Spații culturale nr. 49 (8)

Camil PETRESCU

Fii gata, prietene soldat, fii gata.
Curăță-ți cu grijă arma și lopata
Și pune-ți cruciulița la gât, –
Mâine va fi un atac mare
Și-atât.

De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu ranița și arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie și-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În șoapte.
Târziu ne vor opri în fața porții.

În fața porții nevăzute-a morții.

La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lăsară istoviți în noroi,
Vom aștepta din nou
Noi ordine.
Vom aștepta chinuitor
Și-apoi pătrunși de ploaie până la vertebre,
Murdari, încătușați, greoi,
În zorii albicioși și umezi de septembre
Când palele de ceață se rup peste tufișuri
În șiruri rare vom urca,
Cu pasi definitivi
Colina, după care stăm
Și dincolo, deodată –
De nepătruns, pătrunzător și gol
Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie (…)

(Fragment din „Versuri pentru ziua de atac”)

Diana Adriana MATEI

Geneză

Stejarii care cresc necontenit
vor lua deodată forma
ceţurilor de catifea cântate la vioară
frunză cu frunză
până le vor îngălbeni note
devenind tu
întru totul
eu

Profunzime

Atât de adânc mă priveai încât
simţeam ochii alunecând
într-o umbră de umezeală
pe care se sprijină adesea
un somn îmbrăcat în
lacrimi

Umbra

De-atâta negru se făcuse
groapă în pământ de unde
împinsă de-ntuneric
şi smulsă din oricine
eu m-am născut din dor
de tine

Cândva, mă vei
privi în piept
şi îmi vei spune
să mă întorc
pe-aleii umbre
pe unde n-am să-mi
ştiu de nume

şi-am să-mi întind
câmpii pe oseminte
capul în sălcii adormite
să mă prefac în
a-nserării iarbă
în negru de mătase
albă

în ale glasului
cuvinte
în ale tale dulci,
iubite

Elisabeta BOȚAN

Poeta

Eu sunt cea care arde pe rugul cuvântului.

Egometrie

Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin propria mea geometrie
-labirintul acesta de cicatrici fosilizate-
îmi rănesc atât de tare atingerile cu colțurile lor ascuțite
că nu mai știu de unde începe ființa mea în acest abis
de căutări…
Drumul tumultuos se luminează când capătă forma spiralei,
Zborul se reînnoadă ca să se înalțe prin cuvânt.

Contragreutate

Marea își leagănă neliniștea în oglinda nemărginirii sale.

Cerul își sprijină greutatea pe propriul său orizont.

Omul se hrănește cu abisurile sufletului său.

Lumea lui Narcis

Nu există lumină de stea care să-i mângâie cerul.
Nici măcar licuricii nu-i cunosc grădinile.

Dacă treci întâmplător pe acolo,
trebuie să te îmbraci în aparențe,
să nu te abați de la cărarea penumbrei.

Să nu deschizi ochii.
– Sclipirea de orice fel e primejdioasă. –
Orice mișcare trebuie gândită și
supusă gimnasticii baletului
– orice boare poate isca o furtună. –

Să nu vorbești
– acolo, doar fantasma lui Echo vorbește. –
Și, dacă ajungi la fântâna mitului,
îndepărtează-te grabnic
jocul mirajelor întotdeauna e mortal.

Logodnă iluzorie

Mi-ai oferit
un castel pe tărâmul norilor,
cu covoare de tăceri, pe care nu puteam călca,
și pereții de umbre, – fără uși și ferestre. –

Mi-ai oferit
o hartă stelară de contrabandă,
ce indica toate căile ascunse ale mirajului,
menite să mă facă să rătăcesc prin mine însămi.

Apus
Tatălui meu, in memoriam

Glasul morții
se strecoară printre frunze, pe furiș,
ca o prevestire rea.

Zâmbetul tatei
răstignit peste amurgul ierbii.

Drumul spre casă
se chircește în încremenire.

Dincolo de zidul nopții
greierul s-a poticnit de muțenie.

Iremediabil

Între noi, o genune de amintiri
rănite și decolorate de timp
nu mă mai lasă să mă întorc la tine.

Păcat

Aveam o întâlnire
lângă crucea adevărului
și ai promis
că-mi dai inapoi
veșmântu-mi țesut
din propria-mi esență.
Dar apoi
te-ai arătat
absent și abstract,
iar clipa
neînțeleasă și părăsită
s-a sinucis
în brațele neputincioase
ale tăcerii.

Tărâm de moarte

Numele tău mă urmărește ca un blestem ancestral.
Am plătit tribut fiecărui ecou al păcătoaselor litere
ce îl compun.

Viața fuge de mine. Și eu fug de ea.

Pașii mei mușcă cu disperare încâlcitura de drumuri
care mă îndepărtează de tine.

Până și moartea însăși s-a milostivit de mine
și ți-a închis numele într-o pivniță de muțenie
-după ce m-a văzut străbătând toate adâncurile hăurilor
pe care pasul tău le lăsase în sufletul meu
în căutarea unei fărâme de pace.-

Artă poetică

Poezia cântă înăuntrul ființei mele
când sosești pe cărarea literelor
și descoperi că vorbele mele
au fost dintotdeauna ale tale, atât de ale tale,
încât mă surprinde faptul că le-am scris eu.

Poezia cântă înăuntrul ființei mele
atunci când îți ascult glasul
și descopăr că vorbele tale
au fost dintotdeauna ale mele, atât de ale mele,
încât mă surprinde faptul că le rostești tu.

Iluzoriu

Pașii noștri au rămas să străbată
un anotimp de iluzii ce frumos erai atunci!

Pașii noștri au rămas să străbată
timpul acelor lucruri care nu s-au întâmplat.

Pașii noștri au rămas să străbată
toate acele vârste pe care nu le-am împlinit împreună.

Pașii noștri au rămas să străbată
tărâmurile nimănui împânzite de stele.

Poem în vânt

Azi m-am trezit
îmbrăcată în poemul tău
țesut cu fire de strălucitoare retorică.
E ciudat,
cum mă face să par
mult mai frumoasă…
Dar miroase a absint
și nu e pe măsura mea
mă strânge la piept
exact în locul acela
unde se cuibărește sufletul.

Natură ascunsă

Toate lucrurile se întorc la originea lor
numai tu stărui pe calea de fum.
Toate lucrurile caută lumina
numai tu împletești hăurile din oglinzi
așezat într-o roată imaginară a vieții
creând mandale de ceață.

Evocare

Sub pielea mea, pironite în carne
fosilele sărutărilor tale
dăruite pe altarul asfințiturilor
într-o excursie de duminică
pe crestele norilor.

Îngrăditură

Trăim sub acoperișul aceleiași lumi
de acum câteva existențe în continuu
însă fiecare are emisfera sa
și o boltă cu lumină proprie.
Limbajul se întoarce la originea nimicului.

Dincolo de uitare

Noaptea își rumegă propria tăcere
pe cărările unde pașii ți s-au pierdut.
Din adâncurile întunericului
răzbate strigătul bolnav al bufniței.
Săgeta aurorei îți rănește chipul ascuns
în pliul unei amintiri.

Sfinx

Ai venit ca o hieratică fantasmă,
înveșmântat în reverențe, ceremonii și deliruri,
când înserarea își aduna echilibrul
în tremurătoare coarde de vioară.

Pășeai atât de solemn pe lumina de stelelor,
într-o rătăcire pe harta stelară.
Pierdută în gânduri eram țesându-mi
zestrea cu simetrii de tăceri.

Nici măcar nu m-ai privit în ochi,
ai venit doar ca să-mi măsori răzvrătirea
ca să mă înlănțui cu tăcerea-ți suverană,
Să iei cu tine timpul păsărilor
și să încaleci pe spinarea zborului
înapoi la regatul tău guvernat de absențe.

Ion ROȘIORU

Pantunuri

193

În scobitura malului de sare
Se iscă-un fir de şipot foşnitor.
Încet-încet lăuntrica-mi plânsoare
Devine-n taină stih al tuturor!

194

Scoruşa verde zăbovind la soare
Îşi schimbă astringenţa-n strop de miere.
Nădăjduiesc că-n viaţa viitoare
Mă vei învrednici c-o mângâiere!

195

Flori de măceş se-nfiripează
Pe-ncovoiaţi lăstari de trandafiri.
Din când în când în mine explodează
Atavic ancestralele-mi trăiri!

196

Veveriţa roade sacul de alune,
Rafia în cale nu-i mai stă defel.
Fără-mpotrivire timpul mă răpune
Înfigând în mine dinţii de oţel!

197

Cei ce plini de vervă trec în ceată
Se întorc cu zâmbetul anost.
Nu mai merg la bâlci ca altădată,
Bucuriei nu-i mai aflu rost!

198

Persistă-n cerc apotropaic
Izbânda pasului dintâi.
Pornită dintr-un arc voltaic
Săgeată-n suflet îmi rămâi!

199

Din calul lac de apă iese foc
Şi hanul când apare când dispare.
Atras de iluzoriul noroc,
Străbat deşertul dragostei amare!

200

Drumeagul dintre mlaştini duce
Spre o comoară de haiduc.
Peisaju-l vor spori c-o cruce
Sub care n-o să mă astruc!

201

În satul tot mai rar nedeia
Se stinge de la an la an.
O dezaprobi pe Salomeea,
Cruţ capul Sfântului Ioan!

202

Zefirului în vizită picat
Îi face girueta temenele.
Mă bucur să aud că te-a-ncântat
Pantunul roz al insomniei mele!

203

Chiar sub streaşina pădurii
E-o fântână colmatată.
Dragostea-n mocirla urii
Se sufocă nu o dată!

204

Din malul sterp subit alunecat
S-a ivit o troiţă de sare.
O vreme vieţii mele sens i-ai dat,
Iubire aparent nemuritoare!

205

Cu drag îşi aminteşte cerşetoarea
Cum îi punea la masă pe străini.
Trecută fără milă prin vâltoarea
Destinului cu dragoste suspini!

206

Din când în când s-aprind violaceu
Monedele-n cazane de aramă.
Sunt nopţi când mă revolt instantaneu
Şi-s rug aprins că nu mă iei în seamă!

207

Ciolpanul negru-al fagului trăsnit
S-a prăbuşit pe cel ce-a vrut să-l taie.
Moartea se-ntoarce unde-a mai lovit,
Mereu cu alte planuri de bătaie!

208

Un munte netrecut mister ascunde
Mai ales pe versantul opus.
Din toate trăirile mele profunde
Întotdeauna las ceva nespus!

209

Păianjenul urcă pe propriul fir
Până se face una cu tavanul.
În camera unde mă simt musafir
Voi reveni când se-mplineşte anul!

210

Vecinul şi-a tăiat stufosul soc,
Drept care clopotul se aude mai tare.
Dacă în jur simt un prinos de loc,
Timpul meu nu mai are răbdare!

211

S-a stins cel de pe urmă consătean
Care căra cu cobiliţa prune.
La rândul meu, încovoiat avan,
Constat amar că timpul mă răpune!

212
În prăbuşirea-i casa cu şindrilă
Se sprijină de-un trunchi de nuc uscat.
Condiţia umană ni-i ostilă
Chiar şi când ne iubim cu-adevărat!

213

Pădurea-i zilnic mai departe
Şi mai retrasă-n câte-un ciot.
Drumeagul către tine-n moarte
O să-l scufund cu cal cu tot!

214

Uitând că de doi lustri nevasta i-a murit,
Octogenarul o strigă să iasă din casă.
Sunt clipe când uimit păşesc în mit
Braţ la braţ cu vicleana undină mireasă!

215

Negura pe măguri prinde să coboare.
Din povarnă creşte un fuior de fum.
Cât din altă viaţă-mi va fi fost ratare?
Pentru care vină dau uium acum?

216

Umbra-i tot mai stacojie pe cărarea de sub corni
Pe când dealul se îmbracă în hlamida lui de toamnă.
Mă îmbujorează gândul c-ai putea să te întorni
În caleaşca nunţii noastre de argint, frumoasă doamnă!

217

S-au uscat hieratic perii şi cireşii de pe crov,
Totu-nchipuind un crater de natură selenară.
Versurile mele toate îmi storc vlaga de istov
Îngropându-mă haotic într-un gol de călimară!

218

Locul perelor coapte pe crengi astă vară
De frunze aurii e treptat năpădit.
Don Juan etalându-şi proteza dentară
Ignoră că declinul, vai Doamne, i-a sosit!

Diana VRABIE

MEMORIALISTUL VASILE ALECSANDRI

Autorul unei impunătoare opere literare, care își menține vigoarea și valabilitatea estetică și astăzi, Vasile Alecsandri reprezintă unul dintre primii noștri oameni de litere încadrabili în formula scriitorilor totali. Om de cultură, implicat temeinic în viața socială, politică și culturală a vremii sale, cărturar cu vaste disponibilități creatoare, junimist autentic cu o sensibilitate pătrunzătoare, fervent promotor cultural într-un context fragil al literaturii noastre, Vasile Alecsandri deține contribuții remarcabile în toate genurile literare, cel puțin în faza constituirii acestora. Poet, prozator, dramaturg, publicist, folclorist, memorialist, susținător al celor mai importante inițiative culturale în epocă, autorul Pastelurilor este „un scriitor” universal (G. Ibrăileanu), în sensul de creator complet.
Proza lui Vasile Alecsandri a fost considerată de către doi importanți critici literari, G. Călinescu și G. Ibrăileanu, superioară poeziei și dramaturgiei. Chiar dacă scriitorul nu a acordat prozei sale un rol prioritar, ea astăzi reprezintă genul care a trecut cu succes proba timpului, impunându-se ca unul dintre segmentele sale durabile și cu adevărat valoroase pentru posteritate.
Variată ca specii literare, proza lui Vasile Alecsandri a fost concepută la intervale mari de timp, mai puțin din rațiuni estetice sau chemări de vocație și mai degrabă la solicitările redactorilor unor publicații. Așa se face că aici vom regăsi și schițe de moravuri, biografii, studii, manifeste și amintiri politice, nuvele, însemnări de călătorie, cele din urmă constituind piesa de rezistență a creației acestui scriitor.
Demn de amintit este faptul că scriitorul a debutat ca prozator prin publicarea nuvelei Buchetiera de la Florența, scrisă la îndemnul prietenului său M. Kogălniceanu și editată în 1840, în revista „Dacia literară”. Departe de idealurile revistei, aceasta era o povestire de „inspirație exotică, strident romantică” (Constantin Ciopraga), comportând o tentă memorialistică, care va fi perpetuată ulterior în scrierile în proză. Fiind absorbit de tentațiile lirice și dramatice, scriitorul va abandona genul epic la care revine cu intermitențe, fie pentru a ne oferi schițe de moravuri(Istoria unui galbân), fie niște tușe (auto)imagologice (Iașii în 1844), biografii (Nicolae Bălcescu, Costache Filipescu, Alecu Russo, Constantin Negruzzi, Prosper Mérimée, Lamartine), amintiri (Vasile Porojan, Estract din istoria misiilor mele politice, Suvenire din 1855, Pâinea amară a exilului), manifeste (Protestație în numele Moldovei, a omenirei și a lui Dumnezeu), nuvele (este cazul celor două capitole dintr-o nuvelă erotică, Mărgărita, a cărei versiune integrală va rămâne în manuscris), însemnări de călătorie și chiar și o încercare de roman (Dridri), din care a publicat în 1873, doar primele două părți.
Memorialistica de călătorie reprezintă „partea cea mai trainică a operei lui Vasile Alecsandri” (G. Călinescu), incluzând jurnale ample (Jurnal de călătorie în Italia, Călătorie în Africa), povestiri (Balta-Albă, O plimbare la munţi, Borsec etc.), însemnări de călătorie (Însemnări de călătorie din 1845),toate circumscriindu-se pe deplin sferei „literaturii subiective”. Caracterul subiectiv al însemnărilor de călătorie rezultă din raportarea permanentă a scriitorului la propria-i persoană, comunicându-şi impresiile personale, ipostazele afective, consideraţiile intime faţă de o anumită realitate sau un anumit eveniment.
Nervul observației, optica amplă a surprinderii tablourilor de natură, modelate în timp, notațiile spontane și variate ca fond și tonalitate reprezintă consecințele unui talent creativ viguros, dar și a spiritului unui călător sedus irecuperabil de vraja peregrinărilor. Tema călătoriei depășește limitele restrictive ale unui simplu topos literar, fiind de natură existențială. În cazul autorului Fântânei Blanduziei, scrisul și voiajul s-au armonizat în chip fericit sub forma însemnărilor de călătorie.
Peregrin neobosit, Vasile Alecsandri concepea călătoria într-un autentic spirit romantic. Călătoriile sale se desfăşurau fără nici un plan prestabilit, sub impulsul strict al spontaneității, al tentaţiei spre necunoscut și aventură. Dorinţa de evadare din cotidian într-un spaţiu şi timp necurtat, potrivit unei imaginaţii spontane, îi iriga puterea de creație. În acest context, naratorul paginilor de călătorie făcea următoarea confesiune: „Eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică: de a se face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă până la ţelul propus… Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrăurire străină, urmează numai capriţiilor vremelnice a închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărât” (Iașii în 1844).
După episodul florentin, scriitorul se simte atras tot mai mult de priveliștile autohtone și moravurile din propria țară. Dovadă, schițele și povestirile dintre anii 1844-1847: O plimbare la munți; Iașii în 1844; Borsec; Balta-Albă; Istoria unui galbân și a unei parale, toate inspirate din realitățile natale.
Astfel, în proza O plimbare la munți (1844), scriitorul scrutează fizionomia autentică a naturii, cu tot ceea ce presupune aceasta mai seducător, cu farmecul împrejurimilor, cu pitorescul tradițiilor, cu poezia munților și spiritul locului. Devansându-și congenerii memorialiști, pe Gr. Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, autorul Buchetierei de la Florența va descoperi frumusețile patriei, știind să distingă esențialul și evocând cu mult talent peisajul patriei, omul și folclorul, leitmotive specifice scriitorilor pașoptiști, preocupați să scoată în relief individualitatea poporului român și a pământului pe care acesta își poartă pașii. În aceste pagini Vasile Alecsandri se relevă ca un narator de vocație, ce știe să „alterneze cu îndemânare verva și umorul cu timbrul grav, care nu devine însă niciodată sumbru” (G.C. Nicolescu). Scrisul său se revarsă spontan, surprinzând remarcabile tablouri de natură, unde mânuiește cu abilitate arta planurilor multiple, jocurile de lumină și umbră etc. Scriitorul preferă naraţia, alternată cu descripţia, parafraza lirică, lexicul savuros și umorul suculent. Asupra peisajului natural are o viziune largă, panoramică, arătându-se sensibil la aspectele sublime, la forme şi culori, la corespondenţele dintre peisaj şi stările sufleteşti, asemenea romanticilor.
O etapă inedită în proza lui Vasile Alecsandri reprezintă cele trei tablouri de moravuri, care constituie mult mai mult decât simple însemnări de călătorie, care sunt: Borsec (1844-1845), Iașii în 1844 (1845) și Balta-Albă (1847).
Cu Borsec, scriitorul își inaugurează seria schițelor de moravuri, tivite pe canavaua impresiilor de călătorie. Naratorul examinează localitatea și localnicii cu un umor plin de vitalitate, cu o ironie elegantă și inofensivă, ce susține interesul lectorului, sporind în mod inventiv efectele de pitoresc și de contrast. Tonalitatea narațiunii este solară, pigmentată sporadic cu digresiuni reflexive: „Dar vroiam să vă vorbesc de Borsec, și văd că m-am adâncit în idei filosofice asupra omului. Așa sunt gândurile ce se nasc în fața focului, noaptea, când toată lumea odihnește. O idee aduce pe alta și într-o clipa lă face giurul pământului”. După toate probabilitățile, relația sentimentală a naratorului îi determină atitudinea şi spectrul descriptiv. El extinde nucleul anecdotic, respectă consecutivitatea expunerii, reușind să împace documentarul cu livrescul, perspectiva reportericească cu caracterul eseistic, polemicul cu persiflantul.
În Iașii în 1844 (1845),Vasile Alecsandri realizează o sugestivă schiță „fiziologică”, după modelul francez, în care ne oferă, diverse „fizionomii”, în ideea de a identifica unele locuri comune identitare, vizând, totodată, efectele unor reprezentări colective asupra dinamicii alterității. Cultivând o adevărată mitologie a Iașului, naratorul realizează un veritabil document al memoriei culturale. Trecerea de la „fizionomia orientală” la cea europeană, de „când spiritele au început a se dezveli la razele civilizației” este remarcată de autorul, care apreciază noua „schimbare la față”: „… casele au trebuit negreșit să primească o formă străină și potrivită cu natura ideilor de astăzi. Ele au început a se supune regulilor proporției, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi și luminoase, cu balcoane desfățate; au început a ieși în fața ulițelor, părăsind fundul ogrăzilor unde se ascundeau mai înainte (…). Aceste zidiri noi formează partea europenească a orașului. Cât pentru cea orientală, ea este reprezentată prin o mulțime de hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu pereții afumați și crăpați, cu ferestrele mici și chioare, cu streșinile putrede și ascuțite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari și pustii, cu grădinile pline de buruieni sălbatice și cu ziduri groase primprejur” (Iașii în 1844). După ce profilează acest joc al contrariilor, Vasile Alecsandri trage linia: „Acum, amestecă-le pe toate la un loc în închipuirea ta, aruncă-le ca niște jucării dinaintea ochilor tăi, și de vei produce un total neregulat și neobișnuit, atunci vei dobândi o icoană adevărată a capitalei noastre și te vei încredința că nu este oraș în lume alcătuit de mai multe contrasturi”. Spre deosebire de congenerii săi care n-aveau răbdare să povestească sau să reprezinte realitatea, el simte necesitatea s-o abordeze nemijlocit, într-un discurs cvasisociologic. Profesionist al scrisului, creatorul Chiriței ne oferă datele fizionomice ale Iașului, pe care îl aseamănă cu un boier îmbrăcat în haine scumpe și înconjurat de țigani cu zdrențe. „Centrul său așezat pe zarea unui deal este compus de case mari și frumoase în care domnește luxul, când dimpotrivă mahalalele lui împrăștiate pe coastele acelui deal sunt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă coroană și picioarele sunt goale!” Iașul reprezintă o mică galaxie formată din băcani, slujitori, boieri, comisari, avocați, negustori, vizitii, proprietari, țărani și cinovnici, surprinși în meseriile specifice etniei: „Aici un cofetar italian se lovește de un crâșmar jidov; mai colo un croitor francez se înghiontește cu un ciubotar neamț; mai departe o modistă parisiană dă brațul unui ceasornicar svițer”. Vasile Alecsandri reușește să contureze finalmente un fel de (auto)imagologie socială, schițând cu multă perspicacitate și forță de observație această „fiziologie” colectivă.
În schița Balta Albă (1847), naratorul recurge la pretextul călătorului străin pentru a dezvălui contrastele societății românești din perioada tranziției de la regimul oriental la mult râvnitul mod de viață occidental. Naratorul apelează la impresiile de călătorie înregistrate de un tânăr pictor francez, care vizitează Valahia. Viziunea străinului îi permite scriitorului să dezvăluie esenţele unei civilizaţii, în care se întâlnesc, deopotrivă, mizeria cu luxul, vechiul cu noul, tragicul cu umorul. Semi-orientală și semi-europeană, această zonă culturală dă naștere la un joc de imagini și contraimagini, menținute într-un susținut raport oximoronic. Autorul manifestă o evidentă predilecţie pentru senzaţional, inedit şi pitoresc, pentru insolit şi exotic. Spre deosebire de Gr. Alexandresu şi Alecu Russo, Vasile Alecsandri știe să dezvolte abil anecdota, include dialogul firesc, spontan, transcrie senzaţiile proprii, directe, reușind, astfel, să inducă sentimentul trăitului, fără a sacrifica emoția estetică.
Procedeul alternării „descrierii cu povestirea de anecdote cu subiecte colaterale ori cu disertații pe teme istorice, sociale și politice” (Grigore Țugui) ia amploare în Călătorie în Africa, despre care G.Călinescu afirma că este „un sistem narativ pe principiul Decameronului”.
Intriga acţiunii şi a expunerii o formează o anecdotă simplă, banală: fiind pe malul oceanului, lângă golful din Gasconia autorul se ciocneşte în timp ce se scălda, cu un englez. Se împrietenesc şi pornesc împreună într-o călătorie. Acesta este pretextul narațiunii pe fundalul căreia se va țese expunerea sinceră, necenzurată, firească. Ea va reconfigura voiajul autorului în ţinuturile exotice şi pitoreşti din Extremul Orient, din Africa sau de la coastele mediteraneene. Vom atesta pagini întregi de descrieri ale naturii, adevărate festine descriptive, care nu devin insipide grație talentului de „pastelist”, dar și umorului factice al autorului. O secvență inedită este constituită de descrierea peisajului marin, ca spațiu benefic, de o energie aparte, ce incită dorul de aventură. Totodată, Alecsandri nu apare preocupat exclusiv de peisaj, ci observă şi particularităţile civilizaţiei altor popoare, aduce explicaţii despre mentalitatea şi obiceiurile localnicilor, prilej pentru a constata din nou discrepanțele dintre civilizația Europei occidentale și barbarismul lumii arabo-africane de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aparent detașat, vesel, purtat de „fantazia sa”, scriitorul se dovedește un observator fin, care nu ignoră nici monumentele arhitectonice și amănuntele istorice, nici magia peisajului. El rămâne un descriptiv sensibil la pitoresc, la exotic; se arată sedus de peisajul limpede, luminos, se desfată contemplând splendoarea calmă şi pură a spaţiului mediteraneean, rămânând doar pentru scurtă vreme captiv reveriei voiajere.
Romantică în esenţa sa, memorialistica de călătorie a lui Vasile Alecsandri, deşi e lipsită de invenţii epice definitorii, reliefează talentul descriptiv al autorului, naturalețea cu care povestește, fantezia de care dă dovadă în calitate de călător și povestitor, dar și sensibilitatea și umorul acestuia.