Spații culturale nr. 49 (10)

Petrache PLOPEANU

Sonet
[Stăpâna e pustie și uitată]

Stăpâna e pustie și uitată,
ca stepa goală de războinici repezi…
…M-ai implorat: „de mine să te lepezi,
o să te uit, iar dragostea-ți ciudată
nu-mi va mai fi nici veselă trăire,
nici întristare prinsă-n cuta frunții.
De-or fi-n mișcare biblică, iar, munții,
nu voi mai crede-n tine ca-ntr-un mire”,
așa mi-ai spus, nisipul îmi e martor
și am fugit ca nimeni să nu știe.
…Sunt în Tartar, iar peste mine Tartor,
singurătatea arde și îngheață,
tot ce-am crezut c-ar mai putea să fie:
iubire, pântec, tânguire, viață.

Sonet
[doar-doar, voi da de Lethe cea voioasă]

Îs călător plecat printre popoare,
ce nu știu chinul ce mă arde-n vine,
piciorul meu închipuie aldine,
iar mâna mea e străvezie-n soare,
când tremurând de boală și dorință
îți scrie-n cer scrisorile albastre.
M-adăpostesc din când în când în castre,
dar nici un zid, oraș sau locuință,
nu-i scut în calea amintirii tale.
Și fug din nou în vaste solitudini
și îmi aleg la întâmplare-o cale,
doar-doar, voi da de Lethe cea voioasă.
Pierdut acum, pe alte latitudini,
iubirea mea nu îmi mai este casă.

Sonet
[o biată plantă-n piatră agățată]

Demonii urlă printre stânci abrupte,
cu glas de bucurie și oroare,
înspăimântând drumețul ce-n cărare
își vede-n clipă zilele-i prea rupte
și trupul, mintea, inima-i sprințară
cu care-a fost lumină și tăcere,
tot așteptând promisa înviere,
pierdute în vâltoarea ce doboară
nădejdea renăscută din durere.
Ajuns în vârf, nu văd ‘napoi, ‘nainte,
mă duc în viscol fără de vedere,
sunt răstignit pe crucea înghețată
a nemuririi-lipsă din cuvinte,
o biată plantă-n piatră agățată.

Sonet
[renaști baroc, ca Venus cea zăludă]

Iar te-am visat în zori târzii de noapte,
cum îmi șopteai respingeri fără număr,
eram căzut în fața ta c-un umăr,
cu celălalt mă înălțam în șoapte,
ca un Samson închipuind coloana
de carne, sânge și iubire-stâncă.
Căci unde-o fi să fie mare-adâncă
m-oi arunca de-a dreptul în bulboană,
un Poseidon uscat fără de plete,
cu un trident ciobit de-atâta trudă
și bărbăția-i amanet la Lethe.
Doar visul mi te-aduce vie-n față,
renaști baroc, ca Venus cea zăludă,
dar dimineața, lacrima-mi răsfață.

Sonet
[m-am închinat la patru zări doar ție]

Și-am fost la curtea hanilor tartarici,
un biet drumeț purtând un dor în spate
și amintiri în zilele crispate.
Am rupt toiege și umile sarici,
cât să ajungă să-nconjor Pământul,
oriunde-am fost, în ghețuri, în pustie,
m-am închinat la patru zări doar ție
și mi-am păstrat în suflet legământul,
ce l-am făcut lumină de-nviere.
Nici spaime reci, nici bucurii deșarte,
nici ispitiri cu-amaruri sau cu miere,
nu m-au făcut să mă întorc din cale.
Doar glasul tău unește ce desparte,
ca eu să vin, zburând, la ale tale.

Sonet
[iubirea mea e veșniciei boală]

Nu-i ultimul sonet în care-i arsă,
durerea celui ce-a gemut în rime,
sunt vorbe cu silabe mici, infime,
ce din nubile guri se tot revarsă,
cerând umila, simpla, cea plăcere
a retrăirii plane a iertării.
Din amintirea dusă a mirării,
mă-ncondeiez cu ceea ce se cere,
cu plumbul-simț al dragostei uitate.
Lăsate, de sunt strigăte, în bernă,
le-oi încarna în gemete oftate
și-n albă haină de mireasă goală.
Căci ruga mea la ușa-i e eternă,
iubirea mea e veșniciei boală.

***
…Saşii, saşii l-au trădat,
l-au vândut, l-au cumpărat,
pe Vlad ei s-au mâniat,
că nu s-a lăsat prădat…

Erau guri îndreptate spre riga Matei,
vameşi din recenta vechime!
Au ştiut ce să-i spună,
erau ei farisei
sau doar noi ne-nălţăm în treime
ca-ntr-o ţeapă pe lună,
mai uşori, mai lunatici decât limba-ntre dinţi?

…Fost-au domni între domni, ani între ani…

Cum să-l crezi pe Drăculea că-i e osul din prinţi,
c-a învins mahomezi otomani,
pentru cruce şi limbă,
pentru spic, pentru miere
pentru moş şi copil, ienicer fără vrere?
Câţi acum nu îşi schimbă
ca şoseta ruptă-n călcâi,
ţara săracă furată de ei mai întâi,
patria stearpă-n fiinţe ce îşi fac dintr-o ţeapă
răstignire de fiice şi fii!?
Mai degrabă cântăm osanale latine,
mai degrabă ne trecem în pământ şi în apă,
noroi…

Doar noroi suntem noi
dacă Vlad nu ne umblă prin sânge,
dacă vocea-i n-ajunge la tine,
tu ce stai şi asculţi curgătoarea rimă ce plânge,
tu ce vrei ca urcuşul să vină la vale…

Prinţ român eşti şi tu,
eşti Dracula-nsetat de istorie dreaptă…
…sau nu?

Vasile GHICA

În ghearele râsului

În lupta pentru dreptate, cultura este doar o instanţă de bun-simţ.
În deşert nu interesează pe nimeni formula apei.
După zgârâietura de lumină, ne putem da seama dacă a fost cometă sau stea.
Suntem foarte norocoşi. Am apucat să fim contemporani cu trandafirul şi cu privighetoarea.
Nici arta nu a încheiat războiul cu morile de vânt.
Pentru unii, singurul sprijin la bătrâneţe este toiagul.
Câinele nu-i om. Pentru că el nu poate uita o binefacere.
Parcă prea multe pisici negre defilează prin faţa secolului nostru!
S-a abolit arsul pe rug. Nu era economicos.
Istoriei i-a fost întotdeauna frică de judecata culturii.
Ce bijuterii teribile a putut face Brâncuşi din topor!
Priviţi cu atenţie bibliotecile! Câtă luptă pentru fiecare centimetru de raft!
Nu s-a ajuns încă la un acord convenabil al clipei cu veşnicia.

Haina îi face pe unii oameni. Iar pe alţii, clovni.
Între două eternităţi, suntem nişte sezonieri ai Terrei.
Iubirile mari fac depărtările să cânte.
Ce ar fi putut să-i spună, oare, Don Juan Julietei?
Călimara oricărui scriitor este, în linii mari, copilăria.
În om există, totuşi, mai mulţi nuferi decât nămol.
Şi patul lui Don Juan a contribuit la surparea Evului Mediu.
Aroganţa este, de regulă, soclul ignoranţei.
Când lupţi împotriva tuturor, ajungi ori un geniu, ori în focarul tuturor furculiţelor.
Când sunt obosit, bârfesc puţin. Şi nu-mi mai trebuie cafea.
Contează ce cânţi. Dar şi la ce balcon.
Nu rămâneau pasive celelalte animale, dacă ar fi simţit că maimuţa duhnea a om.
Veşnicia este împărăţia morţii. Şi a capodoperelor.

Dumitru DĂNĂILĂ

UN ALTFEL DE TATĂ

Pe tata îl vedeam rar, foarte rar. Fusese militar şi ieşise, forţat de noul regim, mult prea devreme la pensie. Mai muncea însă, pentru a aduce un ban în plus în casă. Casă grea, cu cinci guri de hrănit. Găsise de lucru la un capăt de ţară, unde se construia Canalul Dunăre – Marea Neagră. Parcă îl văd cum sălta pe umăr un cufăr îndesat cu haine. Îl cocoşa cufărul, dar se dădea viteaz, spunând că nu e prea greu.
– Ei, a venit timpul… Eu mă cam duc, a zis către noi, copiii, şi către mama, care nu voia să creadă că sosise clipa nesuferită a despărţirii.
– Nu te duci… Pleci şi te întorci… Doar n-o să stai acolo o viaţă, a răspuns mama şi ne-a strâns pe lângă ea, apărându-ne parcă de un duşman nevăzut. Duşmanul era depărtarea care o lăsa să se zbată singură cu tot greul gospodăriei.
– Cine ştie când mă întorc, dacă mă întorc şi nu-mi rămân oasele pe acolo… Am auzit că pe mulţi i-a înghiţit pământul… Că se sapă munţi de pământ la Canal…
– Te întorci tu! Ai nevastă, copii… Cum să nu te întorci?
– M-oi întoarce, poate… Ce să vă aduc de acolo?
– Pe tine să te aduci! Auzi? Pe tine să te aduci!
Nu ştiu cum simţeau ceilalţi din casă lipsa capului de familie, dar cred că eu o simţeam cel mai tare. Nu-i mai vedeam nelipsitul zâmbet din colţul gurii. Nu-i mai auzeam vocea domoală şi atât de blândă. Nu mă mai învăluia căldura venită din ochii lui verzi. Nu mai avea cine să mă ţină pe genunchi şi să mă înveţe cum să mă port. Şi nu mai eram lipsit de griji ca atunci când îl aveam în prejmă.
După plecarea tatei, am observat că şi învăţătorul meu are un zâmbet cald, şi el are o voce plăcută, şi el mă învaţă cum să mă port. Seamănă cu tata, apreciam eu, doar că e mai înalt, mai tânăr, nu are părul alb, iar ochii îi sunt nu verzi, ci albaştri. Şi e la fel de bun…
Într-o zi, un coleg a plecat mai devreme de la şcoală. A doua zi, învăţătorul l-a întrebat:
– Tu de ce ai plecat ieri mai devreme, dragă?
– Să-i dau bocancii surorii mele, dom’ învăţător! Ea învaţă după amiaza şi… Până ne-o mai cumpăra părinţii o pereche…
– Bine, stai jos! De acum, o să vii mai devreme la şcoală, să facem, până se intră la ore, lecţia pe care o pierzi în fiecare zi.
Altă dată, un coleg venise cu tema nefăcută, adică nu reuşise să înveţe o poezie. Învăţătorul a hotărât: „Astăzi nu luăm lecţie mai departe! Spunem, în cor, poezia, până o învaţă şi colegul vostru. Aţi văzut voi vreo cloşcă să nu-şi ia sub aripă toţi puii, să lase pe vreunul fără ocrotire?”
Încet-încet, învăţătorul a început să îmi intre la inimă, să-mi fie drag ca şi tata. Şcoala devenise o plăcere, abia aşteptam să-mi iau locul în bancă şi să-l ascult cum ne picură în suflet cinste, onoare, omenie, tot ce este bun, frumos, adevărat şi drept. „Bogat nu e neapărat cel care are mulţi bani şi bunuri de mare valoare, ne spunea. Bogat e şi cel care ştie multe, şi cel care are sufletul curat, şi cel care ştie să îi facă pe alţii fericiţi.”
Îmi închipuiam că e un om tare fericit învăţătorul meu, că nimic nu-i lipseşte, casa lui e un petic de rai şi toată viaţa lui e de basm. În vremea aceea nu aveam alt vis decât să mă fac şi eu învăţător, mi se părea meseria cea mai frumoasă, cea mai atrăgătoare şi cea mai plină de satisfacţii.
Într-una din zile, nori grei au coborât deodată din cer şi au întunecat pământul. Au urmat fulgere şi tunete înspăimântătoare, cum nu mai cunoscusem până atunci. A venit apoi un ropot de ploaie asurzitor. Nu mi-a fost frică. Domnul învăţător ne vorbea calm, neperturbat de urgia de afară, care a ţinut vreo două ore. Nu mi-a fost frică. M-am simţit ca sub aripa cloştii care nu-şi lasă niciun pui fără ocrotire, pradă uliilor. În ziua aceea, când, pentru a ne distrage atenţia de la ce se întâmplă afară, ne-a povestit multe şi hazlii întâmplări, ne-a spus că el a avut norocul să se nască primăvara, la 28 martie.
Am ţinut minte data şi mi-am propus, încă de atunci, să mă duc, de ziua lui, acasă la el, să-i spun „La mulţi ani!” şi să-i duc un cadou. Când mă retrăgeam seara la culcare, mereu îmi imaginam cum va fi ziua aceea. Mă vedeam un ţânc printre bărbaţi mulţi, serioşi, bine îmbrăcaţi, luminaţi la minte ca şi învăţătorul meu, printre femei frumoase şi elegante. Toţi erau binedispuşi şi binevoitori, iar eu nu-mi vedeam rostul acolo. Unii dintre oamenii aceia mă sfătuiau să vin în altă zi, că domnul învăţător are oaspeţi. Eu, abia auzindu-mi-se glasul, insistam să ajung la el, spunând că nu vreau decât să-i urez ani mulţi şi să-i ofer un mic dar.
Treceau zilele, lunile treceau şi eu tot nu mă hotărâsem care să fie cadoul. Am întrebat-o pe mama.
– De unde ştii tu când e ziua domnului învăţător? a fost ea curioasă.
– Ne-a spus dumnealui o dată, în clasă, ne-a spus că s-a născut primăvara, la 28 martie. Vreau să mă duc la el acasă, ştiu unde stă, nu departe de noi. Mă duc să-i urez ani mulţi şi să-i duc un cadou. M-am gândit mult şi nu ştiu ce cadou să-i duc. Poate îmi spui dumneata, eu nu am nicio idee…
– De ce vrei să îi duci un cadou?
– Pentru că ne învaţă atât de multe şi vreau să îi mulţumesc într-un fel.
– Îi mulţumeşti învăţând bine. Asta e cea mai mare satisfacţie a lui.
– Da, dar vreau să îi fac o bucurie de ziua lui… Dumneata ce zici că aş putea să îi duc în dar?
– Ceva care să îi facă plăcere, ceva ieftin, dar cu valoare sentimentală. O să mă gândesc şi eu şi am să-ţi fac nişte propuneri.
S-a gândit mama şi, când se apropiase ziua, a zis că ar fi bine să îi duc în dar o floare într-un ghiveci. Nu prea mi-a surâs ideea, dar când am văzut ce minunăţie de floare cumpărase, nu mai ştiam cum să-i mulţumesc. Totul era cum planificasem, numai că, înainte de a pleca la domnul învăţător, se iscase o ploaie măruntă şi rea, înteţită de un vânt zăpăcit.
– Unde te duci tu pe vremea asta, măi băiete? m-a întrebat îngrijorată mama când am rugat-o să-mi aducă floarea.
– Unde mi-am propus de mult! Mă sperie pe mine o ploaie? Nu m-am speriat eu de furtuni puternice…
– Nu te sperii tu şi sunt sigură că o să treci teafăr prin ploaie… Dar floarea? Cum o să o aperi de vânt?
– Cu trupul meu o apăr!
– Îţi doresc să reuşeşti, viteazule!
Chiar dacă mama zicea că ar fi cazul să mă astâmpăr, am împachetat împreună, cum ne-am priceput, floarea în celofan şi am plecat acolo unde plănuisem de mult, fără a ţine seama de împotrivirea naturii. Nu era glumă, vântul era gata să mă culce la pământ. Mergeam cu spatele, apărând floarea de rafalele devastatoare.
Când am ajuns la casa domnului învăţător, în faţa gardului, cumva la adăpost, am putut să spun că lupta mea cu natura dezlănţuită se încheiase, floarea scăpase teafără. Mi-a deschis poarta soţia domului Moise, aşa îl chema pe învăţătorul meu, mirată că m-am aventurat să ies din casă pe o aşa vreme. Domnul învăţător, un altfel de tată al meu, în pat, în pijamale şi cu fes de Moş Crăciun pe cap, citea o carte. Constatam cu uimire că e un om ca toţi oamenii. Nici vorbă de invitaţi, de petrecere, cum îmi închipuiam eu. Doar o cutie de bomboane de ciocolată ar fi putut sugera că e o zi de sărbătoare.
– De unde ai ştiut tu, dragă, că astăzi este ziua mea? m-a întrebat în timp ce îi ofeream cu sfială, dar şi cu nemărginită bucurie de învingător, floarea scăpată de furiile vântului.
– Ne-aţi spus dumneavoastră într-o zi când credeam că venise potopul şi ne ţineaţi în clasă precum cloşca apărându-şi puii.

Sorin CĂLIN

Grâu

Pentru cei ce n-au înțeles, din păcat’,
Cu ce se hrănește meseria de avocat
Al cuvintelor așternute pe hârtie,
Am să compun azi o poezie
Explicativă. Primul, cel mai
Greu, te pune pe gânduri și stai
Așa o vreme, preț de secunde
Nenumărate, aproape fecunde.
Al doilea pornește în trombă
De praf, se tăvălește-n creieri. Bombă
Nucleară! S-a-mpiedicat în pragul
Buzelor și cu tot dragul
De armonie, elegie, compoziția
Face ,,Pe loc repaus!” din poziția
Filozofului de Hamangia. Trei.
A treia vocabulă a luat pauză, vrei,
Nu vrei, cauți o cauză împotmolirii
Tale. Habotnicia numirii
N-are scuză. Să fi fost vreo gâză
Șturlubatică ce-a deranjat o muză
Nebunatică? Necum… Aici în odăile
Mele precare, prescrise, foile
Se înmoaie de cerneluri, ziduri
Albe retrăiesc clipe, lieduri
Trecute se lasă atinse, puse
În rânduri, coloane, abstruse.

Întâlnirea de la miezul nopții

Mai ninge astă seară la televizor?
De când aștept zăpada asta bulgară
Vânătă la bot, plină de ecuații sapiențiale
Suspendate-n conjectura lui Poincaré.
Mai plouă mâine la telejurnal?
Pe monitorul pluvial se strâng băltoace,
În camera de luat vederi e secetă,
Iar crainicei meteo îi arde de cratița cu ouă.
Mai vii, iubito?

Nina Elena PLOPEANU

Focul lui Dumitru

Înserarea îmbrăcase în mantia-i neagră Dealul lui Sumedru. Muntele din frunze uscate cu vărful din coceni cu brațe din hârtie creponată s-a aprins și a început să ardă cu trosnituri de bici printre țipetele de biruință ale copiilor și tinerilor din sat, care trudiseră întreaga zi la strânsul aurului căzut din corola copacilor rămași fără veșminte în bătrânețea toamnei. Cu obrajii îmbujorați, peste care sudoarea desena cărări negre, băieții și fetele strigau cât îi țineau gurile:
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru.
De pe înălțimile din satele vecine, de unde se zăreau ridicându-se spre cer dansuri sângerii, răsunau aceleași cuvinte, repetate ca un ecou, ce avertizau anotimpul, care încă nu se pregătea de plecare, că se apropia vremea despărțirii. Vântul, trezit din somnul iepuresc, își umfla fălcile legănând cele câteva frunze brune ascunse printre ghearele ascuțite ale arborilor triști.
Pe cărarea bătătorită de copitele animalelor și de galoșii sau cizmele celor ce le aveau în grijă șerpuiau către rugul aprins, printre fagii drepți și carpenii întortocheați, femeile satului, care înaintau în șir indian, ca niște venere antice cu panere pe cap sau pe umeri, din care se răspândeau miresme de fructe pârguite și covrigi calzi.
Ochii mei de copil priveau cu lăcomie, pentru ultima oară, spectacolul autumnal pe care nu-l voi uita niciodată. Fratele meu împreună cu ceilalți cunoscuți, ce purtau numele sfântului ce-și făcea intrarea triumfală pe cai de foc, se bucurau de două ori. Mitruț chiar de trei ori; la focul lui Sumedru venise și Anisia. N-o mai văzuse de mai bine de o lună, de când se mutase cu părinții la oraș. O privea și nu îndrăznea să-i spună nici măcar bun venit, deși până mai ieri păscuseră împreună vitele la Mărul Roșu. El nu se înscrisese la liceu, rămăsese la școala profesională din sat.
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru au răsunat cu și mai multă putere vocile înveselite la vederea bunătăților pe care aveau să le primească.
— Luați, copii și mâncați. Să vă fie răsplătită truda și veselia cu care l-ați întâmpinat pe Sfântul Dumitru. Să se bucure și să se încălzească la focul nostru şi cei ce nu mai sunt printre noi. Ia și tu, Anisia, fata mătușii, un măr roșu ca focul şi o pară galbenă ca părul tău.
Anisia privea cu insistenţă spre vârful albastru al flăcărilor. Aştepta cavalerul blând şi plăcut la chip ce-i tulbura visele în nopţile din ajunul sărbătorii. Când nechezatul unui cal roib răsună pe deasupra copacilor din apropiere, fata simţi, din plin, în piept împunsătura suliţei pe care tânărul soldat o purta în mâna dreaptă. Mireasma florilor de dumitriţe, ce se răspândise de pe cămaşa portocalie şi de pe mantia verde, ce fluturau printre limbile de foc, o ameţise,iar razele ce înconjurau capul căpeteniei militare o făcură să-şi acopere ochii cu mîinile.
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, strigau copiii, care mai de care. După ce le mai trecuse oboseala, aveau chef de zbenguială și începuseră să se ia la trântă unii cu alții sau cu flăcările. Unii, mai îndrăzneți, își luau avânt și săreau peste partea focului care se mai domolise. Alții îi luau pe cei mici în brațe și îi amenințau că îi aruncă în mijlocul jarului sub care se cocea un bostan, tăiat în două jumătăţi, păstrat de tata special pentru această ocazie. Când a început să miroasă a plăcintă de dovleac, l-am ajutat pe Mitruț să-l scoată și să-l împartă celor din jur, bucată cu bucată.
— Uite, Anisia, ți-am păstrat cea mai rumenă parte. Vrei să guști? E la fel de dulce ca și în anii trecuți.
— Mulțumesc, Mitruț. Știu cât este de bun. Nu i-am uitat gustul. Nici pe tine nu te-am uitat, mi-a fost dor să te revăd, a adăugat fata, mângâindu-i pielea bătătorită a palmei şi făcându-i semn cu coada ochiului spre bradul care îi chema dornic să-i revadă și să le asculte poveștile.
Mitruț s-a retras rușinat, gândindu-se la degetele subțiri de domnișoară ale Anisiei. Un nechezat furios a coborât din înalt.
— Ai auzit tropotul calului? Ai văzut călăreţul ce ne dă târcoale printre nori? l-a întrebat fata pe fratele meu cu glas şoptit. Privește! Cavalerul înconjurat de flăcări albastre vine către noi, a adăugat Anisia cu teamă, în timp ce o stea s-a desprins de pe bolta mirată, aprinzând eșarfa de la gâtul fetei. Mitruț a încercat să stingă rugul ce i se aprinsese peste pletele răsfirate. Una câte una, petalele de floarea soarelui s-au aprins în fața bradului altar. Coroana de mireasă a început să ardă. Mitruț a îmbrățișat capul de regină al Anisiei și l-a apropiat de para focului din pieptul său. Cele două torțe vii s-au îngemănat, tâmplă lângă tâmplă, iar flacăra lor a aprins și bradul, care a ars, neîntrerupt, trei zile și trei nopți răspândind în jur mireasmă de tămâie.
În jurul focului copiii se învârteau în cerc. M-am amestecat, pentru ultima oară, printre ei şi, împreună, am intonat refrenul răsăritului și al apusului.
— Focul lui Sumedru, focul lui Sumed…, focul lui Sume…