Spații culturale nr. 78 (10)
Emil NICULESCU
CE MICĂ E LUMEA
(Paris – Râmnicu Sărat)
Aflu, cu nepermisă întârziere (într-o țară în care nu mai știu cât se investește în cultură) de existența unei încântătoare cărți: Ilie Constantin, „Familia scrisă. Ralița Constantinescu, Caietul mamei” (Editura „Albatros”, 2004, 300 p.).
Ilie Constantin (n. 1941) este poet, volumul său „Coline cu demoni” (1961) fiind bine întâmpinat de critica literară; citez din poemul ce dă titlul plachetei: „Cum mi se-arată fără de vină/ demonii negri de pe colină!/ cu ochi-n lacrimi și viața-n sânge/ Îi văd în cerul ce se restrânge./ (…) Oare doar mie mi se arată/ neamul lor, veșnic fără de pată,/ eu sunt doar martorul sfintelor ginte/ de care soarele se dezminte?/ Fiu al amurgului sunt și mă bate/ lungul vacarm de singurătate,/ în care toate urlă spre mine/ lungul vacarm de singurătate/ și tac doar demonii de pe coline./ Trupul lor însă nu-i spre vedere,/ suflul lor arde lumina de sfere/ și-i contemplarea pierdere lină/ a nenumiților de pe colină.”
Critic literar (Despre poeți”, 1971, „A doua carte despre poeți”, 1972), acordă atenție și altor structuri – „Despre prozatori și critici” (Editura „Dacia”, 1973), volum deschis cu „Calea dintre tărîmuri”, dedicat lui V. Voiculescu.
A fost unul din marii traducători ai liricii italiene a secolului XX, prozator, reprezentant al diasporei noastre culturale din Franța.
În momentul în care „defectează” (deceniul opt), familia îi rămâne în țară; soția, care trebuie să divorțeze spre a căpăta un serviciu, și copiii, îi revede, după ’89, când li se permite să plece.
Panamalele, aventurile sale de slujbaș cultural la revista „Luceafărul”, narate pe segmentul 1962-1972, pun în postură jenantă nume sonore ale literaturii române.
Însemnările mamei, Ralița Constantinescu, fac vorbire de Ilie Constantinescu, bunicul autorului. Acesta era un om așezat și silitor la carte. „Fiu de țărani săraci, sau mai bine zis „clăcași” – își amintește aceasta – a reușit să învețe carte. Absolvind cinci clase primare, a fost dat mai departe, la gimnaziu în Slatina – Olt. (…) Când a absolvit gimnaziul, a vrut să intre la Drept, dar a fost trimis la Agronomie. În practică la ferma model Studina, s-a făcut remarcat de ministrul agriculturii, care l-a trimis la o moșie de-a lui la Râmnicu Sărat. Tata a stat acolo la Datculescu (așa-l chema pe Dl. Ministru) aproape trei ani”.
Aici trebuie operată o corecție. Râmniceanul C.C. Datculescu nu a fost niciodată ministru. În schimb, a fost o proeminentă personalitate culturală de la finele secolului al XIX-lea.
Acesta are un portret documentat de Alex. Oproescu, în „Scriitori buzoieni. Fișier istorico-literar” (Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al județului Buzău, 1980, p. 14): „Editor, publicist, om de știință. Născut în Rm. Sărat, la 26 ian. 1857; m. 1940. (…) Înclină spre agronomie, practicând-o la ferma sa de la Slobozia-Galbenu, fostul județ Rm. Sărat, fiind ales în 1897 membru al Societății agricultorilor din Franța, pentru merite în selecțiile de cereale. Strălucit era însă C.C.D. pe tărâm cultural-literar, unde-și găsește adevărata vocație ca editor și director al „Gazetei săteanului” (Rm. Sărat: 1884-1897, 1898; București: 1897-1904), „cea mai artistică, variată și bine făcută revistă din țară” (după Caragiale)”.
De menționat: Datculescu (liberalul) furniza plante exotice conservatorului Al. Marghiloman, pentru parcul vilei „Albatros”.
Între paginile lui Caragiale, din gazeta râmniceană, se numără: „Cănuță om sucit”, „La Hanul lui Mînjoală”, „Două bilete pierdute” (în volum, „Două loturi”, n.m.) „În vreme de război”, „La conac”. Tot în „Gazeta săteanului”, precizează Alex. Oproescu, în urmă (o fi contat și lobby-ul clasicului) au mai publicat: N. Dobrogeanu-Gherea, G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, Al Vlahuță etc.
Horticultorul a cultivat și frumoase virtuți civice: a fost în războiul franco-prusac, fiind membru al „Asociației voluntarilor din 1870-1871”, pentru activitatea sa publicistică a primit în 1882 medalia Bene merenti de la Carol I, a donat un teren pe care s-a ridicat Liceul „Ștefan cel Mare” (azi, „Al Vlahuță”; într-un articol ce i l-a dedicat, Octavian Moșescu (râmnicean, fost primar al Balcicului, n.n.) scria: „că a murit sărac nu-i de mirare, dar că a murit uitat e greu de crezut” (Valeriu Nicolescu și Gheorghe Petcu, „Buzău –Râmnicu Sărat. Oameni de ieri. Oameni de azi”, vol. I, Buzău, Editura „Alpha MDN”, 1999, p. 226-229).
O minge la fileul gazetarului o ridică și Paul Anghel, în volumul „Ieșirea din iarnă” („Cartea românească, 1984, p. 294) carte făcând parte din ciclul romanesc „Zăpezile de-acum un veac”, dedicat războiului pentru Independență; în armată ar fi existat și un corespondent voluntar al „Gazetei săteanului” – „Publicațiune enciclopedică ilustrată – cu apariția la Râmnicu-Sărat. Fruntaș al protocronismului, autorul „întinerește” publicația cu șapte ani.
La o scurtă vedere, Datculescu a fost sensibil mai interesant decât miniștrii agriculturii din acea vreme.
Caragiale avea un exagerat scrupul al scrisului; în perioada 1878-1881, cât a fost coleg de redacție cu Eminescu la „Timpul”, „preț de trei ani și jumătate, reușește performanța de a da la iveală, în tot acest interval, doar 31 de articole, deci câte unul la mai bine de o lună” (Gelu Negrea, „Caragiale. Marele paradox”, Ed. „Cartea românească”, 2012, p.270).
Declara, între prieteni, că pe fii săi, oricâți ar avea, i-ar face „hengheri” mai degrabă, dar nu scriitori; exagerațiuni: și în cazul lui Mateiu, și al lui Luca a fost mândru a-i vedea dăruiți cu har literar și s-a implicat în a li se recunoaște talentul. În 1911 vine special de la Berlin și merge la „Viața românească”, împreună cu fiul cel mare și cu Al. Vlahuță, unde încredințează lui G. Ibrăileanu o sumă de versuri ale lui Mateiu, din care 13, număr nu tocmai fast, vor intra în paginile revistei (Teodor Vîrgolici, „Mateiu I. Caragiale”, Editura „Albatros”, 1970, p. 17).
Nu știm dacă bunicul lui Ilie Constantin, în ucenicia sa la ferma de la Galbenu, a luat act și de preocupările culturale ale patronului C.C. Datculescu sau s-a mulțumit numai cu postura de aplicat agricultor. Firea sa „realistă”, pozitivismul, destul de bine pus în vedere de Ralița Constantinescu, ne permit ipoteza că nu și-ar fi consiliat nepotul către o „carieră” literară.
Cu alte cuvinte, Ilie Constantin nu prea „s-ar fi aruncat în neam”.
Cititorii cărților sale nu au decât a fi recunoscători acestui „accident”, produs la a treia generație – demonul literaturii.
S-ar mai putea glosa despre condiția scriitorului în diverse vremuri, de la Caragiale la Ilie Constantin, doi expatriați din epoci diferite sau aceea despre prețuirea acordată acum, în contemporaneitate, acestei rarefiate bresle (nu iau în calcul veleitarii, mai prolifici ca niciodată), cuantumul rezervat culturii, în general, de guvernanți.
Ionel NECULA
Un duel între sonetiști
Se poartă, și istoria literară este plină de exemple indelebile, duelul între epigramiști, dar o dispută între sonetiști nu știu să se fi înregistrat în cultura noastră și chiar în cea mapamondică. Sigur, asta nu înseamnă că fenomenul nu poate fi experimentat sau că este prohibit. La urma-urmelor, și sonetul sfârșește, ca și epigrama, într-un vers corolar și, dacă acesta îmbracă o tentă umoristică, înseamnă c-a preluat deja ceva din condiția epigramei, iar finalul poate fi înțeles ca o poantă mai rafinată, mai elaborată, mai stilizată.
Nu ne-am propus în aceste succinte comentarii marginale să teoretizăm întreaga gamă a analogiilor dintre epigramă și sonet, pentru că a făcut-o, cu doxă și cu rafinament, Elis Râpeanu în generoasa sa prefață.
Cartea pe care ne-am propus s-o comentăm în aceste rânduri, Duelul sutei de sonete (Editura Univers științific, București, 2012) conține disputa dintre epigramiștii George Corbu și Mircea Trifu, o dispută literară lungă și productivă, purtată însă cu mijloace sonetiste. Amândoi combatanții au convenit să renunțe la epigrama vitriolantă și să se folosească exclusiv de borangicul mai elaborat al sonetului. Războiul celor 100 de sonete, se spune în prefață, dintre Mircea Trifu și George Corbu s-a declanșat la începutul anului 1970. Avea să devină cea mai lungă bătălie literară, încheiată cu sonetul purtând numărul 101. Martorii acestui duel sonetist au fost Tudor Mușatescu și Mircea Pavelescu, iar arbitru Victor Eftimiu. Cum se vede, duelul a adus pe ring crema literaturii umoristicii românești și-a fost bine gândit, după toate regulile cavalerismului medieval.
Impresia cititorului este că, în această ecuație literară, inițiativa aparține lui George Corbu care și-a asumat rolul activ de provocator, de factor prim și declanșator, în timp ce Mircea Trifu doar răspunde la tema și la pretextul propus de preopinent. Amândoi combatanții făceau parte din Clubul epigramiștilor Cincinat Pavelescu din București, condus la acea vreme de Mircea Trifu, și-au convenit împreună să inițieze acest dialog liric spre deliciul Clubului și al vieții noastre literare. În volumele sale antologice consacrate Sonetului, regretatul scriitor Radu Cârneci a subliniat apăsat apetența lui George Corbu pentru această specie literară și borangicul inefabil pe care își imprimă versurile.
Spuneam că în acest dialog liric Mircea Trifu, deși se consideră en garde, oferă, de regulă, motivul, pretextul disputei, aruncă mănușa, în timp ce George Corbu își asumă rolul de provocat și, fără să rămână dator, admite să răspundă provocării. Sigur că în lungul lor dialog liric rolurile nu sunt pietrificate, ci interșanjabile. Mircea Trifu incită: De-ai cochetat cândva cu epigrama/ Și ai pătruns subtila ei plămadă/ Te-ai fost convins că vorba nu-i o spadă/ Când scopul ei e farsa și reclama// Așa că azi, când poanta-ți de șaradă/ Am auzit că și-n sonet dă iama,/ Îți spun deschis: să te cuprindă teama/ De-a transforma bravura în bravadă// De-acum e terminată comedia: / Acel ce e certat cu poezia/ Pe dinafară să-i închidă ușa.// Iar dacă socotești că e momentul/ Să-ți etalezi, în fața mea, talentul/ Hai îndrăznește… pipăind mănușa (En garde)
Și George Corbu răspunde: Te socotesc un umorist de seamă/ Și-s fericit că mânuiești o spadă/ Pe care Cincinat, în cavalcadă,/ O-nnobila numind-o epigramă.// Când poanta orice muritor să vadă/ Puterea ei ce nu cunoaște teamă/ Prezența ta neîncetat o cheamă/ Sonetului să-i pună acoladă// Ești un artist în stare să provoace/ Uimirea celor ce nu știu ce-i aia/ Putere elegantă – Patru ace!// Și, de aceea, când îți simt văpaia/ Elogiul meu pălește și se-ncheie/ Când simt mănușa goală de idee (A nous Deux).
Acesta e tipicul care, odată ce s-a stabilit și-a fost admis de ambele părți, urmează să se întrupeze liric și să dea întreaga desfășurare a dialogului.
Adesea, cum spuneam, rolurile se inversează: provocatorul devine provocat, iar provocatul răspunde la fel de rafinat și contrapunctic. George Corbu, bunăoară, își sensibilizează partenerul prin recursul la ideea de nemurire iar Mircea Trifu răspunde prin sonetul Ideea.
Nu mai insistăm. Împreună, cei doi floretiști realizează un spectacol liric glazurat și ademenitor, cu mare trecere la cititori – puțini, câți au mai rămas în aceste vremuri smintite, în care Omul rămâne fixat în treapta de Jos a Piramidei lui Maslow.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Coregrafii lirice
„Poezia cu ghimpi” a Silviei Curteanu, departe de a fi purtătoare de mesaj ofensiv/ agresiv, sugerează, cu trimitere la vegetal, o reacție retractilă/ de repliere și autoprotecție: „Un pas ezitant își pândește mișcarea/ Crescută în urmă de zgomot pierdut” („Imagini de noapte de vară”). Retragerea în sine, departe de amenințările realului, într-un timp al amintirii nu neapărat confortabil, dar cel puțin încărcat de sens, transformă meditația, îi adaugă, melancoliei sale funciare, un lirism de calitate: „E poezie…/ Versuri ascunse sub prag de pădure/ Aripi își înalță din gând străveziu,/ Ofrandă adusă de-un înger cu nume/ Și lăsată undeva, departe-n pustiu”.
Poeta ieșeană optează pentru versul clasic, lucru mai puțin obișnuit în „canonul” poetic actual, care îi pregătește pe cititori (câți au mai rămas, în aceste vremuri în care se scrie mult și se citește puțin) pentru textul abrupt, fragmentat, fără graniță între specii și, câteodată, vinovat de transcrierea, fără opreliști, mai mult a reacțiilor umorale decât a bagajului emoțional trecut prin filtrul gândirii. Impecabile din punct de vedere formal, poemele Silviei Curteanu își plasează receptorul într-o falie atemporală, ca a îngerilor, unde zborul, privirea spre înalt, reflecția și rugăciunea sunt regula, nu excepția: „Pășesc pe urme adâncite-n ființă/ Cu sunet țâșnit din pământ de cuvinte,/ E dor de lumină răsfrântă-n căință,/ Cu mâna întinsă spre porțile sfinte” („Suferința cuvintelor”).
Mișcările retractile vizibile în multe poeme, fuga de lume, căutarea alinării în suferință dau o notă de religiozitate textelor, dar nu împiedică mărturisirea, cumva prea sofisticată, a motivelor care generează frica, neliniștea, nevoia de adăpost sigur într-o lume a cuvintelor frumoase, unde să nu pătrundă prea multe ecouri dintr-un mundan greu de suportat: „Se-nstăpânește frica în văzduh/ Cu rutină plumburie golită de sens/ Și încordare de veștede tendoane,/ Îngeriță camuflată în alb peste-ale tăcerii pontoane// Întâmplare în perpetuă repetare/ Printre mituri, otrăvuri și stele,/ În noapte fugărită de iele,/ Prin cioburi de armonie pierdută în marș de ceasornic” („Incertitudine”).
Florile, miresmele rare, muzica, dansul, pictura devin, din manifestări ale spiritului, mecanisme de protecție împotriva „paradigmei anormalității” pe care poeta o respinge, scriind, căutând definiții (v. „Definiții de iarnă”), dar și posibile coregrafii care să schimbe mișcările haotice, din nicăieri spre nicăieri, ale unei lumi care nu mai manifestă apetență pentru categoriile clasice de adevăr, bine și frumos. Refugiul în natură, contemplarea fragilității vegetale, dar și a surprinzătoarei puteri de regenerare care mustește acolo sunt posibile modalități de vindecare a insomniilor, a spaimelor existențiale, a conștiinței pierderilor: „Prin fir de rouă și rază de soare/ Din profunzime,/ Vibrațiile conexiunii universale/ Așteaptă, în nealterare,/ Să se reașeze pe făgașul împlinirii totale” („Esențe de primăvară 2021”).
În opoziție cu natura, mediul citadin este generator de anxietate, de unde tonul vehement, de respingere/ ostilitate netrucată: „Oraș încremenit în stearpă nepăsare,/ Podoabe și ziduri căzute în delăsare,/ În marasm schizofrenic zilele-și poartă/ Cerșind famelic îngăduință de soartă” („Noaptea orașului meu”). Poate de aceea, atât de râvnitul (și prezentul în volum) refugiu în abstracții picturale, olfactive, tactile etc. pare un panaceu pentru bolile sufletului: „Visele își imaginează trăiri ascunse în căldura narațiunii,/ Răstignite pe umărul unui gând împiedicat în sofisme./ Din molatice culori, trandafirii își arată agresivitatea/ Abandonând arta figurativă pentru abstracția olfactivă” („Poezie cu ghimpi”).
Derutant uneori, cu neologisme/ termeni cu încărcătură abstractă și, aparent, prea încifrat, limbajul poetic folosit de Silvia Curteanu nu numai că-i trădează formația profesională, ci îi servește de minune și scopului propus, de camuflare a unei sensibilități rănite: „Dă-mi drumul, vreau să mă rostogolesc/ prin iarbă sau prin zăpadă,/ Să împart în pătrate albastre/ urmele căderilor/ de pe cea mai înaltă treaptă a unui vis scăpătat.// Deschide cutia Pandorei/ căci acolo se află răvașul existenței mele/ Aș vrea să-l citesc, măcar acum, în ultimul ceas/ al zilei de toamnă// Aș avea nevoie de un creion de zahăr/ să șterg urmele negre ale depresiei,/ lăsând câteva locuri goale/ pe tripticul vieții mele” („Prolegomene”).
Cu „speranțe rătăcite”, cu nostalgii „de epocă trecută”, poeta atentă la „vibrația tăcerii” scrie încercând să renunțe la „răstignirea sinelui” și să regăsească speranța: „Unde își dorește să fie o floare?/ Sub stropi de ploaie și lumină arzătoare de soare.” („Locul unde am vrea să fim”).
*Silvia Curteanu, „Poezie cu ghimpi”, Ed. Ecozone, Iași, 2021
Mihai VINTILĂ
Lecturi aleatorii V – Cornel Simion Galben
Cornel Galben își continuă drumul lecturilor aleatorii cu al V-lea volum. Prima observație majoră este legată de nume. Apare Simion. Până de curând criticul băcăuan semna doar Cornel Galben pentru ca acest volum să fie semnat Cornel Simion Galben. Nu știu ce resort a determinat adăugarea acestui Simion dar cred că el este unul de natură religioasă.
Sfântul Simeon este cel care l-a ridicat pe pruncul Iisus la templu în brațe și a data slavă lui Dumnezeu. El îl recunoscuse pe Mesia. A fost apoi considerat cel bun, cel drept sau bătrânul cu interpretarea de fapt ca fiind cel înțelept. Astfel și autorul nostru prin adăugarea acestui nume, pe care îl avea dar, pe care, nu îl folosea, vrea să ne anunțe trecerea la un alt statut, acela de înțelept. Se repoziționează ca autor serios, nu că până acum nu ar fi fost, plin de sfaturi pentru cei din jur.
Acest volum cuprinde cincizeci de cronici și recenzii literare. Autorul evită a le numi într-un anume fel și cred că această eschivă are un rol practic. Anulează astfel discuții supărătoare despre dacă un material este cronică sau recenzie, dacă întrunește atributele uneia sau alteia. Așa, fără astfel de precizări, sunt doar note de lectură, fie ea și aleatorie.
Deși scrise de același om, notele de lectură sunt uneori diferite ca întindere sau structură, în funcție de volumul asupra căruia se oprește. În general sunt observații binevoitoare, fără frondă sau arătat cu degetul. Se vede că domnul Galben nu și-a propus desființarea volumelor pe care le prezintă ci ceva mult mai sus, și anume, al face pe cititor să caute cartea pentru lectură. Din acest motiv uneori observațiile sale fac volte integrând generos citate precum în cronica Poveștile satului din zare despre Amintiri din școală semnat de Ion Machidon. Alteori face consemnări strict tehniciste precum în Plasticieni băcăuani în colecțiile Muzeului de Artă. Atunci când un volum îl surprinde, cum ar zice G. Ibrăileanu, criticul se înalță pe aripi de cuvinte și scrisul său crește luminos așa cum se întâmplă în recenzia intitulată Cronicarul erudit de gazete(II) unde scrie despre cartea lui Constantin Călin, Gustul vieții. Varietăți critice.
Deși lecturile sunt aleatorii ele au totuși două constanțe, cel puțin în acest volum al V-lea. Găsim bine reprezentate scrierile bisericești, despre sfinți sau despre părinți ai bisericii. Sunt cărți care îl liniștesc pe autor, din care își trage un fel de sevă a binelui și pe care le urmărește și le prezintă cu atenție. Acest substrat religios este și cel care a dus la schimbarea numelui, cred eu. Este, dacă vreți, o completarea a stării autorului, prin conturarea unui univers al binelui.
O altă constantă este cea legată de autorii din Bacău. Cărțile acestea vin la critic pentru că el cunoaște trasee literare, istorii și întâmplări pe care apoi le folosește parțial sau total în a contura universului autorului de care se ocupă. Avem o simbioză de literatură locală pe care o înțeleg și care cred că ar trebui urmată și în alte zone ale literaturii române pentru a putea crea puncte de respirație literară care să fie în același timp și factori de promovare literară.
Îmi place la Cornel Simion Galben că deși este sfătos și meticulos reușește totuși, cu duhul blândeții, să arate și punctele mai puțin reușite din operele analizate. O face cu un fel de bun simț care nu dorește să supere orgoliosul autor care tocmai a dat cu bâta în baltă atât de tare, nu numai că s-a stropit pe sine dar, a murdărit și lumea din jur. Ei, bine, Cornel Simion Galben deși afectat, reușește într-un fel anume, cu delicatețe să-i spună autorului că-i ud! Și acest lucru nu este de neglijat. Observațiile de acest fel fac din autorul notelor de lectură nu doar un prezentator ci și un critic al celor prezentate. Aici este talentul acestui condeier de a critica fără a jigni, de a ridica întrebări fără a supăra, de a arăta greșeli fără a acuza. Le face din dragoste pentru lectură și pentru literatură. Le face din inimă și cu inima deschisă.
Publicate inițial în diverse reviste, aceste note de lector, nu au precizări legate de natura revistelor sau data de apariție. Sunt cumva lăsate libere într-un timp al lecturii și doar din anii de apariție ale volumelor despre care face vorbire, vedem când s-a întâmplat acest lucru. Nu este o soluție rea dar nici cea mai bună. O simplă precizare ar fi pus unele comentarii în contextul lor. Se pare că autorul nu a considerat că acest context ar fi important ci s-a concentrat numai pe carte, așa că l-a eliminat.
Pot spune, la încheiere, că aceste lecturi aleatorii sunt utile și că ele ne pot încuraja la lectură. La urma urmei ăsta a fost și scopul autorului.
Cornel Simion Galben, Lecturi aleatorii V, Bacău, editura Ateneul Scriitorilor, 2021, 166 pagini.
