grata în haiku, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic. Tomizawa Kakio (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul/ angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946) a introdus stilul vorbit în haikuurile sale care sunt eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat şi în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritului unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Această modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoarece… deocamdată, nu cunosc… japoneza…

Ippekiro NAKATSUKA (1887 –1946)

***

Mi-e cam ruşine
În faţa marelui foc din ierburi uscate
În aer liber.

***

Glicine minunate
La fereastră
Numai până când soţia mea nu e pe-aici.

***

Mai profundă noaptea
Mai vizibile
Venele cărbunilor de lemn.

***

Bolnav în pat
În jurul meu albăstrimea
Unei mări iernatice.

***

Ierburile freamătă.
Trece o femeie
Cu sânii superbi.

***

Seară de primăvară
Lucru penibil printre toate
O planşă anatomică.

***

S-ar auzi plânsetul nocturn al ploii?
Ca gheaţa sunt
Braţele iubitei mele.

***

Imaginea mea
Iese din oglindă
Şi vine la expoziţia de crizanteme.

***

O cocioabă oarecare
Ocroteşte vizitatorul
De soarele arzător.

***

Un prunc vine pe lume
Deja cu părul alb.
Zorii.

***

În ţipetele puilor de corb
Nori
În derivă.

***

Nori în goană
Mandarine în vară
Împlinindu-se.

***

Eu voi continua să cosesc
Pe umerii mei
Cerul azuriu.

Nagata KŌI (1900-1997)

***

Flori de vişini.
Pe fundalul arăturii câmpului de orez
Li se văd toate staminele.

***

Limacşii se acuplează.
Ei se afundă
Carne în carne.

***

Bariera se ridică.
În câmpie rămân şerpii.
O femeie coase o rochie.

***

Un mare somn mustăcios râde
Gândindu-se la alţi somni
Din alte heleşteie.

***

Părul cade
De asemenea îndărăt.
Ah, mare decoraţie!

***

Un licurici
Luminează
Un alt licurici, mort.

***

Roşii flori de prun.
O bulă de aer iese
Dintr-o cutie.

***

Focul arde iarba
Şi vine să ne lingă.
Un copil îl potoleşte.

***

E timpul garoafelor.
Timpul tigrilor
Vine la furat.

Tomizawa KAKIO (1902 – 1962)

***

În amurg
O macara se estompează
Târându-şi aripile ca de fum.

***

Pescăruşi.
Mai încolo se află
Umile morminte albe.

***

Bătăile seci şi ritmice de cizme
Continuă regulamentar
Până aproape de această lampă.

***

Cuşca leopardului.
În cer nu rămâne
Nicio picătură de apă.

***

Deschizând un geam
Eu am vânat o streche
Ondularea câmpiilor.

***

Fluturele cade
Timpul îngheţului
De mare impact.

***

Toamnă călduroasă.
În soare
Petele leopardului par vâscoase.

Sumitaku KENSHIN (1961-1987)

***

Suspendate în noapte
Sticla pentru perfuzie
Şi luna albă.

***

Dimineaţă liniştită.
Nu mai e de făcut
Decât să mi se ia pulsul.

***

Ou tare
Descojit
De degetele mele de bolnav.

***

Omida –
Chiar de mă târăsc pe pământ
Eu vreau să supravieţuiesc.

***

O ceaşcă de ceai
Preparat pentru mine.
Ce mişcat sunt…

***

Un acces de febră
Deformează
Luna.

***

De va fi să vină primăvara
În inima mea
Ea va găsi vişinii înfloriţi.

***

Clipe fără durere.
Lună palidă
În plină zi.

***

În noapte
Din ce în ce mai rece
Telefonul negru.

***

Începe să cadă ploaia
Astfel bate
Inima nopţii.

***

Dimineaţă friguroasă.
Nimic altceva
Decât spatele oamenilor ce pleacă.

***

La anunţarea
Taifunului
Radioul prinde să pârâie.

***

Doar pielea şi oasele.
Însă acest unic trup al meu
Eu îl curăţ cât mai bine posibil.

***

La mulţi ani!
Doar televizorul
Mi-a urat asta.

***

Când eu mă ridic
El se clatină –
Cerul înstelat.

***

Reţeta limonadei
Fără bule –
Aceasta-i viaţa mea.

***

Nu am nimic
În buzunare. Nimic
În afară de mâinile mele

***

Morse în noapte –
Vântul
Telegrafiază SOS