Propoziții pretențioase – Adamite
Și este acolo, adânc, în ultima fibră a mea.
Doar ce rememorasem o doamnă cu păr alb…. Uitându-mă la domnul colonel cum străbate în aer mâini de zadar. Tot cuprinsul de lacrimi pe arac nemaifiindu-i de niciun folos, vorbele puține abia dacă mai găsesc un licăr de lume. În urma ei pustiul. În a noastră câteva tinichele de atârnat ploaia la streașină și ridicat fumurile toamnelor cu rod tomatic la ceruri….
Să spun tot ce-mi stă în suflet, m-ar transforma într-un actoraș de provincie, dedicat puținei dinamici rămase concetățenilor între practicile zilnice, m-ar despuia ca pe adamiți în văzul și auzul precare ale hiper domniilor lor. La propriu, dezbrăcarea a avut loc în dese cazuri, arde tricoul pe tine de sudoare și-l azvârli cât colo fără resentimente și pudoare. Să nu te-ncingă prea tare sorinelul, că-l repui pe tine la urgență.
Nu schimbăm partea. Ne-ndreptăm spre Focșani până unde ține orașul (i-am dat dreptate lui Matei, după acuzata părere că am obârșii urbane). La clienții lui tata. De-o generație. Vreo două incursiuni în curtea instructorului de șoferi Răduță. Că omul în nevoie face apel la cei în care se bizuiește și-i mai și cunoaște. Nevoie mare. Am constatat de fiecare dată, altfel ar fi trenat lucrările cu lunile și anul, un ,,Haide, nea Sandule!” din fuga mașinii-școală, tatonări ale porții de domiciliu, amânări ale lui, amânări ale noastre, nehotărâri și răzgândiri, ca-ntr-un final să-și rupă de la gură – timp și bani, că nu toți îl au și nici toți nu-s mână largă – și să ceară prezentarea imediată la locul faptelor. Și-n agendă erau notați alții…. (Și-n ea câțiva bifați cu remedieri, addendă nu foarte încărcată.) Nea… se număra printre favoriți, îmi instruise părintele cât să facă ore suficient de multe și să nu obțină permisul de conducere de la prima examinare. Însă nu instructorul poartă vina, ci pretendentul. La ce viziuni ulterioare avea tata despre manevrat ,,covrigul”, mă și mir cum de i s-a eliberat. Vă povestisem. Norocul lui cu noi, parteneri nevinovați la trafic, cei supuși, dar nu fără comentarii, ne adaptam până la urmă la stilul smuls de a demara, de a lua curbele și de a frâna. Aveam încotro? Am trebăluit la fostele acareturi, renovate, respațiate și date-n uz pentru mai mult decât traiul în casa casă. Vagonetul, întins de la limita gardului, cu ieșire la trotuar, deschis amatorilor de susținere a afacerilor trecute ale proprietarului, a primit tablă, deloc facilă la întins. Pe suprafețele înguste și abrupte stai îngrămădit, chircit și atent la alunecările imprevizibile. Nu s-a inventat încălțămintea permisivă la echilibru și liberă mișcare. Sunt acoperișuri pe care zburzi ca mieii pe imaș, indiferent de vreme și cantitatea de precipitații, da-s rare. Răduțăianul era cum nu se poate mai incomod, dus până unde ținea privatizarea cu o pantă, continuat cu alta. Pe partea din curte. Pe spate alte…. Teren lăsat în paragină, alipire de magazie pe o bucată, liber la buruieni în prelungire și un gard al altui vecin până la capăt. La montarea burlanelor un chin. Acrului de curte legal îi rămăsese numai de-o pătrundere cât să te apleci cu o mână, cum făceam pe la orele de sport în gimnaziu. Foarte puțin. Ca să perforăm stâlpul de beton, utilizam un burghiu scurt, apoi unul mai lung îl introduceam în puțina gaură, după care îl montam în rotopercutor. Operații inverse la scoatere. Reușite cu chiuri și vaiete că…. Jeleam mânecile, cracii de pantaloni și zdrelirile de degete. Nici nu se putea să nu le acroșăm la ce condiții aveam. La cerințele de deviat apele de ploaie direct în stradă, cu atâtea obstacole, burlanele se acuplau greu, abia făceau față cele șase mâini. Dibace. Ca să oferim beneficiarului o lucrare acurată, giugiuc.
