Spații culturale nr. 78 (9)
Virgil DIACONU
Creativitate
Omul este ființa care creează. Tot ce este în afara Naturii este opera creativității noastre: societatea este o operă, morala, științele, legile, arta sunt opere. Noi înșine suntem, putem fi opere morale sau/și spirituale.
Un om este propria creație. El ia forma propriului vis.
Noi suntem ființele care ne putem desăvârși.
Lumea se creează în permanență.
Creativitatea schimbă lumea.
Dacă vrei să atingi excelența în arta pe care o faci, atunci pregătește-te să iei lumea în piept. În lucrul pe care cauți să îl desăvârșești ești de cele mai multe ori singur și „împotriva” tuturor.
Un lucru spiritual cere o lectură spirituală. Nici muzica lui Bach nu este destinată surzilor, nici Brâncuși orbilor.
Desăvârșirea cere desăvârșire.
Creativitatea întrece întotdeauna erudiția. Eruditul nu are idei, ci cunoștințe. El nu creează, ci expune. Opera eruditului este un hambar în care semințele nu încolțesc. Un hambar trist.
Lumea este condusă de națiunile creatoare. Națiunile necreatoare, statice, rămân la marginea istoriei sau sunt înghițite în cele din urmă de ea.
Condamnatul la singurătate
Eu cred că Domnul a creat lumea din singurătate. Din pricina unei prea mari singurătăți în nimicul în care împărățea, de aceea a creat el lumea. Primul gând al Domnului nu a fost, așadar, acela de a crea lumea, ci acela de a scăpa de singurătate.
Tot de singurătate este legată și crearea omului. Astfel, după ce l-a făcut pe Adam, Domnul a creat-o, în aceeași zi, și pe Eva. Ca să nu fie omul singur, a spus El. Ca să nu fie singur.
Așadar, Eva nu a fost creată atât ca o femeie iubitoare, cât ca o femeie a cărei menire este aceea de a-l scăpa pe Adam, pe om, de singurătate. Și totuși: cum poate scăpa cineva de singurătate dacă nu prin iubire?
Există singurătăți și singurătăți. Bunăoară, una este singurătatea muntelui, și alta este singurătatea pietrei. Cine ar putea să pună semnul egal între ele?
Tocmai de aceea, singurătățile noastre nu se întâlnesc întotdeauna, comunicarea dintre munte și piatră are punțile trase.
Singurătatea muntelui este mai mare ca lumea.
Astăzi m-am hotărât să arunc pe geam singurătatea.
M-am hotărât să dau glas tulburărilor mele.
De astăzi mă lepăd de singurătate ca de o haină veche.
Octavian MIHALCEA
ENERGII HIMEROFILE
Volumul Mihaelei Chițac, Prin grădina Evei (Lumina Tipo, București, 2013), poate fi ușor asimilat cu o celebrare a naturii feminine, a esenței care conține toată diversitatea valorilor vieții. În asemenea circumstanțe se impune problematica predestinării, împreună cu profundele hipertrofieri estetice. Atitudini corporale pline de pasiune întregesc această imagine situată în siajul idealului. Magia va fi prezentă întotdeauna. Versurile Mihaelei Chițac sunt o sursă constantă de voluptăți ludice, fluidități cromatizate încărcate cu dorințe. E desfășurată o întreagă suită de vise în registru luxuriant. Avem și ipostaze salomeice: Privirea ta umbrită,/ Ascunsă în orbită,/ Haină și avidă,/ Adâncă, mă desnudă,/ Iar gura-n ura-ți frustă/ Aroma îmi degustă/ Cu patimă carnală./ Îmi dă apoi deoparte/ Veșmintele deșarte/ Din stofă vegetală;/ Dar pielea mea lividă,/ În stare să ucidă,/ E arma mea fatală. Lascivitățile evidențiate în anumite poezii asigură un fior pasional atractiv. Sunt materializate veritabile energii hipnotice. Valorile nocturne, oceanice, au de cele mai multe ori preponderență. Atât de complexa lume a pictorilor nu putea să lipsească: Pictură după model viu/ Pe pânza-ntinsă tare, pe șasiu./ Desenul incisiv, nervos,/ Transpare de sub stratul gros,/ Cu consistență de ulei vâscos.// Chipul modelului nurliu/ Cu ochi întrebători, umbroși,/ Se uită înspre pictor languros;/ Buzele-i sorb din stropul sângeriu,/ De pe paleta pregătită de virtuoz. Mângâierea pensulei comportă valențe nebănuite. Anotimpul farmecelor este mereu binevenit, consonant cu virtuțile vinului vechi. Dezlănțuirea patimilor poate izbucni oricând, magnetică și fascinantă. Mozaicările poetei vorbesc persuasiv despre acțiuni ce nu își ocultează strălucirea. Valențele expansive sunt numeroase, apogeuri cu nimb floral. Simbolurile aparțin regiunilor ancestrale. Astfel e urmărită atingerea anumitor piscuri inițiatice. Câteodată ne scăldăm chiar în fluide ouroborice. Deschiderile imaginative atrag lumi de vis: Reflexie tentaculară,/ Pe pânza acvatică,/ Un amplu candelabru de seară/ Cu jucăușe brațe,/ Caracatițe,/ Dornice de folii,/ Pigmentate-n culori vii,/ Gata să se agațe/ De sfori multicolore,/ Din nevăzute plase;/ Prin romburi bicolore,/ Întrevăzând peștoaice,/ Cu unduiri solzoase;/ Rețele iluzorii,/ Tăiate în felii;/ În ochiurile rare,/ Aripi și cozi bizare. Arderile nu sunt în van, acestea plăsmuind noi și noi imagini seducătoare. Suntem prinși adeseori în vâltoarea desfășurărilor metaforice, câteodată adieri barbiene ce privesc către jocul secund. Poeta privilegiază aprofundările, mirări jucăușe cu darul de a renaște. Vocația introspectărilor se detașează din start. Multiplele călătorii din carte au valențe pulsatile. Incandescența cheamă amintirea unor suplicii rotitoare, ceea ce urmează aparținând metamorfozelor. Spațio-temporalitatea se dilată și se contractă ritmic. Dedublarea abordărilor estetice este inscriptibilă într-un cerc serafic lunecător. Plutirea spre origini ia accepțiuni revelatorii. Vezuvianismul pe care nu de puține ori îl dovedește Mihaela Chițac are valoarea unei pânze suprarealiste, cu toate mutațiile iluzorii care pot decurge de aici. O tușă barbiană, ca multe altele din volum: Desculță merg pe pajiștea rănită,/ Dor urmele lăsate în tranșee./ La râpa vertebrală ațipită,/ Prelinsă pe o pantă erbacee,/ Se modelează un profil proeminent:/ Protuberanță gata să răspundă;/ Iluzia verdelui se scurge lent/ La margine de deal adiacent;/ Miezul colinei gâlgâie latent,/ Inconsistența juvenilă mă inundă. Himerofil, fluturii îndreaptă gândul spre totemuri zoomorfe înfiorate. Traseele poetice urmate de cartea Mihaelei Chițac par inspirate de vibrații mătăsoase ce-și doresc eternitatea apelor vii.
Ionel POPA
UN MODEL – PENTRU NEUITARE
Publicistica lui Nicolae Florescu este oglinda în care vedem dureroasa realitate românească postcomunistă.
„Revoluția copiilor” a fost chemarea spre reintrarea noastră „în matca marii noastre tradiții”, așa cum au făcut „tot într-un Decembrie misionar, făuritorii desăvârșirii noastre unități naționale: începători de drumuri, arhitecți și constructori de suflet românesc”. Și mai spune Nicolae Florescu în Istoria fără repetenți (ianuarie 1990): „Nu vom reuși, probabil, niciodată, să înțelegem deplin sacrificiul acesta al purității și al inocenței, care ne-a restituit demnitatea”. Ne întrebăm: De ce? Conștient că ne vom pune o astfel de întrebare, Nicolae Florescu, spirit combativ, de înaltă conștiință morală și probitate științifică, caută cauzele și le arată cu degetul. Luăm cunoștință de ele din: … în numele celor „proscriși”, Ed. Jurnalului literar, 2021, antologie din publicistica criticului și istoricului literar Nicolae Florescu. Antologia, bine gândită și alcătuită de Ileana Corbea-Florescu, are următoarele secțiuni: Publicistică; Anchete și interviuri; Dialoguri esențiale; Schițe de portret.
După Dincolo de timp…, introducere semnată de Dana Dad, Antologia se deschide cu un fragment din articolul program al seriei a treia a călinescianului „Jurnalul literar”, scoasă de Nicolae Florescu, discipol și continuator al lui G. Călinescu: „Jurnalul literar de astăzi evoluează pe linia directoare trasată de G. Călinescu încă în 1939”.
La care pagină să te oprești? Toate sunt pline de observații, analize, idei prin care autorul lor caută și spune adevăruri despre perioada postcomunistă, adevăruri care trebuie cunoscute, nu ocolite, eludate, date uitării.
Imediat după Crăciunul însângerat al lui ’89, Nicolae Florescu a fost printre primii care au intuit și au spus ce urmează, a fost primul care a arătat ce înseamnă „suplimentul de revoluție” al lui Ion Iliescu și consecințele dezastruoase ale „democrației originale” iliesciene (Câteva întrebări – ianuarie 1990; „Suplimentul de revoluție” februarie 1990).
De câte ori evenimentele i-au dat prilejul, Nicolae Florescu nu-l cruță pe „comunistul cu fața umană”, trage semnalul de alarmă spunându-ne să nu ne lăsăm păcăliți de zâmbetul/rânjetul perfid și de oratoria alunecoasă și găunoasă, de spectacol de bâlci, ale lui Iliescu.
Pornind de la piesa Danton a lui Camil Petrescu, Nicolae Florescu își încheie articolul Supliment de revoluție cu următoarele propoziții: „Și nimic poate nu ne îngrozește mai mult în finalul piesei lui Camil Petrescu, ca și în Istorie, decât faptul că locul lui Danton, trimis la ghilotină de propriul său
Criticul și istoricul literar e permanent preocupat de soarta literaturii și culturii române, în contextul campaniei revizuirilor pornită de diferite condeie, cu bune intenții din partea unora, dar și cu rea credință din partea altora. Cuvântul ferm, obiectiv, profesionist și științific se aude în, spre exemplu, Responsabilitatea cuvântului scris. Respinge amestecul ideologicului și al politicului în așa zisa revizuire. Nicolae Florescu pledează nu pentru revizuire, ci pentru reașezarea valorică a scriitorului și a operei sale, pentru […]reintrarea în normalitate a vieții culturale românești, pentru o reevaluare corectă, științifică, cu respectarea criteriului estetic a „ceea ce s-a numit
O preocupare majoră și permanentă a lui Nicolae Florescu și a Jurnalului literar a fost punerea în drepturi a literaturii exilului românesc anticomunist și integrarea, tot de drept, a ei în literatura națională. În articole precum: Pentru întoarcerea proscrișilor; A exista prin cultură; Sensul adevărat al respectului; La poarta lui Brâncuși: netrebnicii; Tenacitate și nesimțire. Se fac referiri la valoarea operelor lui Mircea Eliade, Vintilă Horia, Paul Goma și la alte valori literare ale exilului românesc anticomunist, valori ignorate, minimalizate de specialiștii revizuirilor și reevaluărilor.
Nicolae Florescu nu s-a afiliat la nicio grupare politică, el a făcut numai politica culturii, dar asta nu l-a împiedicat să ocolească problemele prezentului, să rămână pasiv, nepăsător în fața lor; nu l-a împiedicat să fie un pertinent analist al actualității românești postcomuniste. Titlul articolelor sale spune totul: Problema națională; Să privim adevărul în față; O singură soluție; Adevărata față; Vorbe goale, trâmbițe de tinichea.
Nicolae Florescu nu numai condamnă distrugerea morală la care a fost supus poporul și care se continuă și azi, ci arată motivele și metodele folosite de regimul comunist, care azi îmbracă haine noi, care îți obturează luciditatea, dreapta judecată. Problema crizei morale și căile de ieșire din ea fac subiectul unor articole ca: Criza morală; Ura împotriva culturii; Radiografia minciunii; Datoria față de tradiție; Nemuritorii; Conștiința intelectuală; O necesară implicare; Recapitulări tardive; Diversiune și manipulare.
Decăderea morală nu este a poporului, ci a acelor care, din motive bine știute de noi, au sărit în barca „suplimentului de revoluție” și a democrației originale propulsate de Iliescu și gașca lui, și a celor naivi care s-au lăsat manipulați, amăgiți.
Criza morală pe care o diagnostichează luptătorul civic Nicolae Florescu e produsă de diavolii care și-au pus chipul pe societate: minciuna, incompetența, lichelismul, prostia, incultura, mitocănia, diversiunea, manipularea, răstălmăcirea, corupția, hoția.
Un pandant al decăderii morale întreținute îl constituie răstălmăcirea și denigrarea istoriei naționale și a poporului. Așa că, din seria articolelor amintite, nu poate fi omis <
„Dl Lucian Boia interpretează istoria (s. în text) mai recentă a românilor!
Cum, prin ce mijloace și cu ce argumente, capabile să sugereze un alt fel de a privi lucrurile?
Iată o întrebare ce ridică numeroase probleme, pe care nu ținem să le discutăm aici și acum, mai ales că opera sa <întinsă și variată>>, în curs de elaborare – conform specificărilor editorului – beneficiază de <
Dl Lucian Boia pledează indirect pentru teza <
Tonul articolului e blând! Ne imaginăm cum ar fi scris regretatul Nicolae Florescu despre cartea despre Mihai Eminescu a „istoricului literar” Lucian Boia: Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Ed. Humanitas, 2015.
Cu voie de la cel ce ne privește din lumea îngerilor, aș adăuga la cele scrise de el: 1. Dl Lucian Boia lucrează necinstit; 2. Uită (e inconștient?) că în mondialismul propovăduit nu-l va băga nimeni în seamă, va fi doar un individ; 3. Editura Humanitas, prin cultivarea unui personaj/individ ca dl. Lucian Boia, își pune o pată pe prestigiul de care bucură totuși.
De mare interes sunt ancheta revistei Caiete critice și cea a ziarului Curierul românesc, răspunsuri refuzate și cenzurate: Răspunsuri nedorite la „Caiete critice” și Un interviu cenzurat de Augustin Buzura; și interviurile pe care i le-a luat Pavel Chihaia (Despre reintegrarea literaturii exilului în cultura română); Mircea Diaconu (În spiritul călinescian, la început de veac); Dan Stanca (… despre literatura exilului anticomunist); Georgeta Drăghici (Din nou despre Reevaluări critice și … despre Mihail Sadoveanu între realitate și mit).
Valoarea cestor pagini stă în cel puțin două lucruri: mulțimea informațiilor de istorie literară și a problemelor cărora intervievatul le răspunde cu un înalt și consecvent profesionalism; și prin faptul că, din ele, se desprinde imaginea morală a Omului Nicolae Florescu.
Din aceeași perspectivă, importantă e și ampla mixtură de amintiri și dialog, aparținând Crisulei Ștefănescu, din secțiunea a treia a Antologiei: Crisula Ștefănescu de vorbă cu Nicolae Florescu, București—oct.2011 – iunie 2013.
Cartea mai cuprinde Schițe de portret, un mic florilegiu din aprecierile omului Nicolae Florescu și a operei sale, din partea lui: Gheorghe Grigurcu, Virgil Ierunca, Alexandru Herlea, Ileana Corobca, Ștefan Ion Ghilimescu, Bujor Nedelcovici, Barbu Cioculescu.
Antologia din publicistica criticului și istoricului literar Nicolae Florescu se încheie cu Întoarcerea la Aristac, cuvânt semnat de Ruxandra Mihăilă, colegă la Manuscriptum. Evocarea este portretul moral și profesional al celui care a fost un model civic: Nicolae Florescu.
Tudor CICU
Un destin, o cauză, o iubire…
Confesivă și imaginativă, punând în ecuație lirică emoțiile și sentimentele, Mihaela Aionesei extraviețuiește ca poetă nu atât prin optimismul în care arde ca un rug pentru neamul acesta prea încercat, cât prin vitalitatea textului epico-liricizat și cu multe conexiuni între puterea magică a gândului și cuvântului, dar mereu atașată de melodicitate și ritm. Cu „Cerul de la capătul scării” – (volumul de poezie i-a apărut în 2021 la Editura Rafet) -, suntem dinaintea unei cărți de poezie care se amplifică din strigăt în revoltă, cu obsesii pe care singurătatea acestor vremuri de pandemie (când „se asmut oamenii între ei/de nici Dumnezeu nu se mai miră”) le pudrează, când și când, în melancolii vindecătoare. Poeta se află într-un raport de dialog, de complementaritate, ca într-o conversație cu o imagine de altă factură, de tip abstract, cu egoul unei captive răzvrătite: „Nu-s decât o plăsmuire a minții/ cuprinsă de spaima izolării,/ un fel de iederă/ pe care încerci să te cațeri/ să-ți spânzuri fricile” (Femeia născută să semene păsări între ape). Cum lumea pare o răsfrângere pe o suprafață înșelătoare, din aceste spaime pe care ar trebui să și le înfrunte, și această revoltă dusă umăr la umăr cu propriul eu, întrezărim și modul ei de a stabili un dialog cu conștiința proprie: „Sunt timpuri viclene/ cu zile și nopți hoațe/ timpuri când se plânge/ și se râde deopotrivă/ cu masca pe față/ timpuri când se ascut/ săbiile pe la spate.” (Bate un vânt cumplit dinspre Dumnezeu). Poezia ei e ca o călătorie dintr-o realitate aproximativă printr-un labirint al vieții (prin care părea a se rătăci și miticul Tezeu, ca singurul mod de a se salva din moarte), fără a ști vreodată cât de lungă este călătoria aceasta prin lume și nici când și unde se va termina. Mihaela Aionesei o face, răscolind printre amintiri în acest labirint al vieții, pentru a se salva din moarte. Cum peste toate, în astfel de vremuri, s-a lăsat o liniște mai grea decât o pânză a înghețului, iar „oamenii stau ca niște condamnați în case”, din acest vuiet al destrămării, tot acest zbucium interior, întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care stă la fereastra poemului, pândind o fantă de ieșire la lumină: „Am învățat să dansez/ cu moartea de gât/ în arșița lumânării/ și nu mă mai tem/ de nimic”.
Există, totuși, un optimism („mi-e dor în tăcerea serii/ să-ți citesc un poem și tu să râzi/ și să-mi spui că vom îmbătrâni etern”) în ceea ce spune. Fiindcă la capătul labirintului poveștile vor înflori din nou, chiar dacă mai puțin cu happy end, ori cu feți frumoși întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ele, ursitoarele. Și poate că iubirea va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămași în picioare își murmură și ei cântecul lor: „Doar un ochi ațintit ca un piron peste lume/ definește iubirea –/ această pasăre evadată/ din om care umblă/ bezmetică prin lume/ fără să știe unde/ să-și facă un cuib statornic” deși, așteptând liniștea unui cer prăbușit „la capătul scării”, când orașul tresare în somn, ochiul vizionar al poetei se reconstruiește, în libertate, din lacrimile îndurării: „Sunt un om liber. Liber să râd, să plâng./ Liber să alunec prin fereastra larg deschisă/ ca o lacrimă scăpată din ochiul unui copil orfan/ ori ca un strigăt de luptă dintr-o haită de lupi.” (Libertatea de a fi asemeni mie). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, unicitatea poetei care se confruntă cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit aflat în strânsoarea destinului, o pune în gardă cu atmosfera implicării mascate a unor pași șovăielnici: „Dar n-am timp…/ n-am timp să-ți mai spun/ că iubirea de azi n-are destulă/ forță să întoarcă începuturi din drum/ și scrum se va alege/ de tot ce n-am trăit la timp.” Toate acestea nu sunt decât reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, dar intuind prin cuvânt anumite mecanisme psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Și pentru că în poemele ei „e multă strigare”, iar „rugăciunile se înalță ca buruienile”, ca acea spiritualizare lăuntrică întâlnită la L. Blaga, întrezărim unele tușe ale unui autoportret (cu iubire, cu suferință, cu amintiri) și tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit: „O pădure de Iude îmi crește/ în piept și eu mă pierd ca sunetul fluierului în vântul/ năprasnic care îmi spulberă speranța de a-mi fi găsit/ în acest duel nesfârșit cu viața – tihna unui nou început.” (Ca o pasăre prinsă într-un clonț de lup). „Să consideri scrisul drept o rugăciune – iată câteva coordonate ale artei poetice propuse de Mihaela Aionesei”, scria Valeria Manta Tăicuțu despre poeta din Tîrgu Secuiesc. Și ne întrebăm: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător cum e al poeziei în starea de pandemie? Să înțelegem această tihnă ca pe o retragere în carapacea celei care se visează singura vizionară sub povara timpului?: „… niciun bărbat n-a reușit să fie rege/ peste singurătatea mea de femeie/ înveșmântată în giulgiul tăcut/ al zăpezilor de ieri.” De unde acest echilibru între realitate și ficțiune, înțeles ca pe o desprindere norocoasă a clipei?: „Din mocirla în care m-au aruncat/ încet încet m-am ridicat. Ca o mierlă/ trezită în miezul nopții am strigat:/ —Tu ești singurul meu Adevăr!” (Un spectator). Să simți ca Ion Pillat când vedea cum „amurgul moare jos în vale”, dar să nu stai ascuns între pereții casei, ci mereu pe metereze ca acel înger cu o trompetă albastră subsioară, pregătit să sune și chemarea noastră la Judecata de Apoi, cât și a celor care au gândit atâtea răstigniri a neamului nostru pe cruci: „Numai în inima țării/ miei pasc munți de jăratec/ setea și-o potolesc cu lacrimi/ și ca-n joia blestemată/ cântă cocoșii crucea se-nalță/ sărutul lui Iuda pe față mă arde/ când mai marii se-ntrec/ fără păreri de rău/ în a vinde Neamul meu…” (Stare de nestare). Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, printre cei dragi și plecați la ceruri (vezi: Am îmbătrânit mamă; Împăcată; Târziul ), arată el direcția poetică, ori un concept estetic, la urma urmei? Sau credința puternic ancorată în suflet reprezintă o evidentă cale de salvare a omului? (vezi: Mărturisire; Trece un suspin de lumânare; Un spectator). Cititor și lector, împreună, suntem prinși cu ființa gânditoare la o lume apropiată de cea imaginată de Mihaela Aionesei, poate chiar aceea care deține controlul spiritual și izbăvirea noastră, cât și singura ieșire binecuvântată din acest labirint al vieții, în care cuvintele rostite sunt lumina cea dătătoare de viață veșnică: „Vorbește-mi despre sensul acestui blestem/ în care ne învârtim ca doi cerșetori/ într-un cimitir căutând loc de odihnă trădărilor./ Despre tropotul lacrimilor și potcoavele lor/ neobosite în căutarea norocului” (Vorbește-mi).
„Cum nu poți fi numai pământ fără un strop de cer”, așa a venit Mihaela Aionesei în poezie. Cu cerul ei! De aici încolo, lumea acum se naște, acum moare, cioranian, dar în legile firești ale trezirii continue din somnul materiei. Ajuns aici, mi-e sufletul greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem, asta-i tot… Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar își începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se într-un spin, știind că va muri cântând.
