Spații culturale nr. 78 (1)

Opinii, puncte de vedere, reacții

Mircea COSTACHE

Limba – cel mai prețios document istoric, ignorat de cercetarea istorică românească

În mod premeditat (oare de ce?!) sau din ignoranță, unii istorici omit studierea și interpretarea faptelor de limbă, a idiomurilor, din cercetarea istoriei vechi. După ei vin lingviști de aceeași teapă să smintească generațiile cu lucrări lexicografice mistificatoare, dicționare care acreditează etimologii fanteziste, hiper absurde, menite să consfințească rătăcirea (deliberată ori întâmplătoare) de căile adevărului și probității științifice. „… Limba populară este cel mai valoros document istoric pentru epocile vechi, iar pentru începuturi adeseori singurul. (…) Numai limba, considerată în ansamblul structurii ei poate să dea indicii concrete în ce privește alcătuirea inițială a comunității etnic-sociale a poporului român.” (I. I. Rusu). „O ipoteză a istoricului, care nu rimează cu realitatea lingvistică, nu face nici două parale!” (Ion Coja, Transilvania-Invincibile Argumentum).
În absența lingvisticii istorice și a studiului creației populare ca metodă de cercetare a trecutului îndepărtat, istoricul nu este om de știință autentic, ci mai mult un propagandist, conștient sau nu, în slujba altor interese (vezi cazul L. Boia). După acest preambul teoretic, iată un exemplu edificator: în anul 1982, a apărut, sub egida Academiei Ungare de Științe, cartea „A Magyar Szokeszlet Roman Elemeinek Tortenete” (Elemente românești în lexicul maghiar. Privire istorică), 560 pag., a cercetătorului Bakos Ferenc. În 1983 a luat cunoștință de această lucrare și Academia Română. Ei, și?! Nici până în ziua de azi nu s-a sinchisit niciun [c]academician, de la secția lingvistică, să ia în discuție respectiva lucrare și, eventual, să întreprindă cuvenitele modificări în funambulescul nostru DEX, invocat de marele public mai des decât Sfânta Scriptură.
Bakos Ferenc, în cercetarea sa, a ajuns la concluzia că majoritatea cuvintelor „străine” din limba maghiară sunt de origine românească. Cele 2.333 de cuvinte care provin din română, față de cele numai 250 de cuvinte originare din limbile ugro-finice primare, atestă faptul că maghiara nu este realmente o limbă ugro-finică, ci mai degrabă un „mixtum compositum” din graiurile celor atacați, ocupați, oprimați, asimilați, maghiarizați, învecinați, coabitanți de-a lungul vremii. În același timp, cercetătorii, istoricii, lingviștii și filologii români nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să perpetueze un DEX anchilozat, în care cele 2.333 de cuvinte pe care Bakos Ferenc le consideră a fi de origine română sunt, nici mai mult nici mai puțin decât cuvinte de origine maghiară!… Pentru realizatorii DEX-ului, „mântuitor” este provenit din maghiară, la fel și sfântul cuvânt al cuvintelor românești, „neam”, este un împrumut tot din maghiară!!! DEX-ul este lucrarea lexicografică cea mai uzitată, cu cea mai mare forță de mistificare a adevărului istoric și lingvistic, care colportează uriașul fals istoric al acreditării întregului lexic al limbii române ca având origini străine, ungurești, bulgărești, turcești, sârbești, slave, albaneze, grecești, latine, etc., ca și când străbunii noștri traco-geto-daci ar fi așteptat mii de ani în surdo-muțenie să vină lângă sau peste ei bulgarii, maghiarii și toți ceilalți ca să le dea nume veșmintelor, hranei, culturilor, uneltelor, viețuitoarelor. Noroc cu unii străini al căror bun simț științific, istorico-lingvistic, nu s-a atrofiat și nici mercantilizat întru totul, ca să mai dea și alor noștri de gândit. Măcar de gândit, că de înfăptuit slabă speranță, „sacrosanctul” nostru DEX tot sub zodia falsului și a improvizației continuă să năucească de zor poporul, mai ceva ca televizorul!

Petrache PLOPEANU

Perspectiva nebuniei sau nebunia perspectivei?

Motto:
„Ne ascundem în spatele propriului obraz, în timp ce nebunul se destăinuie printr-al său. Se oferă, se dă pe față, se predă celorlalți. Pierzîndu-și masca, își face publică angoasa, o impune primului venit, își afișează enigmele. Atîta indiscreție irită. E firesc, prin urmare, să fie legat fedeleș și izolat.”
(Cioran, Silogismele amărăciunii)

Ne așteaptă doar nebunia sau viitorul va fi unul „nebun”? Poate că nu este o deosebire evidentă între cele două propoziții care alcătuiesc fraza anterioară, dar aceasta există, în măsura în care contrariile alcătuiesc un întreg. Vremea noastră este una a nebuniei, fără sau cu ghilimele, așa cum este orice timp în care fenomenele sociale, politice, economice, militare, culturale, naturale o iau razna, sfârșitul fiind imprevizibil indiferent de sensul lui: fie să ieșim, nu doar cu fața curată, ci mult mai bine, fie să fim puși „de față” cu apocalipsa. Ar fi un truism să spun că doar de noi depinde ce va fi.
Accentul acestui articol cade, precum se vede, pe „nebunie”. Ce este nebunia? NEBUNÍE, nebunii, s. f. 1. Pierdere a judecății din cauza unei boli mintale; demență, alienație mintală. ◊ Loc. adv. (Fam.) La nebunie = foarte mult, enorm. 2. Lipsă de judecată dreaptă, de minte, de cumpănire; nechibzuință, nesocotință, prostie. ♦ Neastâmpăr, zburdălnicie. 3. Faptă, vorbă etc. nesocotită, extravagantă, prostie; faptă de om nebun. ♦ (Mai ales la pl.) Faptă lipsită de seriozitate; năzbâtie, ghidușie, ștrengărie, năzdrăvănie, poznă. – Nebun + suf. -ie.
• sursa: DEX ’09 (2009)
Citind motto-ul așezat în capul articolului putem percepe, chiar într-o primă lectură, modul în care Cioran face deosebirea dintre omul considerat sănătos și cel considerat nebun. Cel dintâi se ascunde, în timp ce al doilea se destăinuie, se oferă, se dă pe față, se predă celorlalți. Deci primul nu se oferă, nu se dă pe față, nu se predă celorlalți. Care este motivul care-l îndeamnă pe acesta să se ascundă, motiv care se citește și în cheia consecințelor pentru celălalt? Posibilitatea de a fi „legat fedeleș și izolat”.
Identific aici atitudinea față de cel considerat nebun de către cei considerați sănătoși și îndată apare interesul de a observa modul în care este definită nebunia în diferite timpuri și societăți, care este atitudinea față de cei definiți nebuni. (Folosesc în acest sens o serie de informații preluate din articolul Lilianei Enăchescu, dr. psih. Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului, sector 1, București; DLMFS-CRIFST: Evoluția istorică a ideilor despre nebunie).
În Grecia Antică, nebunia, așa cum este ea ilustrată de Xenofon (Anabasis), Eschil (Orestia, Trahinienele), Sofocle (Antigona, Ajax) și Euripide, marii tragedieni greci, nebunia este un conflict și o pedeapsă pentru abateri de la ceea ce era statornicit de zei. Există și personificarea nebuniei în mituri, sub forma unor personaje precum Eryniile, Hecate, Meduza. Platon descrie patru feluri de nebunie: nebunia oraculară cauzată de zeul Apollo, nebunia orgiastică și extatică a zeului Dionysos, nebunia-inspirație, produsă de muze și nebunia erotică produsă de Venus și Eros. Pe lângă aceasta, Platon așază nebunia-boală, separând nebunia culturală de nebunia-boală. Un nebun temporar celebru este Ahile în Iliada (Homer).
Biblia concepe nebunia ca o posesiune demoniacă, starea de nebunie fiind determinată de pătrunderea în corpul uman a unor forțe malefice, care îl rup pe om de Dumnezeu. În Noul Testament sunt cunoscute vindecările lui Iisus prin determinarea celui posedat să se întoarcă la credință, mai ales prin post și rugăciune.
În Evul Mediu european, ideea de posesiune demoniacă, conectată și cu epilepsia, determină preluarea tratării nebunilor de către biserică prin practici de exorcizare de către preoți. Perspectiva asupra nebuniei se modifică în perioada Renașterii, așa cum dovedește Erasm de Rotterdam prin lucrarea sa Elogiul nebuniei. Acesta consideră că nebunia este aceea care descoperă și ironizează defectele umane. Este momentul în care rolul schimbat al nebuniei este preluat de către bufon, personaj învestit la curțile epocii tocmai cu dezvăluirea a ceea ce se dorește ascuns, adevărul fiind de multe ori obiectul desecretizării.
Iluminismul secolului al XVIII-lea raționalizează discuția despre nebunie aducând-o, în diferite etape, în domeniul medical, până în zilele noastre. Nebunia-pedeapsă este înlocuită definitiv prin nebunia-boală, iar contribuția unor practicieni este hotărâtoare: Philippe Pinel conferă nebunilor statutul de bolnavi psihic, Jean-Martin Charcot descrie isteria, Emil Kraepelin face clasificarea bolilor psihice, Eugen Bleuler descrie schizofrenia, Sigmund Freud fundamentează psihopatologia generală, Ross Brunne și Kalten Brunne instituie psihofarmacologia ca domeniu al terapiei psihiatrice.
Una dintre manifestările specifice nebuniei se leagă de tulburările de limbaj, acestea fiind concordante cu tulburările de gândire ale nebunilor, ceea ce îi făcea pe aceștia, în Evul Mediu, suspecți de comunicare cu Diavolul, de practicarea unor tehnici oculte, vrăjitorești.
Din toată această trecere scurtă în revistă a evoluției ideilor despre nebunie, rețin, în concordanță cu „silogismul” lui Cioran, ideea că nebunia este aruncarea măștii de către nebun, dezvăluirea lui așa cum este fără niciun fel de autocenzură. El, nebunul, se prezintă publicului dezbrăcat de inhibiții și rețineri.
Să vedem cum se înlănțuie premisele și concluziile silogismelor rezultate:
„Ne ascundem în spatele propriului obraz,…”
„…în timp ce nebunul se destăinuie printr-al său.”
„Se oferă, se dă pe față, se predă celorlalți”.
și următorul:
„Pierzîndu-și masca, își face publică angoasa, o impune primului venit, își afișează enigmele.”
„Atîta indiscreție irită.”
„E firesc, prin urmare, să fie legat fedeleș și izolat.”
Așadar, obrazul este o mască în spatele căreia se ascunde adevăratul eu. Eu care poate fi atins de alte „boli”, altele decât nebunia și mult mai periculoase decât aceasta. Nebun este acela care își dezgolește obrazul, cel care și-a aruncat masca, dintr-un motiv sau altul, iar acestea pot fi obiective, ținând de societatea care îl cuprinde în ea și subiective, datorită universului interior care nu rezistă propriului asalt al substanțelor și gândurilor, determinate în mare parte de aceeași societate care se ascunde în spatele propriului obraz. Destăinuirea îi este propriul inamic, ea dându-l pe mâna celorlalți. El crede că se oferă acestora, când de fapt el se predă lor.
Al doilea silogism aduce în discuție adevăratul motiv al legării și izolării nebunului: pierzându-și masca, angoasa îi devine evidentă, își afișează enigmele personale primului venit, care poate fi oricine. A-ți înfățișa tainele, durerile și celelalte frustrări proprii are ca pandant preluarea lor volens-nolens de către receptor, ceea ce-l irită pe acesta. Încărcătura negativă poate fi prea mare uneori pentru ceilalți, iar aceștia reacționează prin izolarea celui care irită fățiș, considerat dintr-odată, nebun.
Nebunul este un individ unic, fiecare nebunie fiind specifică fiecărui nebun, precum amprentele sunt specifice fiecărui individ, dar cauzele pot fi comune. Statisticile scot la iveală în România după 1989 creșterea puternică a numărului celor care suferă de afecțiuni nervoase, unele mai ușoare, altele foarte grave, nebunie în toate formele diagnosticate de psihiatri. Ar fi trebuit ca în perioada dictaturii să existe acest fenomen, dar se pare că trecerea la democrație și democrația românească în sine sunt generatoare de afecțiuni care merg în final spre nebunie. Cu cât ne îndepărtăm de anul înlăturării regimului comunist, cu atât mai puternic bate un vânt de nebunie peste România. Toate tipurile istorice de nebunie se adună în ființa acestui popor, de la nebunia ca pedeapsă stabilită de cine știe ce divinități pentru îndepărtarea oamenilor de cele sfinte (vezi pătarea sărbătorii Crăciunului 1989 prin crimă), până la toate manifestările descoperite de iluminiști: isterie, schizofrenie, bolnavi psihici etc.
Ajuns aici mă întreb, ca acel nebun cocoțat pe gardul spitalului de nebuni, privind la cei de afară: pe voi de ce v-au închis acolo? „Nebunul” poate fi poporul român, putem fi noi toți privind la cei de afară, guvernanții noștri din 1989 până în prezent. „Nebunul” pot fi în aceeași măsură popoarele lumii, oamenii de rând ai acestei planete, care sunt predispuși – au alții grijă de asta – la nebunie. Iar ultimii ani par să confirme că planeta pare să fie un spațiu al nebuniei, iar calea de vindecare nu mai este publicarea angoasei către primul venit, pentru că nu mai există nimeni pe această planetă „cu toate țiglele pe casă”, iar extratereștrii sunt încă departe, sau se țin ei înșiși departe de noi pentru a nu se molipsi de starea noastră.
Cum aș putea să caracterizez starea poporului român care își pierde masca, își face publice angoasele dar nimeni nu îl ascultă, ci încearcă să-l lege fedeleș și să-l izoleze mai ceva ca înainte de „democrație”? Nu vorbesc de cea ateniană și nici de tiraniile grecești ale secolului VI î.Hr, ci de dictatura noastră cea de toate zilele, pentru că, după cum se pare, spațiul democrației la români se confundă cu nebunia, cu spitalul de nebuni, unde guvernanții sunt nu medicii care tratează, ci brutele care îi introduc în cămașa de forță și-i anesteziază pe cei considerați recalcitranți.
Și-atunci este clar ce răspuns dau întrebării din titlu!

In memoriam

Emil NICULESCU

(1954-2021)

„Emil Niculescu face parte din stirpea celor rari, din tagma poeților nocturni, din evantaiul amurgic mathein. De o artificialitate savantă și cu o seducătoare arhitectură barocă, poezia lui Emil Niculescu cultivă un livresc rafinat, prin draperiile căruia transpare ironia lucid-amară dimoviană”.
(Gheorghe Istrate)

„Îndrăgostit de clasic, (…) tratându-și cu umor dezabuzarea, Emil Niculescu are ceva goliardic în felul de a scrie. Lipsește numai putința de a rătăci de acolo-acolo, prizonier al unei provincii numite sarcastic felix”.
(Radu Voinescu)

„Ironic, sastisit de cultură, umblăreț prin cele taverne buzoiene (e încă viu la noi mitul cu poetul-copil al cârciumilor), iubitor de clasici și slobod la gură, Emil Niculescu scrie mult și publică rar, dintr-un spirit de frondă pe care domnul Rimbaud – sau domnul Villon – l-ar înțelege, dacă și-ar arunca o privire din veșnicia lor, în nișa noastră de timp. (…) Unic în felul său, Emil Niculescu recreează o Atlantidă de provincie din care știe că n-are cum scăpa. De aici, resemnarea, dar și cabotinajul, tonul șarjant și luarea în derâdere inclusiv a propriei persoane”.
(Valeria Manta Tăicuțu)

„Punctul forte al acestui poeta artifex constă în împerecherea de rime cum nimeni n-a mai făcut-o la noi, în afară poate de Șerban Foarță, procedeul în sine fiind doar el un studiu exhaustiv. Emil Niculescu nu este doar un eseist temerar, atitudine civică și justițiară, ci un poet interesant, de mare forță evocatoare și pe cât de ludic, pe atât de grav prin aria abordativă a liricii sale întru totul captivante”
(Ion Roșioru)

„Buzăul literar are în Emil Niculescu o voce lirică originală și inedită. Grefate pe o origine de evidentă descindere matheină, versurile sale frapează prin barochismul expresiei și al prozodiei și, mai ales, prin desfășurarea și dedublarea reflexivă și a unui eu care-și caută identitatea între claustrare și recluziunea spirituală”.
(Gheorghe Ene)

„Emil Niculescu caută și descoperă mereu corespondențe insolite prin culoare, imagine, idee, obținând cele mai interesante rezultate atunci când sondarea se face în medii aculturale, în mulțimea măruntă a pieței și a târgului”.

(Lucian Chișu)

Jurnal de molimă

Perfuzii

Clepsidre cu regimul de monadă,
Fluide ca și apa de-nceputuri
Reglate-a picura un timp, vii ciuturi
Din care curge-un timp de tip cascadă.

Disperare humanum…

Un vers ca vechea armă-a bandiților: casse-tête
Aș vrea să spargă crasa, de artă, nepăsare
O autoimună boală, ce se urcă-ncet
Cu zone roșii care dospesc viu disperare.

Lectură

Privindu-te, cu sufletul la gură
Ca în lectura unui policier
Doar bănuiești că timpul se îndură
Să nu adormi, până stelele pier.

Un extramuros

Vociferează-un câine la Experimentala,
Cine și cum, la șase va fi făcut greșeala
Dulcele-i somn să-i curme? N-au venit muncitorii,
Tractorul cu brăzdar să îi rășluiască zorii,
Cerul e morn, deci nu se poate gândi in solo
Salut pe-adresa soarelui, vechiu-Apollo.
Soră de mănăstire – n-a fătat vreodată –
Fetița nu-i răspunde, ascultă înciudată,
Că-s și-n lumea din care se trage zurbagii
Mulți, fără domiciliu și fără datorii.
Mă are-n priveghere, ca un doctor curant,
Atentă să nu cad spre tărâmul celălalt.

Nevrotică

O ploaie rece, cu-n covor de piatră,
Răpăie-n geam ca o mitralieră.
Mârâie doar, deși încă nu latră,
fetița – fenomenul o disperă.

Zodia de fier

Prin vreme, un spirit al Spartei:
Războinici dedați la cruzime.
Tăciunii altarelor artei
Mai fumegă-n pale infime.

Din basmele românilor
Lui Alex. Ivanov

Un spațiu ca în pânzele lui Bosch
Și noi pe-aici cu Împăratul Roș,
Care se află dincolo de Prut.
Poduri de flori în valuri au căzut.

Cocoșatul

Gheba ce-o poartă e una morală
Și pentru asta-i necesară școală:
Cum să-ți fondezi propria satrapie
Prin recrutări întru țucălărie.
Copil fiind, trăind o foame mare,
A zdrăngănit patetic șa chitare –
Bun de guleaiuri, bun proțăpitor,
Improviza cu ele pe picior,
Visând cum gustative papilare
Își vor primi hartanul cel mai mare,
Spre a-i sorbi și măduva din os.
Nimic nu-i cea a fi scârbos.
A se-aburca într-un excelsior,
Nu-i treabă de-ageamiu, de amator.
Școala bătrână „Dinu Păturică”
De el nu are cum să se dezică:
Pe cât slujea zelos și fără milă,
Acasă îi creștea în cârcă-o vilă.
Ungând la osii prin inspectorate,
Luă, succesiv, vreo patru-cinci mandate.
Culmea: zicea că I.L. Caragiale
e-un preferat al gusturilor sale.
De-acest nenorocit portrait-chargé
Pentru un fost amic, mi-e silă, bre.
În basmele lui Ispirescu, mor
Până și zmeii la sorocul lor.

Gând de iarnă

Zăpadă, delicventă politic, prin iakuții,
Pe care au călcat-o cândva, demult, mamuții,
Puși în diaporame-n muzee gen „Antipa”.
Ziceți-i lui Feodor, ocnaș,: „Trăiește-ți clipa!”,
Lasă posteritatea, rămâne-va nimica,
A evadat din casa morților numai frica.

Armata de teracotă

Într-un coșmar, chiar mă imaginez
Înmormântat, vechi împărat chinez,
Cu-, alături, o armată de argilă –
Toți ce, în viață, mi-au produs doar silă,
Urmându-mă sub bolta subterană –
Validă, fără urmă de vreo rană
Și așteptând, ca viermii să-mi fi dat
Postuma lovitură de palat.
Istorici, la vreo decopertare,
Îi vor afla și-atunci în apărare
Cu ochii îngustați de-atâta cer
Și mâna încleștată pe jungher,
Spre a depune, și din neființă,
Mutește, jurământul de credință.

Cursa de schimb

Motto: Vai, organele-s sfărmate și maestrul e nebun…
(Mihai Eminescu)

Artistul, filantrop și donator de organe,
Nu-i promovat prea bine pe micile ecrane,
Deși, singur pe masa rece, chirurgicală,
El se eviscerează cam fără vreo sfială.
Uite, motocicliștii – bancă-n piesele de schimb –
Au, după accidente, și garantat, un nimb.
Dincoace, punem cazul, prin care transplantare
Poate să dea Ovidiu clinchetele barbare
De gheață adunată în pleata unei scite
Pe veci necunoscute, cu-atât mai mult iubite?
Ce poți, atunci, a face când vezi, labuntur anni,
Cum dau asalt, asediu minute-pocitanii,
Spre ziuă, când, cu-o tuse de fumător astmatic,
Tulburi fundul de mare al spațiului sarmatic,
Și-ai dărui oricui vrea aceste branhii/ bronhii
Ca Byron, spre Elada, viața la Missolonghi.
Nu e primit, căci nu ești prin mari dicționare –
Telali de orgi rămân să aștepte-n pronunțare,
Vreo două generații, la cea mai optimistă
Cursă de spectre pe a posterității pistă.