Spații culturale nr. 48 (2)

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)

Episodul 12

Vineri, 20 iunie 2003, Kichiner

Mă scol după ora 8, când familia Stănei (soția și-a păstrat și vechiul nume, Bănică) este deja plecată la muncă. Mănânc salată de vinete cu roșii, măsline uriașe, brânză, o pâine neagră la culoare, icre grecești și suc de grapefruit. Mă lăcomesc și la o cafea, apoi mă uit la e-mail-uri. Primisem unul de la doamna Mariana, așa cum mă așteptam, pentru că îmi spusese că deseori scrie formule în care, pe verticală, apare numele persoanei căreia i se adresează. Mă înduioșează cele scrise. După ce îi trimit un mesaj de mulțumire pentru versuri și pentru cele făcute pentru noi, consider necesar să arăt tuturor celor cunoscuți acest mesaj, așa că le-am scris următoarele:
„Am primit cu câteva minute în urmă un mesaj înduioșător de la gazda mea din Toronto, care a văzut recitalul meu. Dacă trecerea mea a lăsat asemenea urme de lumină, înseamnă că nimic nu a fost zadarnic. Mesajul are stângăcii scuzabile pentru cineva care a plecat de mult din țară, dar căldura se simte dincolo de cuvinte. Iată mesajul:

Ai venit pe-o rază de lumină, cu-n zâmbet și c-o lacrimă,
Din țara ta, din țara mea îndepărtată. Mi-ai adus căldura.
Românii, deși mulți pe aici, puțini s-au bucurat de-a ta colindă.
În recitalul tău măreț, plin de înțelepciune,
Am râs, am plâns și am călcat pe frunza ofilită, văzută doar de mine.
Nu știu de vântul ar aduce-o înapoi sau va rămâne întotdeauna doar cu tine.

M-am întrebat cum de-aș schimba eu lumea, națiunea mea!
Unită să rămână în fața tuturor, în fața ta.
Nu pot s-o fac… eu am rămas ca frunza.
Tu, trecătorule, ai mai călcat odată peste ea.
Eram doar eu și gândurile mele bune,
Aruncând în fața ta petale, frunze și urări de bine.
Nu voi uita deloc! Sunt mândră că am cunoscut
Un om adevărat – regizor și actor – un scriitor deosebit!”

Cu desăvârșire înduioșător! În orice moment al zilei m-aș afla, dacă voi citi acest mesaj, aducându-mi aminte de toate, mă va podidi plânsul. Pe linie de suflet e un câștig imens, imposibil de comparat cu altceva.
Încă n-am scris acasă. Voi avea amănunte de dat numai după spectacolele de la Kichiner și Hamilton, adică duminică seara.
Astăzi mă simt bine. Stau singur acasă și trece vremea până la ora 13, cu scrisul scrisorilor. I-am scris și Claudiei, și Ancăi, și lui Zoli, și la radio. Am pus la punct și valiza pentru spectacol. Totdeauna trebuie să fac inventarul, să nu lipsească vreun obiect. Când vine Mirela de la serviciu, facem un grătar numai bun pentru gustul meu. După masă ne pregătim de plecare. Vine Răzvan, un zdrahon cu barbă albă care are în Buik-ul său o scară. Încărcăm și boxele, stația, CD-player-ul, cuierul pom, făcut din trei bucăți, și bagajele mele. Vine și Mirela cu mașina ei. Ajungem la o școală catolică dotată cu tot ce este necesar. Acolo va avea loc spectacolul. Sala e în amfiteatru înalt. Până la ultimul rând, ca să fiu văzut, trebuie să ridic bine capul. N-aș putea să spun că mă deranjează, dar este cu totul altceva decât până acum, o grijă suplimentară. Spațiul de joc de la baza amfiteatrului este suficient de mare. Într-o margine a lui este amplasată instalația de sunet. Boxele le-am înălțat pe două măsuțe, ca să fie la o înălțime acceptabilă și pentru spectatorii din spate. Fac o repetiție cu Liviu Rădulescu, pentru ilustrația sonoră. E bine că am făcut-o. La număratul până la cinci, a dat drumul prea repede la melodie, nu m-a așteptat să număr eu mai întâi. Iată de ce e absolut necesară o repetiție, pentru că cel care are hârtiile în față poate crede că știe tot, că e sigur pe mișcările lui, dar, în realitate, pot apărea necunoscute, amănunte doar de noi știute, dar importante pentru atmosferă și fluența reprezentației. Acum, după repetiție, suntem siguri cu toții. Liviu este însoțit de soție, care ține hârtiile în mână. Mă duc să mă schimb în singurul spațiu găsit liber în spatele scenei: wc-ul băieților. Din fericire, e curat. Numai că, din momentul în care îl vedem și până termin eu repetiția, omul de serviciu, din exces de zel, încuie wc-ul și este nevoie de intervenția Mirelei, pentru că altfel m-aș fi dezbrăcat pe hol și aș fi lăsat lucrurile trântite pe culoar. Aștept în liniște începutul, făcând niște exerciții de respirație. Mănânc ciocolată, beau apă plată și, cu cinci minute înainte de ora 18, dau un puf cu spray-ul cu nitroglicerină. Mi-e teamă să intru în spectacol fără el. Apoi îl pun în valiza cu păpuși. Nu se știe când mai am nevoie de el. Spectacolul începe pe la 18,20. Nu mă simt grozav de bine. Sunt câțiva copii prea mici în față. Mi-e greu să-i fac atenți. Se mai foiesc la basmul trist, cu barza, și mă trezesc gândindu-mă că voi duce cu mare greutate spectacolul până la capăt. În această stare, nu am concentrarea necesară și ea își pune amprenta asupra calității rostirii. Mai este și convingerea că așa cum încep, așa voi încheia. Așa a și fost. Spectacolul a ieșit, dar n-a fost ziua mea cea mai bună. Cred că a influențat și numărul la fel de redus de spectatori, cel mult 30, după ce îmi imaginasem că va fi altfel.
La sfârșit se aplaudă mai mult decât în alte părți și trebuie să mai spun un basm. Recit „Greierele”, dar mă conving că nu este varianta cea mai bună. Sunt cu toții obosiți și cu răbdarea destul de greu pusă la încercare. Membrii familiilor Stănei și Rădulescu sunt mulțumiți. În sală a fost și o bunică întâlnită de mine la ambasada Canadei din București. Încărcăm obiectele de recuzită și plecăm spre casă. Urmează să vină și familia Rădulescu. La cinci minute după ce am terminat, a venit și dirijorul unui cor românesc, care repetă la biserica baptistă. Îmi dă o casetă cu înregistrările corului, îmi vorbește de activitatea lor, de turneele pe care le întreprind. Mi-a propus să dau un spectacol și la baptiști, dar nu mai am încredere și, în primul rând, timp.

Acasă ajunge și familia Rădulescu. Vorbește mai mult soția lui Liviu despre școala canadiană. În esență, remarcă libertatea copiilor, dificultățile profesorilor de a se adapta la comportamentul elevilor, remunerația consistentă. Liviu este un om echilibrat, uneori pontos, în limite decente, în același timp modest. Bem bere, mâncăm salată boeuf, măsline, icre. Berea o luasem de pe drum, dintr-un magazin numit „Beear story”. O ladă e blondă, alta e brună. Virgil îmi cumpărase de acolo și o șapcă. Pe la ora 24 pleacă familia Rădulescu. Oameni de nădejde. Ne culcăm și noi, după o nouă zi agitată.

Sâmbătă, 21 iunie 2003, Kichiner

Mereu încep ziua cu cer senin. Am spus tuturor, mai în glumă, mai în serios, că va fi frumos atâta timp cât sunt eu în localitate, apoi se va strica, pentru a rămâne senin acolo unde mă vor purta pașii.
Este o zi în care voi avea ceva de văzut prin Kichiner și va trebui să plecăm la Hamilton, pentru că mâine am spectacol la biserica din localitate, motiv pentru care sunt așteptat de părintele Lucian Pușcariu.

După ce mâncăm, soții Stănei mă iau la plimbare. Ne oprim în piața orașului. Nu știam ce mă așteaptă. O piață cu tarabe ca la Steagu Roșu, în Brașov, cu nimic mai frumoasă, dar de câteva ori mai mare. Dimensiunea este aceea care domină în Canada și nu este de mirare, cu atâta spațiu. Vedem, printre altele, niște telefoane mobile frumoase, micuțe, cu căști, la preț sub prețul din magazine. Mai există o piață acoperită, de mari dimensiuni, cu schelet de bârne. Este a sectei minoriților, oameni interesanți, cu capul acoperit de pălărie, bărbații, și de o scufie în stil olandez, femeile. Se pare că ei contribuie masiv la stabilitatea și extinderea comercială a zonei. Veniseră cu câteva secole înainte, cam în același timp cu germanii. Orașul Kichiner s-a numit la început Berlin. Secta are câteva caracteristici extrem de conservatoare. Nici acum membrii sectei nu-și trag lumină electrică în casă, dar au fost obligați să o facă cei care se ocupă de zootehnie și care trebuie să păstreze în condiții optime de igienă alimentele. În spațiul pieței și în alte clădiri alăturate, minoriții și-au amenajat magazine cu obiecte tradiționale. Este vorba, în primul rând, de cusături pe pânză, sub formă de cearceafuri și cuverturi de pat. Unele sunt destinate expunerii pe perete. Sunt confecționate din fâșii de stofă de diferite culori, asamblate în așa fel, încât să compună desene geometrice destul de atrăgătoare. Cele mai multe fâșii sunt îmbinate cu mâna. Rezultatul final este foarte scump. O cuvertură de pat ajunge la 2000 de dolari canadieni. Alte obiecte sunt mai puțin interesante: ibrice din tablă, păpuși urâte, kitsch-uri pentru interior. Într-o încăpere de la etajul unui magazin, două bătrâne demonstrau cum se face o decorațiune din stofă pentru perete.
Din piață am mâncat niște mere coapte în aluat, am luat câteva vederi din zonă, am primit cadou de la Virgil un desfăcător de sticle de bere cu model al indienilor și un sirop de arțar oferit de minoriți.
De la piață, am continuat plimbarea făcând un tur care a inclus centrul orașului Kichiner care are cca 500.000 de locuitori, satul St. John, cu un pitoresc specific al caselor, și parcul central, unde avea loc un festival al națiunilor. Românii nu erau prezenți, pentru că abia terminaseră participarea la un alt festival în localitatea Guelf. De altfel, nu se puteau vedea decât rareori, poate la ucrainieni, spectacole legate de istoria, tradiția și prezentul statelor de origine. Interesul era mai mult de a oferi produse culinare specifice, așadar predomina afacerea. Interesant a fost pentru mine să ascult un cântec al indienilor care se strânseseră în cerc, băteau o tobă și scoteau sunete înalte, asemănătoare unor incantații.

Ne-am întors apoi acasă pentru ultimele pregătiri și pentru masă. În fugă, Mirela a curățat cartofi și i-a băgat în cuptor, înveliți într-o folie argintie, nu înainte de a aprinde grătarul. Am mâncat mai întâi o supă, apoi friptură de porc și cârnați și am sfârșit cu o cupă de căpșuni și cireșe.
În jurul orei 18, am pornit toți trei spre Hamilton. Virgil are acolo o soră și urmau să ajungă și la ziua unei cunoștințe. Într-o oră am ajuns, mergând pe șosea, nu pe autostradă. Vorbisem la telefon cu părintele Pușcariu. El urma să fie plecat împreună cu soția la Toronto, la întâlnirea cu un cap al bisericii. Pe drum trecem pe lângă ferme, pe lângă stațiuni de tractoare care se puteau închiria și pe lângă case răzlețe, dar la fel de frumoase.
La ora 19 ajungem la sora lui Virgil, dar nu e acasă. Ne așezăm un pic în curtea din spatele casei, lângă o piscină, mângâindu-l pe motanul Miauni. Plecăm apoi la o florărie, nu înainte de a ne întâlni cu o vecină de origine italiană, căreia îi murise o fată de cancer. Încercăm să încropim un dialog. E cu o nepoțică de vreo 2 ani. Constat că Virgil știe italiană, după ce aflasem că se descurcă și în olandeză, deoarece lucrase câțiva ani pe un vapor. Are un stil deschis, intră în vorbă cu toată lumea și toată lumea îi răspunde cu bucurie, mulți dintre ei măguliți că li se vorbește în limba lor de acasă. În orice caz, Virgil este un model de bună vecinătate și demonstrează că și românii pot fi priviți de pe picior de egalitate.
Am ajuns la un magazin de unde am luat flori pentru vizita familiei Stănei, apoi am descins la casa părintelui Pușcariu. Era acasă fiul, Andrei. Părinții urmau să se întoarcă după miezul nopții. M-am despărțit de Mirela și de Virgil. Alți oameni minunați care m-au primit cu bucurie și superbă amiciție. De la ei am învățat, în primul rând, faptul că în lumea de dincolo de ocean românii nu sunt priviți ca o nație inferioară. Ne-am promis să ne mai scriem.
Andrei mi-a arătat camera pregătită și restul casei. Există și o grădină în spatele ei. Am încercat să aflu câte ceva despre el. A terminat liceul, după ce urmase, până în clasa a IX-a, la Honterus, în Brașov. Fusese deja acceptat la facultatea de design interior și artistic din Toronto. Acolo își va închiria un apartament. Am reușit să-i arăt hârtia cu ilustrația muzicală. Pentru că în casă CD player-ul nu funcționa, ne-am dus peste drum, la biserică. Am examinat mai întâi sala unde voi juca mâine. E dreaptă, dar cu scaune confortabile și suficient spațiu de joc. Luăm CD player-ul și ne întoarcem acasă. Avem timp să trecem în revistă câteva melodii, sunetul de vijelie și de ploaie, și îi explic necesitatea de a-l fila, ca să pot rosti basmul pe fundalul sunetului. Cred că nu vor fi probleme, dar aparatul este o vechitură, al cărei capac de la CD nu stă decât apăsat cu o mână. Bine că merge, iar faptul că nu are boxe separate nu cred să fie o problemă. Boxele sunt suficient de puternice.
Povestesc câte ceva cu Andrei despre tinerii din România și slabele posibilități de a-și găsi un loc de muncă. Pleacă la un moment dat și mă lasă singur în casă. Prilej de a mă pune la punct cu însemnările zilnice. Preoteasa dă telefon de la Toronto, ca să afle dacă am venit. Îi mulțumesc de la distanță pentru bunăvoința de a mă găzdui. E ora 1 din noapte și nu au venit încă. Aș fi vrut să-i aștept și să ne cunoaștem, nu să găsească un străin dormind în casa lor. Nu știu când vor veni și dacă mai am putere de a rămâne treaz. La prânz am spectacol.

Duminică, 22 iunie 2003, Hamilton

Familia Pușcariu a venit pe la ora 2 din noapte. Am reușit să rămân treaz. Preotul Lucian este altfel decât mi l-am închipuit. E mic, cu chelie, bine constituit fizic și tânăr. Are 46 de ani, dar pare de cel mult 40. Mai degrabă are figură de altceva decât de preot. Îi descopăr un aer lumesc, o manieră tinerească de a se purta. Preoteasa Ioana e și mai tânără. E ingineră și are un post la o uzină din apropiere. Nu vorbim mult, pentru că sunt obosiți și dimineață trebuie să fie la slujbă.
Dimineața mănânc un ou, salam, brânză, roșii și ceai. Vine și Andrei. Mă sculasem târziu, pe la 9,30, așa că s-a făcut deja ora 10,30 și ne grăbim să mergem la biserică, pentru o repetiție. Se pare că pe la 12,30 ar trebui să începem. E programată și o ședință a Consiliului Parohial după slujbă, dar nu va ține mult.
În sală găsesc și scara, și umbrela. În timp ce repetăm, apar trei copii care au venit la spectacol. Mă cam deranjează, dar repet înainte. Andrei știe ce are de făcut. Un singur lucru uită, ca și Maria la Ottawa: să oprească la timp sunetul vijeliei de la Barza. Iată la ce e bună repetiția. Terminăm și, ca să mai treacă vremea, fac o plimbare prin parcul din apropiere. Cartierul nu pare de prea bună calitate. Sunt destule case mai puțin întreținute. La un colț de stradă, un negru în costum alb de trening așteaptă ceva. După vreo zece minute, traversează strada și intră într-o mașină staționată ilegal, rămasă cu luminile de avarie în funcțiune. Mă întorc la sală, după ce contemplu un monument dedicat imigranților. Este politica statului canadian de a privi cu bunăvoință aportul, de orice natură, pe care-l aduc străinii la dezvoltarea noii lor patrii. Chiar se accentuează mereu: „veniți, prezentați-vă tradițiile! Ele ne îmbogățesc!”

În sală nu au rămas decât cei trei copii și învățătoarea lor. Copiii se joacă cu balonul meu. În biserică a început ședința, dar se pare că e puțină lume. Atunci cine va veni la spectacol? Discut cu învățătoarea. Este, de fapt, biolog, dar are ore la școala românească pentru că îi plac copiii. Vorbim despre libertățile copiilor canadieni, mult mai mari decât în România, și ne întrebăm dacă e bine să nu existe limite. Între timp, cei trei copii aruncă pe jos niște păpuși găsite pe un raft și strică toată așezarea scaunelor.
Apare Ioana, care spune că ședința parohială nu se mai ține din lipsă de cvorum. Vine și părintele care constată că nu sunt copii și nici adulții nu au rămas. Mă întreabă ce să facem. Eu îi spun că trebuie să onorez evenimentul anunțat și dacă ar fi un singur spectator, și hotărâm să pornim. Mă duc să mă îmbrac. După zece minute, vine părintele care spune că nu mai este nimeni în sală. Mă schimb din nou și plecăm acasă. E prima deziluzie din Canada. După câteva minute de conversație în care îmi exprim regretul că nu am avut prilejul să joc și sunt găzduit fără măcar să contribui la bucuria făcută copiilor comunității, părintele hotărăște să reprogrameze spectacolul miercuri seara, moment până la care va anunța pe toată lumea. Înțeleg că n-a făcut-o până acum, iar acestei întâlniri, acestui spectacol nu i-a văzut importanța și unicitatea.
Mâncăm în grădină. Îmi mai trece puțin supărarea. Bem țuică, mâncăm alune. Părintele aduce ciorba, în timp ce soția merge la biserică, unde trebuie să asiste la procesiunea care se face unei fete înainte de a se mărita. E un obicei canadian, potrivit căruia fata se întâlnește și petrece cu fetele și femeile ultima oară înainte de nuntă, iar soțul, separat, cu bărbații. După ciorbă avem tocăniță cu garnitură de macaroane. Bem bere germană. Părintele Lucian mi le arată și îmi vorbește de cele două cărți ale sale. Prima este „Limba română, limba sanscrită”, iar pe a doua scrie „Clip” și este un volum de versuri. În prima dezvoltă ideea că limba română este la baza tuturor limbilor de pe pământ, prezentând argumente de ordin lingvistic, cuvinte preluate din sanscrită, cărora în limba română li se poate descoperi sensul inițial. Volumul de versuri este frumos editat. Are ilustrații de Gabriel Stan, artistul plastic brașovean, ale cărui tablouri le descopăr și în casă. Este o bună cunoștință a părintelui, care a ajuns, nu cu mult timp înainte, în casa părintelui.
Pe la ora 16 mergem la culcare cu scopul de a ne trezi spre seară ca să facem o plimbare. Mă scol pe la ora 18,30. Am adormit repede, toropit de evenimentele și neîmplinirile zilei. O cunosc pe Smaranda, fiica soților Pușcariu. E brunețică, ca și tatăl ei. Se pregătește să plece din nou la jobul ei de vară, vânzătoare la un chioșc pe malul lacului. Hamilton e străjuit, ca și Toronto, de lacul Ontario, întins cât suprafața României. Este orașul marilor uzine de oțel canadian, un fel de Reșiță a României.
Plec cu părintele la o scurtă plimbare în oraș. Observ că ne îndreptăm spre o zonă mai îngrijită. Se pare că biserica se află într-o parte a orașului care a fost importantă într-o vreme, dar acum a decăzut. Urcăm pe un deal și ne oprim. Avem în față panorama unei părți a orașului, lacul Ontario, prea mare ca să-i vezi marginile și, în depărtare, metropola Toronto cu restaurantul rotitor, cel mai vizibil dintre toate.
Ne întoarcem și plecăm pe jos cu Ioana spre malul lacului. Acolo e Smaranda, care vinde la chioșc. E amabilă. Se vede că îi este la îndemână ceea ce face. În restul timpului, când începe anul universitar, este studentă în anul II la Universitatea din Guelf, la relații internaționale. Mâncăm o înghețată servită de Smaranda, apoi facem o plimbare pe malul lacului și mai ales pe o imensă pajiște, pe care uneori au loc spectacole. La întoarcere, o luăm pe Smaranda, care se deplasează cu snowboard-ul. Acasă mâncăm un pepene galben și ne uităm la televizor. Smaranda pleacă la întâlnire cu prietenul ei. Noi mai povestim, mai ales despre proiectele mele, despre cărți, vânzarea lor și proiectele legate de recital. Sunt obosiți. Ei se culcă, eu scriu mesaje și închei ziua în jurnal, dincolo de miezul nopții.

Luni, 23 iunie 2003, Hamilton

În această dimineață, scriu mai întâi pentru radio:

„În localitatea Kitchener, cu o populație de peste 500.000 de locuitori, se înregistrează o concentrare de români, aproximativ 5000, datorită puternicei industrializări a zonei, numită și Triunghiul de Aur, tocmai datorită uzinelor din localitățile Guelf, Cambrige și Waterloo. Este localitatea în care își desfășoară activitatea Asociația Românilor din Triunghiul de Aur, pe scurt ARTA, condusă de Mirela Bănică Stănei, un om de suflet și cu lăudabile inițiative. Când am ajuns eu, tocmai se încheiase participarea la un Festival multicultural în localitatea Guelf, acolo unde au organizat un stand al României, cu imagini, pliante și obiecte de artă populară. În Canada, exprimarea în haina tradițiilor păstrate de fiecare națiune este încurajată prin lege, în timp ce o formulă se rostește extrem de des: „veniți, prezentați-vă tradițiile! Ele ne îmbogățesc.”
Într-adevăr, sânge proaspăt este irigat prin toate venele și arterele care duc spre adâncul vibrant al meleagurilor canadiene. Oameni din toate colțurile lumii găsesc aici nu numai un mediu prielnic dezvoltării lor individuale, ci și un spațiu în care discriminarea este un delict aspru pedepsit prin lege. Românii nu mai simt aici privirea suficientă, aerul de superioritate cu care sunt întâmpinați în multe țări europene, suspiciunea care planează de multe ori asupra lor, datorită exodului din țară a unor indivizi de care nu s-a legat încă noțiunea de civilizație. Românul muncitor este tratat în Canada de la egal la egal cu reprezentantul oricărei alte nații imigrante, iar această deschidere se simte imediat, făcându-i pe români să se elibereze de temeri și de sentimentul de inferioritate. Într-un asemenea mediu, românii reușesc să-și probeze calitățile și să aducă un suflu particular. Numai un lucru nu reușesc să facă, în comparație cu multe alte națiuni: să fie uniți, să se sprijine reciproc, să se mândrească cu ceea ce îi individualizează în concernul internațional. În toate comunitățile românești prin care am trecut, dezbinarea, tendințele separatiste sunt dominante. Asociații românești se hărțuiesc cu bisericile, bisericile cu centrele comunitare, preoții cu enoriașii, enoriașii unei biserici cu cei ai alteia, în care nu mai văd niște frați întru credință, ci niște posibili dușmani, care vor să le știrbească autoritatea. Lipsa de unitate a românilor se recunoaște și în momentul organizării unor activități de tot felul. În timp ce italienii, grecii sau indienii se adună cu sutele, românii se războiesc între ei care dintre subdiviziuni să aibă cuvântul hotărâtor, iar numericește, participanții încep să se numere pe degete, la orice spectacol sau manifestare. Dezbinarea românească, împărțirea pe grupuri, uneori formate din numai zece persoane ce țin de o biserică, prea puțini pentru a-i putea susține interesele, este o realitate care, din păcate, ne individualizează, ne deosebește de alte națiuni. De ce se întâmplă acest lucru? De ce nu se pot uni românii spre binele și înflorirea comunităților? Explicația celor mai mulți se pune pe seama moștenirii trecutului, pe sugrumarea valorilor individuale petrecută în comunism, pe sentimentul de turmă.

A venit vremea să depunem eforturi pentru schimbarea mentalității în țară și în afara ei. Cunoscându-ne valorile și posibilitățile, trebuie să rămânem împreună, pentru a demonstra specificul, individualitatea noastră și vigoarea ca națiune. Aidoma sfârșitului unuia dintre basmele mele în care se spune așa: „Mai bine în noroaie tăvălit/ Dar să rămâi printre ai tăi, mereu!”
Din Kichiner, Canada, pentru Radio Târgu Mureș, Adrian Munteanu.”

Astăzi am fost cu părintele la un magazin stil Metro. Mi-am developat ultimele trei filme. Au ieșit bine. Sunt în ele imaginile luate pe insula Victoria, la Toronto, cu Crystal și Titus, la Ottawa și chiar la Kichiner, o parte din ele. Am cumpărat apoi carne, pâine și ciuperci. Ne-am abătut, pe traseu, prin cartierul cu vile superbe din Hamilton. Lucian ar dori să se mute aici, dar casele sunt de peste 300.000 CAD, iar el poate obține de la bancă numai 250.000. Am văzut vreo două case de vânzare. Urma să ia legătura cu agentul lui imobiliar. Acasă îmi văd pozele și apuc să scriu pe fiecare când și unde a fost făcută, ca să nu încurc ceva cu trecerea timpului. Se prelungește discuția, mai bine zis dizertația părintelui Lucian despre daci ca păstrători ai rădăcinilor omenirii. Mai târziu se pregătește masa, se aprinde grătarul cu lemne, se curăță ciupercile. Andrei face salată și Smaranda se ocupă de salata de vinete coapte pe grătar. Ultima care se pune este carnea. În tot acest timp, ca să mai stingem arșița, bem câte două beri fiecare. Vine și Ioana, iar procesiunea culinară reîncepe cu o țuică, apoi cu toate celelalte, stropite cu vin roșu. La sfârșit adăugăm fructele.
Pe la ora 18, Lucian pleacă la Bingo. Este o sarcină a parohiei care, din când în când, pentru banii primiți de la Primărie, trebuie să asigure serviciul de vânzare a biletelor și de ordine în local.
Rămân cu Ioana să-i arăt pozele și să-i mai povestesc de ale mele, o jumătate de oră. Mă retrag apoi să-mi pun ordine în toate fotografiile, mai ales în cele vechi, care nu sunt notate decât parțial. Sunt nevoit să folosesc spray-ul, simt sufocarea cum urcă sau coboară spre adânc. Scriu, cu toată starea incertă, o nouă relatare pentru radio. Termin la 23,25, când mă pregătesc să verific email-urile. Lucian nu a venit încă și ar fi trebuit în această seară să dea telefoane pentru a invita lumea la spectacolul meu de miercuri seara.
E cam târziu și se insinuează treptat convingerea că la Hamilton spectacolul meu este compromis.

(Va urma)

Valeria MANTA TĂICUȚU

descriere

orașul acesta se înfige în câmpie,
ține de ea cu dinții, scrâșnește, o mestecă
și-o scuipă apoi, între maluri îmbătrânite de sare.
eu trec pe străzile lui fără grabă,
dar cu greață,
poemul crește înlăuntrul meu
și vrea să se nască tocmai aici, la intersecția
fără semafoare,
unde cuvintele mor la opt fără zece în fiecare dimineață.
mai ninge din când în când cu cioburi de sticlă,
cu eșarfe și file de carte,
intersecția e păzită doar de mama morții,
ei îi place haosul,
la gâtul ei flutură eșarfa albastră cu fluturi demenți,
ea îi mestecă în gingii pe născuții și nenăscuții orașului
atât de înfipt în câmpie,
atât de bătrân și de orb.

Negru

nu mai vedeam rostul culorilor:
tu purtai numai negru,
foile de caiet rămâneau albe.
dacă aș fi trimis acolo o frunză,
ea s-ar fi pierdut, înghițită
de albul neclintit sau de negrul în care
nimic nu mai trece dintr-o stare într-alta.
viu rămânea doar mirosul de tămâie,
el se mișca în sus și-n jos,
punte de ceață între noi, cei de acum;
ne uitam unul la altul și nu ne recunoșteam.
cuvintele noastre, în haine de doliu,
se ascundeau de lumină, mocneau în adânc;
acolo, printre rădăcini în hibernare,
în umedă căldură viscerală,
așteptau să se nască din nou.

Distribuie: