Spații culturale nr. 78 (6)

Nicolae NISTOR

NĂSCUȚI DIN ACEEAȘI COASTĂ
(omul vrea să fie gol și după naștere)

draga mea
suntem născuți din aceeași coastă
din aceleași defecte-uneori ascunse
ideea că suntem diferiți
este secretul din fiecare
supus dezbaterii publice
pentru că omul vrea să fie gol
și după naștere
iar povestea lui este importantă
când ți-am spus că te iubesc
aveam degetele încrucișate
credeam că minciuna nu are păcate
nu știam că nevinovata minciună
aduce drame care nu pot fi îmbrăcate
orice rostire care disecă adevărul
este un sărut cu pungile pe cap
în care lamele de ras
nu lasă timpul să respire
draga mea
suntem născuți din aceeași coastă
pentru că numai femeia poate să nască
și să povestească despre iubire

FERICIRE ÎN VALURI
(este ca apusul care se retrage când vrea)

când se deschide o scoică
soarele se bucură
pentru viața care este la fel
chiar dacă nu are perle
dar este ca apusul
care se retrage când vrea
nopțile în care aud sunete în mare
când iubirile nu mai au hotare
număr firele de nisip nemuritoare
pentru că aici nu există timp
doar iubire în valuri de fericire
când se deschide o scoică
pierd speranța dincolo de zenit
încă o ploaie din care m-am trezit

CALUL TROIAN
(un cal invizibil care aleargă în istorie pentru salvarea iubirii)

poezia este o fortăreață
Homer știa asta
iubirea trebuia furată
atunci a vorbit de calul troian
care a atacat poezia
părea o metaforă ascunsă de timp
cine lasă urme în istorie
și cine folosește calul în războaie
pentru ce ne batem noi
în afară de hrană
Homer avea dreptate când spunea
că cineva s-a strecurat în poezie
pe un cal invizibil
care aleargă în istorie pentru salvarea iubirii

DINCOLO…

ne vom întâlni acolo
unde vom avea multe jocuri
nu vom mai fi copii
vom fi nu se știe ce vom fi
multe generații
ne adunam la bunicii tatei
împărțeam pâine de vatră
și fructe de pădure
de pe câmpia bunicii
alergam prin iarbă și prin noi
până adormeam ca mușuroaiele
bunica ne număra
știa că vom încolți în
astă viață
noi nu știam ce este războiul
pentru noi era un joc
unde bărbații se întorceau acasă
sau adormeau pe alte câmpii
ne vom întâlni acolo
iar aici cineva
ne va păzi pământul
cu străjeri de marmură
sub formă de cruci
străinii – rudele noastre
vor pune flori pe cruci
Dumnezeu le va încolți
El tatăl nostru cel mare
calea pentru orice plecare

ATINGERI ȘERPUITE
(erau degetele tale pe clapele unui pian)

aveai degetele prelungi de mare pianistă
pe care le simțeam pe obrazul meu
ca un dans șerpuit
eram într-o călătorie undeva cândva…
am văzut un afiș pe o sferă
erau degetele tale pe clapele unui pian
și auzeam muzica ta…
limba în care era scris afișul
era necunoscută de mine
acolo toți se cunoșteau prin atingerea palmelor
sau mișcarea trupului
trăirile erau atinse suav prin mâini
iar arta și muzica erau în labirintul palmelor
ca un leagăn al creației
apoi am început să te caut
să aflu cine ești dacă ești tu
am pus mâinile pe obrazul
unei femei care a început să plângă
apoi am ascultat împreună
muzica ta…

PETRECERE ÎN PIJAMALE
(dimineața este gata să respire viața cu tălpile desculțe)

poate să fie o dimineața aiurea
când pe scări aleargă mirosuri de cafea și ceapă prăjită
sau pe ascuns alunecă un miros de parfum rătăcit și vechi
privești lumea prin televizor sau telefon
nu ai curajul să ieși în stradă
sau dacă ieși pari un buimac rătăcit
ai uitat să te îmbraci dar nu ai uitat pălăria
multă uimire pe stradă mea toți umblă în pijamale
o nouă modă nebună sau o petrecere afară
oricum pe aici toți sunt artiști
fiecare pictează o bancă în parc
nu mai știu ce este acum
când omul cumpără un scaun la biserică
să fie mai aproape de Dumnezeu
și totuși
pe strada mea dimineața este gata să respire viața
cu tălpile desculțe

POARTA VIEȚII
(lumea fuge mai repede spre dimineața vieții)

a desenat o poartă
dincolo de timp
nimeni nu știa unde este
a plecat și nu ne-a spus
de câte ori adorm
călătoresc până dimineața
când se deschide ochiul lumii
soarele meu este floare de lotus
care intră în mine
nu mă arde nu mă orbește
se strecoară ca iubirea
în așternuturi crude
și mă strigă cu voce de copil
apoi îl văd pe amicul meu
lângă poarta lui secretă
alerg… dar lumea fuge mai repede
spre dimineața vieții

POVESTIRI DIN VIAȚA MEA
(eram proprietarul a tot ce zbura)

premiat sau nu tata nu putea
să aducă locomotiva la școală
oricum eram nepot de director de școală
nici la copiat nu mă pricepeam
eram anxios ca atingerea nevinovată
a unei colege
fugeam de milițian
ăsta era în clasa a patra
și se holba la mama disperat
când am mai crescut am devenit „infractor”
l-am bătut pe milițianul cu patru clase
am scăpat fără probleme
la servici nu primeam prime
are bani spuneau cârcotașii
apoi eu nu aveam culoarea agreată de șefi
nu eram nici lustragiu
am cerut un leu primă
și o diplomă scrisă de mână
așa am aflat că am directorul deștept
fiind stângaci eram legat la mână
ca fotbalistul cu piciorul sigilat
eram în UNESCO dacă eram liberi
proful de drept roman mă punea să-mi citesc lucrarea
scriam mizerabil cu dreapta
cu toate acestea nu am fost de stânga
eu eram evitat în luptele copilăriei
și țineam cu Dembrovschi
tata mă ține lângă el să nu creez războaie pierdute
știa el că omul deștept are necazuri
dacă nu are ochii lui albaștri
pe tine te-am făcut deștept zicea el
să fii prost e mai greu
lecturile mele se desfășurau în podul blocului
acolo era teritoriul meu
unde vorbeam cu porumbeii mei voiajori
eram proprietarul a tot ce zbura
așa arătau și arată povestirile din viața mea
o lume în care speranța trăia

Dumitru ICHIM

LEGENDA PRINȚESEI-CU-MANTIA-VERDE
(Thunder Bay, Ontario)

Și iarăși o să vă povestesc despre prima mea iubire, despre Dănuț, fetița năzdrăvană, cu părul blond și lung ca nostalgiile toamnei, cea care într-o noapte de vară îmi arăta Pleiadele.
– Mitrel, acolo am să mă ascund, vezi? Și tu nu ai să mă găsești, ha, ha… Uite, uite, ai văzut? A căzut o stea, spune-ți repede o dorință.
Eram copii amândoi. Părinții lăsau căruța cu fân să o descarce a doua zi pentru că era târziu, iar eu și cu Dănuț ne suiam sus și priveam cerul. Și mirosea fânul precum hainele lui Dumnezeu. De fapt florile nu sunt crescute și hrănite cu lumina Soarelui pe care le îmbracă Dumnezeu în stihare mult mai scumpe decât veșmintele lui Solomon. Eu îmi puneam o dorință, dar nu îndrăzneam să i-o spun. Era pe vremea când mustăcioara mea era ca o spumă a inimii, un fel de puf al nevinovăției ca al puișorilor de găină.
– Spune tu întâi, Dănuț, că ești fată!
– Ba tu, Mitrel, că ești băiat. Băieții trebuie să fie buni și să asculte de fete.
– Ba tu, ba tu, ba tu! Uriciosule!
Și-mi dădea, mai mult se prefăcea, câte un ghiont, dar nu prea tare, ci mai mult alintându-se. Dănuț, o alintam cu „băițeluș” pentru că tot timpul era la joacă numai cu băieții. „Fetele sunt proaste, îmi spunea ca un mare secret, pentru că se joacă numai cu păpușile și nu de-a războiul, sau de-a pirații. Nu știu nici să se cațere în copac, să tragă cu arcul, sau să meargă la furat de piersici de la Țața Saveta.” Eu o necăjeam:
– Câți ani ai, băițeluș? Ea care era toată numai inimă și râs de copil, întotdeauna se dădea mare.
– Nu e frumos, Mitrel, ca un băiat să întrebe pe o femeie ce vârstă are. Să-ți fie rușine și să nu mai râzi de mine, niciodată! Și după ce mă amenința că nu-mi mai aduce plumbi de cartușe adevărate pentru săgeți, începeam să călătorim prin pădurile de stele, fără de sfârșit ca și visurile noastre de copii prostuți și dulci prin seriozitatea cu care vorbeam.
– Dănuț, când o să vină vremea să mergem la școală nu-i așa că o să ne căsătorim și vom avea împreună așa de mulți bani că o să ne cumpărăm un zmeu cum am văzut desenat în cartea de citire?
– Și tu, Mitrel, o să te faci pirat și ai să te duci până la capătul lumii. Ia, spune, ce mi-ai promis?
– Și o să vin acasă, vezi că nu am uitat?, cu multe povești și legende și că o să-ți aduc pentru cadou de nuntă o coroniță cu o pană adevărată de vultur de la indienii din Canada.
Dănuț mă iubea și ea pe ascuns. Nici ea, nici eu nu știam ce e iubirea, dar când ne întâlneam și eram singuri ne înroșeam amândoi și obrajii începeau să ne ardă și stânjeniți ne întrebam de nu știu câte ori „ce faci?” fără să ne dăm seama ce e cu noi. Dar ne simțeam atât de bine! Parcă radia un fel de lumină, uneori vindecătoare și ca un alint fără de cuvinte. Pe cât era de delicată cu mine, pe atât era de războinică, precum un pui de amazoancă. Să fi îndrăznit vreun copil de pe ulița noastră din deal să arunce cu pietre după mine când treceam prin fața casei, că atunci să fi văzut distracție. Îl bătea așa de tare că a doua oară nu mai îndrăznea să se mai lege de mine și să mă mai poreclească „Creion Chimic”, sau „Cocoș”. De asta înțelegerea noastră a fost că atunci când vom fi căsătoriți să nu mă bată pentru că ea era un fel de Robin Hood care bătea de zvânta pe oricine făcea o nedreptate. Când era supărată îi povesteam cum ne-am făcut frați de copaci când am mers la fânaț, la Sălătruc, la strânsul fânului. Părinții ne-au trimis pe amândoi cu ulciorul să aducem apă. Erau păduri mari și negre pe acolo și cât era ea de vitează nu ar fi îndrăznit să meargă singură pentru că acolo locuiește Muma Pădurii. „Hai, Mitrel, să aducem apă!” Auzisem despre frați de cruce și amândoi plănuisem să ne facem frați de cruce, dar ne-a oprit faptul că frații nu se pot căsători, iar noi hotărâsem deja că atunci când vom fi mari și vom merge la școală vom putea să facem nunta. Și uite așa, ne-am luat pe firul apei urcând până la șipotul din munte și în drum am văzut un fag cu pielea netedă ca un obraz de fată. I-am cerut briceagul, al ei tăia mai bine, și i-am reamintit că acum e timpul să ne facem frați de cruce, dar pentru ca să ne putem căsători ne vom face frați de copac adică să tăiem în coaja fagului numele ei și al meu. Voiam să fac și o inimă, dar mi-a fost rușine.
Când aduceam fânul acasă, ne suiam noaptea în căruța nedescărcată și pe lângă planurile să ne facem pirați acum discutam și de datoriile noastre ca „frați de copac”.
– Eu o să fiu copacul tău, iar tu o să fii copacul meu drag pentru toată viața noastră. Promiți?
– Promit, Mitrel!
Stăteam amândoi pe spate și, Doamne, mirosea fânul până în inima cerului. Ne suiam în Carul Mare și al nostru era tot cerul!
-Vezi, constelația aceea seamănă cu copacul de la Sălătruc pe care ne-am făcut frați. Și chiar că semăna. Avea stele la rădăcină și se înălța până în bolțile sfinte ale genunii. Parcă se vedeau și numele noastre, ori ni se părea nouă? Deci, acum eram amândoi în Carul Mare.
– Ție nu și-e frică, Dănuț?
– Nu, Mitrel, că sunt cu tine și tu mă aperi.
– Da, Dănuț! Eu am să fiu copacul tău. Pe umărul stâng stă îngerul, dar umărul drept e gol. Umărul drept e al tău și acolo îți voi împleti cea mai frumoasă coroniță de flori. Seara când vom veni de la fân tu ai să te urci pe umărul meu și punând coronița în cap vei fi Prințesa mea. Nimeni nu va putea să-ți facă vreun rău pentru că umărul drept este numai al tău. Noaptea îngerul meu, că tot nu are ce face acolo singur, o să se bucure de prezența ta și o să-ți cânte din cântecele mele până adormi.
Astăzi o să mergem pe cărările de legendă ale tribului de indieni Ojibwe, cei care au descoperit pe râul Kaminisquia Cascada Kakabeka (în limba lor se pronunță kah-kah-pee-kah și înseamnă „sheer cliff”’, „thundering”’, or „high falls”’). În vremurile de demult șeful tribului avea o fată de o frumusețe rară, numită Prințesa-cu-Mantia-Verde. Avea buzele ca rubinul și ochii verzi ca smaraldul prea adâncilor tristeți de căprioară albă. Pe cât era de frumoasă, pe atât de mult își iubea poporul ei, Ojibwe. La un moment dat, tribul de indieni Sioux s-a hotărât ca să-i atace. Atunci Prințesa-cu-Mantia-Verde s-a dus în tabăra vrăjmașă pretinzând că s-a rătăcit. Soarta ei era să fie omorâtă. Ca să-și salveze viața, le-a promis războinicilor Sioux că-i va duce să le arate unde s-au ascuns războinicii tribului Ojibwe. Astfel, suindu-se într-o canoe, s-a făcut îndrumătorul tuturor indienilor vrăjmași, conducându-i peste cascada Kakabeka, unde aceștia și-au găsit moartea împreună cu Prințesa.
(În alte legende se spune că Prințesa-cu-Mantia-Verde nu ar fi murit și ar fi mers la ai ei cu vestea cea bună că i-a salvat de invadatori.)

Mirela GRIGORE

metamorfoză

când te-am chemat m-ai auzit
mi-ai făcut aripi din dragostea ta
și ca doi călători neștiuți și necunoscuți
am ridicat în stele jertfa nopților noastre albe
apoi am îmbrățișat întunericul ca pe un miracol

tu ai îngropat cinicul
eu am îngropat principiile

în călătoriile interstelare
am zidit cuvântul în noi galaxii
am dilatat timpul
am închis viteza luminii în febra dragostei
și am urcat pe cer din abisuri nemărginirea din noi

pe o rază a lunii
nocturna lui Chopin mângâie întunericul
iubirea își trăiește gloria
iar dorința țâșnește vulcanic
făcând trenă orelor care zboară spre Răsărit
noaptea noastră migrează în acordurile unui pian
urcă pe portativ o nouă simfonie
și își prinde curcubeie de lumină în razele lunii

în palmele tale se frământă zâmbetul meu
care naște dorul de a ajunge împreună pe aceeași stea
apoi arde ca lemnul de brad două spirite
înălțând din cenușă o singură inimă

înmugurește liniștea nopții!

eu vin din alt timp
tu dintr-o altă lume
dar vedem aceeași ploaie de stele
și avem același soare
imposibilul nu mai există
nu ne mai ucidem nopțile cu suspine
udăm rădăcina cuvintelor nespuse
și ne trăim clipa așa cum îți place ție

alaltăieri sufletele noastre au pus cearta într-un sonet
iar ieri portativul inimii a scris o romanță
azi sorb din palmele tale diminețile
iar tu le culci în seninul zilei
mâine gândurile vor mărturisi imposibilul
prin pașii de vals ai lui Chopin

Nocturna lui Chopin
va scrie povestea noastră
iar dragostea din noi
va fecunda un alt poem în valsul nopților rubinii

Magdalena HĂRĂBOR

contururi firave

linia piciorului, a brațului
linia gâtului trasate pe nisip
a ochiului
lăsând deoparte imperfecțiunile
la soare
corp geometric
figură esențializată
reflectată în apă
măsura aceasta a trăirii – crescendo
vizual
de la galben la galben și auriu purpură
trecere impasibilă
a dimineții
pe plajă

socoteli de-a valma

în niciun poem nu am ținut socoteala
nu am împărțit
ce am primit
daruri cu prisosință
m-am pierdut în înmulțiri
rătăcind socoteli
contemporane
am uitat greutatea unui rest
sub presiunea științei
m-am grăbit
judecând lumea
ignorând
împărțirea timpului în minute secunde
a pâinii la cei săraci
bomboane și nuci pentru copiii cuminți
pietre și jucării

am omis esența
strângeam/adunam ce găseam
sticle borcane cutii
baloane
în nopți cu apnee
aerul pentru ziua de mâine
în pungi legate la gură

bucurii să împart cu tine într-un aprilie
cu cireși înfloriți
de nuntă
diafană lumină
cine mi-a dăruit-o
cine…

Cerul

ceru-i un acoperiș al toamnei rebele ce cam devreme a venit
cu tăceri încorsetate aripile străpung așteptările
adăpostești luna în privirea ta rece fără să te doară vina… părerile de rău
vara o strângi la piept cu sfială ca pe o amintire dragă/tandră
uitând norii ce ți-au încețoșat privirea

cum poți păși prin vreme descoperit
cu cerul liber pavăză
înseamnă că vezi altfel seninul

tălpile înțepate de colții pietrelor

te deșteaptă din visul stelelor.

George MIHALCEA

TRECEREA PRIN VĂMILE TOAMNEI

cuvintele încep să cadă aiurea
de pe cerul gurilor noastre
lăsându-și gustul incert
peste șoaptele sechestrate
în trupuri ce parcă nu se mai știu
am început să fim cutreierați
de nopți mirosind a plecare
și nu mai pricepem izbeliștea
în care suntem încarcerați
ca și când ne-am fi rătăcit
în cotloanele unui veac netrăit
aș fi vrut să scriu ceva foarte frumos
despre sânii tăi grei și despre mâinile
care te-au cutreierat în lung și în lat
dar acum nu mai vreau decât să cumpăr
niște somn pe nisipul albastru
pe unde alergai în târziul verii de-atunci
nu vei mai apuca să citești
acest poem cu noimele sparte
fiindc-am să-l ard ca pe ultimul martor
al trecerii noastre prin vămile toamnei