Spații culturale nr. 49 (7)

Gheorghe NEAGU

Nedumerirea
(Schiță de roman)

Pe Toader Șoican sătenii îl respectau. Fiu de erou al războiului de întregire a neamului, Toader se pomeni împroprietărit cu un hectar de pământ. De fapt împroprietărirea cuprinsese pe toţi eroii, orfanii de război şi pe cei care n-au avut de niciunele. El era orfan. Tatăl lui murise la Oituz. Toader primise pământ ca un fel de veşnică recunoştinţă. Mama sa mai avea un hectar dinainte de război. De aceea cedase fiului partea ce i se cuvenea ca văduvă de război. Astfel Toader avea acum două hectare de pământ. Păi, cu două hectare în Sofrăcești erai cineva! Cu tinereţea sa şi cu puterea sa de muncă îşi asigura bunăstarea. Nu împlinise şaisprezece ani și îşi lucra cele două hectare, aidoma celor mai harnici gospodari. An de an, cu trudă şi sudoare, băietanul strânsese recoltă după recoltă bogată, încercând să-şi mărească suprafaţa de pământ. Cumpăra oriunde auzea că se vinde vreo sfoară de pământ. Apoi şi mai îndârjit trudea pentru sporirea recoltei. Când mama lui îşi dădu obştescul sfârşit, Toader deveni proprietar de drept şi își întregi suprafaţa de pământ. Acum dorea să se însoare. O luă pe Firica lui Brăescu, morarul satului. Când în satul lor apărură primii legionari, Toader era printre cei care aveau aproape zece hectare de pământ. Parte din el pădure, pentru lemne de construcţii şi foc, parte fâneaţă, dar cel mai mult pentru grâu şi porumb. Toate acestea îi sporiseră averea, pe care nu visase s-o aibă în toată copilăria şi adolescenţa sa. Aşa că venirea legionarilor nu-l surprinsese. „Omul şi pogonul” prinsese inimile tuturor acelora care nu şi-au păstrat pământul ce le fusese dat, din lene sau din prostie. S-au purtat frumos cu el. Şeful cuibului legionar de la ei se nimeri a fi feciorul domnului învăţător Rugină. Şcolit la Viena şi Berlin, copilul îşi silise tatăl să ţină o cuvântare sătenilor de Ziua Crucii şi a căpitanului. Habar n-aveau sătenii cine a fost Zelea Codreanu, dar îl ascultau pe fiul de învăţător cu gurile căscate. Mulţi mai simţeau şi acum usturimea loviturilor de băț la palmă, sau durerea urecheatului, din cauza tablei înmulţirii. De aceea, tot ce le spunea învăţătorul era primit cu încredere. Promisiunile celor din legiune se dovediseră mai lesne de îndeplinit. Moşia boierului Arion era în satul lor. Însuşi Arion era un simpatizant la mişcării. Sătenii nu l-au văzut pe Arion, numai vechilul atunci când îl chema la Bucureşti, spre a-i prezenta încasările roadelor moşiei. Cum stăpânul moşiei era la Bucureşti, legionarii nu se putea atinge de el. Atunci se gândiră la cei care aveau pământ precum Șoican. Însă aceştia erau puţini şi nu le-ar fi fost de mare folos.
Într-o noapte urâtă, ploioasă, cu vânt puternic, legionarii se duseră acasă la Șoican. Toader trudit şi cătrănit de vremea de afară, se dezbrăcase şi se culcase lângă Firica. Legionarii bătură cu putere în uşă. „Cin’să fie la ceasul acesta?, se întrebă Toader sculându-se cu greutate din pat”.
– Deschide camarade, deschide!, desluşi el glasul lor, dumirindu-se.
Aprinse lampa cu mâinile obosite, o luă şi se îndreptă spre tinda unde-şi lăsase ciubotele pline de noroi. Trase ivărul, feri fitilul lămpii de vântul de afară şi-i lăsă să intre. Îi cunoştea. Unii, de-o vârstă cu el, aveau şi stagiul militar făcut. El nu, dăduse ceva ofiţerilor şi fusese reformat. Ce nevoie avea el de armată? Îi era de ajuns jertfa părintelui său. Vederea legionarilor nu-l impresionă. Îi chemă chiar în camera de culcare, semn că n-avea chef de vorbă cu unii ca ei. Din vorbă în vorbă, legionarii căutau să-i afle părerea, să ştie cu cine şi în ce ape se scaldă. Dar Toader era greu de prins. Îi învârti până ce-i ameţi, aşa cum făcea cu negustorii ce-şi punea mintea cu el, de toamna până-n primăvară, când îşi vindea roadele muncii şi al pământului. Până la urmă legionarii plecară aşa cum veniră. Ba, mai mult, erau convinşi acum că Toader Șoican nu era dintre cei care n-aveau un sprijin solid şi încă de la nivele mari. Apoi veni prigonirea legionarilor. Cei de care tremuraseră erau acum urmăriţi. Venirea nemţilor în ţară mai salvă cumva pielea multora din ei. Duşmanii tătânelui său, nemţii, îl făcuseră pe Toader a crede că armata era inutilă. Însă, făcu ce făcu şi din postura de concentrat în sat furniza armatei nutreţurile şi cerealele necesare. De fapt, oarecare apatie se vedea şi la autorităţile militare româneşti în recrutarea soldaţilor spre a fi trimişi pe front. Cei mai mulţi săteni au rămas pe la casele lor. Plecaseră pe front doar câţiva apropiaţi de vârstă celor încorporaţi. Încercuirea de la Cotul Donului aduse doliul și în satul lor. Primul mort dus la cimitir cu mare fast a fost fiul învăţătorului Rugină, legionarul. Îl adusese Vasile Cucu într-un camion cu prelată, cu sicriu cu tot. Era singurul ofiţer al satului din acel război. Iar Cucu, singurul subofiţer din cei ce fuseseră în casa lui Toader în noaptea când acesta nu-şi spusese lămurit adeziunea şi singurul legionar ce nu abdicase de la crezul legiunii. O spusese răspicat şi la căpătâiul mortului şi la groapa săpată în pripă în cimitirul satului. Preotul slujise ce slujise, dar Cucu cocoţat pe mormanul de pământ scos din groapă ţinu o cuvântare despre meritele locotenentului legionar. Sătenii îl priviră mai întâi muţi, apoi uimiţi. Nu se obişnuise aşa ceva în satul lor. Învăţătorul însuşi, strivit de durere, îşi găsea cu greu echilibrul în faţa vorbelor rostite de subofiţerul legionar.
Apoi totul reintră în obişnuinţă şi uitare până când începură a se îndesi numărul sicrielor şi al fugarilor. Dar şi cu asta se obişnuiră sătenii. Mai multă vâlvă făcuse întoarcerea subofiţerului legionar, fugar şi el, îmbrăcat în haine civile, căutându-şi adăpost în casa destul de dărăpănată a părinţilor dispăruţi de multă vreme în cimitirul mut şi răbdător. În primele zile îşi mai plimbă chipul încruntat şi semeţ pe la crâşma satului, apoi nu îndrăzni să mai apară. Şi asta din pricina unei vorbe în doi peri rostită de Toader Șoican:
– Iată uite, bă, s-a întors şi viteazul nostru legionar!, zise acesta într-una din zile, de parcă atunci l-ar fi văzut.
Fostul plutonier se înroşi, apoi se învineţi la faţă.
– Tu vorbeşti, bă învârtitule?!, îi replică el cu amărăciune.
– Dacă nu mă învârteam eu şi alţii ca mine, trăgeai mâţa de coadă şi atunci, şi acum. Legionarii nu mănâncă? Dar nemţii? Unii s-au dus, alţii sunt pe ducă, numai tu ne rămâi pe cap!, îi zise Toader golindu-şi sufletul în faţa celor adunaţi la un păhărel de ţuică. Sătenii rânjiră.
– Eu aş zice, Toadere, că atâta vreme cât mai ai gât, trebuie să ai grijă de cap. Nu de alta, dar ar fi păcat să ţi-l pierzi taman acum!nu se lăsă subofițerul.
– Nu-i duce tu grija capului meu. Dacă într-al tău ar fi fost ceva, n-ai fi ajuns să te furişezi acum printre noi. Mie, ruşii o să-mi ia pământul, sau poate nici atât, dar ţie precis îţi vor lua capul. Şi-apoi ruşii vin şi pleacă. La fel şi nemţii. Tot străinul se întoarce de unde a plecat, dar tu rămâi cu noi. Omul şi pogonul! Măcar tu ai de-un pogon?
– Ce să facă bă cu el? Că n-a ştiut a ţine sapa de când îl ştiu!, zise un alt sătean.
– Apoi, cine să-l înveţe? Tată nu, mamă nu. El cu politica şi cu vorbăria!, rosti un altul sorbind din ţoiul golit pe jumătate.
– O să mai vedeţi voi! Vin bolşevicii şi-o să vedeţi voi atunci!, zise Cucu cu îndrăzneală ieşind pe uşă furios.
– Iată uite, năpârca!, zise Toader tare, să-l audă ce ieşise, răcorindu-se.
Hohotele şi vorbele lui susţinute de ceilalţi îl însoţiră şi-l răniră de moarte pe Cucu. Nu-i mai ieşiră din suflet până când nu pleacă din sat, tot cu ele şi tot cătrănit. Unde plecase, încotro se îndreptase, nimeni n-ar fi putut spune. Şi-apoi nimănui, nu-i mai ardea de aşa ceva. Bubuitul tunurilor se auzea din ce în ce mai distinct şi mai apropiat. Îngrijorarea sătenilor sporea tot mai mult. Zvonuri tot mai ciudate s-auzeau şi la ei. Unele spuneau că e pace, altele că e război cu nemţii, altele că vin ruşii, altele că vin americanii. Ziare nu erau decât la oraş, ori sătenii nu se duceau rar acolo. Nici Șoican nu era mai liniştit. Vremea seceratului trecuse, grâul se făcuse, hambarul era plin, iar porumbul nu mai aveau mult şi stătea să se coacă. Avea nevoie de ştiri adevărate, de certitudini, ca de aer. Nu-i plăcea să se cufunde în neştiinţă. Preţurile la cereale crescuseră în aşa hal că nu-i venea a crede. Trebuie să se convingă el însuşi. De aceea, plănuita şi mereu amânata plecare se transformă în cele din urmă în faptă. Îşi înhămase caii cu grija gospodarului, îşi privi copiii dormind, apoi îşi luă traista cu cele de-ale gurii din mâna Firicăi şi se urcă pe scândura de lemn acoperită c-o scoarţă învechită şi spălăcită de vreme. Apucă biciul de codirişte şi-şi îndemnă caii cu un plescăit din buze şi cu o smucitură de hăţuri. Curând zgomotul roţilor se pierdu în răcoarea dimineţii pâcloase ce coborâse în acest sfârşit de august. Firica îl urmă, apoi închise poarta şi intră în casă. Drumul, ceaţa şi liniştea dimineţii îl predispunea la moţăială. Numai hurducăiala drumului pietruit îl mai ţinea treaz. Deodată, din marginea unei porumbişti îi săriră în faţă nişte străini. Îmbrăcaţi în haine nemţeşti, descheiaţi şi nebărbieriţi, îi făcură semn să oprească. Toader îşi încordă toată făptura, apoi se linişti. Nu erau cu arme la vedere. Îşi biciui caii cu putere, dureros şi ferm, dând buzna printre ei. Surprinşi, se dădură deoparte. Apoi în urma lui rostiră cuvinte al căror înţeles nu l-ar fi cunoscut şi nici n-ar fi avut de ce și de unde. Auzi doar zgomotul unei împuşcături şi se pitulă între loitrele căruţei, biciuind şi mai tare caii înspăimântaţi. Căruţa zbura peste hârtoapele şi denivelările drumului. Scăpase. Îşi lăsă caii să se oprească singuri şi să-şi tragă răsuflarea. Apoi se linişti încercând să-şi limpezească cele întâmplate. Nu reuşi. Spera să se lămurească la oraş, unde soarele era deja de-o suliţă pe cer. Se auzeau bubuituri şi mai apropiate decât cele din ajun. Crezu că sunt tunuri şi le aşteptă repetarea. Degeaba, zgomotele nu se mai repetară. În zare, oameni în mişcare. Spre înaltul cerului, nori de fum negru se ridică cu repeziciune.
Cerul se înseninase. Toader Șoican se sperie. Îşi opri căruţa, pe care o trase într-o parte a drumului încercând să desluşească ce se întâmplă, ce anume se mişca în depărtare. Nu se dumiri. Siluetele mărunte erau prea departe pentru a se putea lămuri. Intimidat, îşi întoarse căruţa. Apoi îşi aminti de nemţii pe care îi depăşise şi de care abia scăpase. Se răzgândi şi întoarse din nou, hotărât să-şi continue drumul spre oraş. Nu pentru multă vreme. Soldaţi nemţi şi civili înspăimântaţi, îmbarcaţi în tot felul de vehicule veneau în trombă, stârnind valuri de colb. Toader se trase într-o margine, apoi o luă de-a dreptul pe câmp. „Deci nemţii fug”, îşi zise el urmărindu-i cu privirea. Curând, convoiul de refugiaţi se îngroşă şi mai mult, drumul devenind neîncăpător. „Şi toţi o să treacă prin satul nostru”, îşi mai zise el hotărât de data asta să se întoarcă. Întoarse, blestemându-şi clipa când se hotărâse să plece. Se lăsă depăşit de camioane şi de vehiculele motorizate,fiind ajuns de cei fără alte mijloace de transport, decât cai, căruţe şi propriile picioare. Printre ei şi români, iar printre pedestri şi Vasile Cucu. Transpirat şi înspăimântat, alerga de-a valma cu ceilalţi spre aceeaşi ţintă. Când îl zări pe Toader, ochii îi sclipiră răutăcios. Se îndreptă spre căruţa acestuia însoţit de câţiva nemţi cărora le spusese ceva repezit şi de neînţeles pentru Toader decât cuvântul „kamarad”.
– Opreşte câine!, îi zise Cucu agitându-şi ameninţător automatul.
– Aaa, tu erai?, se prefăcu Toader bucuros că-l vede oprind căruţa.
– Dă-te jos!, îi spuse Vasile cu glas sugrumat de răutate.
– Mai bine urcă tu sus!, îi zise Toader zâmbind.
– Dă-te jos, bă, n-auzi? Îi zise Vasile îmbrâncindu-l cu ţeava automatului.
Nemţii îl priveau uşor nedumeriţi. Sub ochii lor, Vasile Cucu se urcă în coşul căruţei, îl lovi cu cizma pe Toader în şale şi-l sili să sară jos. Apoi le făcu semn nemţilor să se urce. Aceştia încă ezitau.
– Urcaţi, la mama dracului!, o dădu Vasile pe româneşte. Vin bolşevicii nătărăilor!, mai zise arătând cu automatul spre spate.
Înţelegând, nemţii se urcară bucuroşi. Unul din ei, apucă hăţurile întinse de Vasile dând să îndemne caii la drum.
– Păcat de tine, bre Vasile!, zise Toader cu amărăciune. Unde crezi că ai să ajungi?
– Lasă gura dobitocule!, se răsti Vasile îndreptând automatul spre Toader.
Acesta îl privi nemişcat. Unul dintre nemţi încercă să-i atragă atenţia.
– Nein, Kamarad, nein!
– Kamarad pe dracu!, zise Vasile slobozind în trupul lui Toader toată încărcătura automatului, mai înainte ca vreunul dintre nemţi să poată interveni.
Șoican căzu mai întâi în genunchi, apoi cu faţa în ţărână. Pălăria se rostogoli la câteva palme de capul plin de transpiraţie. Trupul îi zvâcni de câteva ori, apoi rămase nemişcat.
– Nein.Warum?, nu-şi putu reţine nedumerirea neamţul din coşul căruţei, privind la trupul celui căzut şi la faţa schimonosită de ură a subofițerului. Nur zu! Mai zise el. Apoi dând bice cailor se alătură coloanei.
Din văzduh, se auzea huruind din ce în ce mai aproape, motoarele unor avioane de asalt.

Mircea TECULESCU

Poem despre curăţirea inimii

în sălașul pierdut al clipei,
pe culoare din vise ţesute,
roata cu șapte spiţe albe
se învârte, învârte, învârte;

lucruri în jur urcă spre cer,
aerul trupul ne putrezește,
ura un clopot parcă e
și ne adoarme, și ne trezește;

mâinile Tale cu stele, Doamne,
apasă ușor peste dorinţă
și inima una se curăţă –
neagră fiinţă, albă fiinţă

Banchize și nori

tainice și
pasionante
bucăţi de timp
sunt uneori
oamenii,

ce flori să-ţi pun
pe mormânt
când o să mori,
spuse fetiţa tatălui său,
însă tatăl nu zise nimic,
pentru că el
nu iubea florile

niște plante
aparte, ce încet-încet
își șterg culorile și
devin unice amintiri,
ascunse rădăcini
pentru alte plante,

în curând urma nunta,
așa că viitoarea mireasă
își rugă bunica
să pună-o invitaţie,
ca o floare,
la crucea mamei,
în curând urma nunta

bucată de timp,
din care vor naște și crește
alte bucăţi de timp,
bucăţi de timp,
timp

Magdalena ALBU

GEORGE CALBOREANU – DE LA ESTETICA SUPERIOARĂ A TEATRULUI, LA URÂTUL EXISTENŢIAL…

„Suntem lumină unii pentru alţii.
Fiecare se umple de lumina celuilalt.”
(Dumitru Stăniloae)

Nimeni nu a găsit răgazul să îi asculte, la final de viaţă, durerea. Cuvintele limbii, aşezate cândva în armonia sonoră a unei dicţii de o perfecţiune sculpturală, nu i-au mai putut vindeca de astă dată rana deschisă a propriei sale inimi. Strigătul mut al deznădejdii – „Sunt bolnav, de urât!” – nu i-a fost înţeles nici măcar de o singură Fiinţă. Oamenii nu făceau rost de timp ori de suflet, uitând că parcursul lor teluric nu era altceva decât oglinda vremelniciei în care neîntâmplător s-au ivit. Să fi fost tot acest chin al sfârşitului de existenţă singura variantă mântuitoare la ieşirea din scena teatralo-mundană a unui actor cu vocaţia trăirii isihaste precum GEORGE CALBOREANU?!…

Dumnezeu-Fiul parcă murise pentru el o dată cu ultima vibraţie a rugăciunii domneşti din „Apus de soare”. De regulă, multitudinea conotaţiilor dramatice, care însoţesc cea din urmă secvenţă temporală a destinului individual uman, nu reprezintă un simplu semn distinctiv al neputinţei biologice fireşti, ci ele au darul de a muta radical coordonatele axiologice funciare ale persoanei de pe orizontala deşartei slave lumeşti pe verticala Luminii lui Cristos. E, de altfel, cea mai mare şansă a Omului de a ridica în faţa veşniciei privirea dinspre ţărână către văzduh.

Dacă aş încerca să strâng într-o bună zi întreaga tristeţe multimilenară a lumii cu gândul de a nu-i mai da drumul vreodată în Univers, unicul loc sacru, unde aş aşeza-o cu temeinicie, ar fi sufletul ars de rugăciune al unui eremit. Pentru că numai acolo, în micul altar neimprovizat al dumnezeirii, ea, tristeţea, s-ar topi, până la ultima sa cuantă de energie distructivă, în focul neîntrerupt al pocăinţei şi al înaintevederii a tot şi a toate. Un astfel de trăitor al pustiei, călătorind deloc bezmetic şi cu de la sine voinţă prin deşertul continuu fumegând al lipsei de sacralitate, poate fi considerat şi actorul, iar interpretul principal al piesei lui Barbu Ştefănescu Delavrancea cu asupra de măsură, căci arcul de lumină, pe care inteligenţa creatoare a lui CALBOREANU l-a descris întotdeauna cu minuţie de-a lungul şi de-a latul frontonului artei dramatice româneşti, a metamorfozat în timp, aidoma unui vulcan cu lava sângerândă, umanitatea depoetizată a profanului obosit.

Cu puţin înainte ca secolul XIX să îşi lepede-n grabă suflarea, lăsând loc de respiro şi de producţii culturale diverse următorului ev istoric, mai precis, la început de ianuarie 1896, sămânţa necunoscută a vieţii căpăta cu bucurie trup şi identitate prin ţipătul unui copil, care avea să mântuiască peste ani, în felul lui, o dată cu jertfa proprie, spiritul pământului de unde a ţâşnit. Puţine personalităţi au avut pe parcursul existenţei privilegiul acesta divin. Una dintre ele a fost LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ însăşi, Hamletul feminin plin de poezie şi profunzime al teatrului naţional de veac XX, dacă îi putem spune aşa. GEORGE CALBOREANU – geniul răpus, finalmente, de pasărea întunecată a durerii – şi-a desenat, la rându-i, cu fermitate, linia nuanţată a destinului, ca pe o evidentă propensiune a unui suflet de om în stare să înlăture, cel puţin pe durata intervalului său artistic, bezna tăcerii generale şi surghiunul solitudinii lumeşti…

Crucile vorbesc. Mai mult decât au Fiinţele umane curajul să o facă. Ele nu lasă urme pe zăpadă şi nu se tem de curgerea mută a timpului ori de imemorialul şopot al apelor pământului. Pot împrăştia, însă, în juru-le, lumina aceea puternică sau difuză a spiritului deja de mult ascuns în măruntaiele ţărânii, topind, în geometria lor fixă, tot fluviul de neiubire din cuprinsul întregii lui vieţi. Oricum ar fi, crucile nu se vor opri nicio clipă din a-şi spune cu sinceritate povestea acelui om, care le va înţelege cu uşurinţă glasul. Uneori, e-adevărat, ele plâng, fiindcă ştiu cu precizie că steaua lor alburie nu mai apucă să pâlpâie vreodată într-un colţ singuratic de Univers. Te simţi atunci în mare suferinţă, tu, cel care vei deveni cândva, la rându-ţi, cruce, tocmai pentru că nu le poţi opri sau şterge măcar cu delicateţe lacrima, iar asta răneşte sufletul celui încă viu mai mult ca orice…

De nenumărate ori, cerul este acoperit de prea puţine stele, iar pământul lipsit de orice metaforă a frumuseţii. CALBOREANU exact de maladia aceasta a urâtului suferea, de negura apăsătoare a unei existenţe chinuite pe final care se întindea ca o pecingine de colo până colo, cuprinzând în plasa ei perfidă totul: natură, aer, suflete, nefiinţă… E greu să te intersectezi cu un secol în raport cu care, afară de timpul fizic, nu ai aproape nimic în comun, dar să îi parcurgi, totdeodată, traiectul îngust ca un înţelept fără vreme, venind dinspre eternitate spre a pleca iarăşi către ea cu cifrul marii taine a lumii pe îndelete desluşit. Şi ce poate fi mai frumos pe pământul acesta al lui Dumnezeu decât a-ţi fi îngăduit să mângâi cu propriile tale palme veşnicia, iar ea să îţi răspundă simplu, la un moment dat, prin crengile cenuşarului firav de lângă piatra roşietică a crucii?!…

„În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt.”, iar „Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu.”, îi mărturisea marele teolog al Iubirii, Dumitru Stăniloae, Părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard. Arta interpretativă a actorului GEORGE CALBOREANU s-a constituit, în plin veac XX, ca o veritabilă formă de răspuns dat, prin estetica trăirii sale interioare, desacralizantului spaţiu existenţial din care făcea, la rându-i, parte, dar şi ca o scară cu trepte solide către cetatea întâi stătătoare din înalt. O artă ce anulează şi azi, din perspectivă temporală, dimensiunea negativă a trecerii.

P.S.
În memoria celor 120 de ani de la naşterea actorului George Calboreanu (3 ianuarie 1896 – 12 iulie 1986), respectiv, a celor 30 de ani de la trecerea sa la cele sfinte.

Adrian BOTEZ

NECESARA MINUNE

în zadar se schimbă nopţile în zori:
unde sunt ciobanii sfinţi şi rugători?
unde-s – dârzi – voivozii – magii crăişori
în această ţară adâncată-n nori?

vai – pitice vremuri şi preascunde frunţi
e degeaba încă stâncă-n vechii munţi:
aţi uitat să daţi cu pietre după câini
iar turbaţii v-au muşcat şi piept şi mâini

zmeii ne-au sorbit şi sufletul şi glia
ne-a rămas – străin pleoştită – pălăria…
părăsit-am vatra – ni s-a stins mânia

râdem când – prosteşte – surpăm temelia
…Criste – simt prin neguri – gâfâit respiri:
iscă-n plebi-cenuşă jarul de martiri!

MAI RĂU DECÂT MINE

am stricat cuiburi de stele
am surprins nuditatea Lunii
poduri surpat-am în cer să se-ntoarcă străbunii
am dezertat din hore de iele
afişe de circ am lipit pe aripi de cocor şi lăstuni
de duşcă-am dat timpul – vulcanii din lumi…
…ce mai vreţi – oameni buni?
mai rău decât mine nu poate fi decât
cel ce-a uitat de
fulgere – spre-a vădi în temple
lumina – sau
cel ce nu şi-a sculptat în
Poem – toată vina

DEMISIE

obosit – bolnav şi lânced – răstignit pe valuri
vreau arsura unei stele – dincolo de maluri
am vâslit spre nemurire – ciung şi făr’ de-aripe
în priviri frământ ruine – înfrângeri – risipe…

am scârbit în ceruri zeii – exhibând năpasta
m-am scârbit pe mine însumi – străpungându-mi coasta
nici n-aştept mustrări de soartă – laşă amânare
scurt poemul ce privirăţi e-o demisionare

Tudor CICU

Cap. 10 Jurnal de front (II)

(Din jurnalul de front al sublocotenentului Costea Petran)

10 noiembrie 1942

Am sosit la Perekop încă de la orele 8,00 dimineaţa. Mult în spatele podului, încă se mai aud bubuituri de tun şi salve de obuze căzute pe câmpul de luptă. Dar aici, la pod, deocamdată e linişte. Ni s-a spus că frontul e departe. E prin Caucaz, prin Don, sau pe undeva, pe acolo. În apropierea noastră, nu puteau fi decât trupe de recunoaştere ori din acele comandouri trimise să prindă vreo limbă. Convoaiele şi unităţile militare s-au risipit în linii ordonate, dispărând dincolo de pod. Conform organizării subunităţilor pentru luptă ce avusese loc la Odesa, eu am luat în primire postul nr. 1 din secţia Brigăzii 5 Artilerie a Diviziei 5 Infanterie Buzău. Printre recruţii încorporaţi în armată, în 1942, am găsit şi doi şvabi din Banat, buni cunoscători ai limbii germane. E un fapt ştiut ca fiecare divizie să aibă cel puţin un cunoscător al limbii germane care să fie de ajutor la diverse discuţii avute pe front cu aliaţii germani. Aici m-am despărţit de sublocotenentul Vasiliu. El a rămas să asigure protecţia podului, pentru o eventuală retragere a trupelor noastre, la ofensiva trupelor ruseşti, în caz contrar, podul avea să fie nimicit cu aviaţia germană. Personal mi s-a transmis că vom fi îmbarcaţi într-un tren de marfă şi vom avea ca destinaţie finală oraşul Mariopol, de unde trebuia să mergem mai departe către front, pe jos, în coloană de mers. Ni se spusese că ruşii demontaseră liniile trenului către nord. La Mariapol, în timp ce noi descărcam caii şi vehicolele din tren, pe lângă garnitura noastră se plimba un subofiţer german care a avut, în cele din urmă, o discuţie mai lungă cu şvabul Otto Hünsel, pe care-l luasem cu mine în postul de observator. Printre altele, subofiţerul german i-a spus observatorului meu că acum războiul cu ruşii nu mai este uşor, aşa cum a fost la început, că „ruşii se apără acum mai dârz, în plus acum posedă şi o armă secretă care este de temut, o numesc «Katiuşa», o armă pe care o folosesc cu succes numai acolo unde vor să spargă frontul”. Cele afirmate de subofiţerul neamţ s-au dovedit a fi adevărate. Când am ajuns la Serafimovici, în punctul de apărare pe Don, acolo se sfârşea tot ce era viu şi omenesc. Localnicii abandonaseră locuinţele, iar cele mai multe dintre ele erau numai ziduri şi ruine. Am găsit tranşeele gata făcute de germani. Tranşeele nemţilor erau la înălţimea unui om şi cu anumite locuri pentru tragere în locurile mai ridicate. Comandantul de companie stătea într-un buncăr, iar noi, restul, prin şanţuri, pe unde apucam. Soldaţii au primit câte un loc sub pământ, în tranşee. Acolo aveau să vegheze, să mănânce, să doarmă şi să-şi omoare păduchii, până la o nouă comandă.

Noaptea de 10 noiembrie

E ora două noaptea şi ochii mei sunt tulburi de atâta fum. Până acum un ceas, s-a cutremurat pământul de salve şi obuze. Nici răpăielile puştilor n-au încetat decât acum, cam de o jumătate de oră. În noapte, vedeam cum flăcările răzleţite, ici-acolo, provocau incendii ce umpleau văzduhul de vâlvătăi. Rachetele se proiectau pe cer, şerpuitoare în cădere, ca nişte comete, apoi iar se auzea la orizont câte o salvă de tun şi obuzele făceau un fel de şuierat ascuţit, apoi explodau umplând cerul cu jerbe de foc, fum şi praf. Doar că atacurile ruşilor erau doar locale, numai pentru a verifica şi cunoaşte tăria frontului de apărare şi puterea de foc a infanteriei noastre, dar nu au străpuns linia pe care se aflau tranşeele noastre. În seara aceasta am auzit pentru prima oară tăria acestor arme de temut numite «katiuşe». Mă uimiseră la început, fiindcă nu realizam ce să însemne acele dâre luminoase, ce apăreau din spatele bateriilor de tragere inamice, succedându-se la intervale de circa o secundă, dâra lor luminoasă fiind foarte subţire (tot să fi fost 8 sau 10 dâre), de au căzut pe câmp, în apropierea tranşeelor batalionului, făcând la impactul cu solul nişte explozii foarte puternice de zguduiau pământul până la noi, cei care eram în punctul de observaţie, în spatele acestui batalion, cam la un km.

11 noiembrie 1942

Toate măsurătorile efectuate şi de celelalte posturi de observaţie au fost transmise în noaptea de 10 noiembrie la observatorul nostru central. Dimineaţa, la întoarcere, ne-au spus că azi noapte au venit ruşii cu un tanc şi au dat peste căruţa cu marmidele de mâncare. Servanţii au dezlegat caii de la marmidă şi au plecat cu marmida iar noi am rămas nemâncaţi. Tot în dimineaţa acestei zile, când s-a dus un avion de observare al Corpului de Armată să facă observarea, locul era gol. Se cunoştea că acolo a fost o baterie de tragere, dar că părăsise între timp locul din care a tras. Mai târziu am aflat şi eu că toate bateriile ruseşti de katiuşa părăseau imediat poziţiile din care au executat o tragere, ştiind bine că inamicul (trupele germane şi aliaţii acestora) le vor descoperi atât ziua, cât şi noaptea. Am făcut o inspecţie la tranşeele soldaţilor din batalionul de tragere şi am stat de vorbă cu soldaţii. Şi cum am ieşit, nu ştiu cum au făcut ruşii de ne-au descoperit. Căpitanul a zis să nu mai ieşim afară, că vom fi luaţi drept ţinte sigure. Ne-am desfăşurat în linie de trăgători. Pe cer au apărut trei avioane ruseşti din acelea cu biplan, făcând să vuiască văzduhul. Tocmai când deveniseră ameninţătoare pentru liniile noastre, a venit un Messerschmitt şi, numai într-un sfert de oră, prin câteva volute şi manevre dibace, le-a doborât pe toate. De frică, soldaţilor li se făcuse greaţă. Simţeau un fel de sfârşeală de la stomac. Unii chiar vomitau. Alţii spuneau că li se încreţise pielea pe ei şi degetele li se încleştaseră pe trăgaciul puştilor. Mulţi, însă, au fost treziţi din somn şi, înjurând, ca la uşa cortului, poticnindu-se şi urlând în cădere, încercau să se pună la adăpost. Ofiţerii se repezeau cu buzele strânse, aruncând sudălmi care mai de care asupra celor ce alergau peste câmp, de-a valma. Era pentru prima oară că vedeam un asemenea vacarm. Imediat după atac, aveam să realizez că şi eu rămăsesem asurzit de tăria exploziilor şi nu-i de mirare de ce mi se părea că am dinainte o turmă de animale bezmetice. În urma acestor vânzoleli, rămâneau, ici şi acolo, cadavre. După ce s-a aşternut liniştea, ne-am trântit cu toţii în tranşee. Unii mâncau, alţii fumau ori stăteau de vorbă despre cele petrecute cu un ceas înainte. După ce lucrurile se mai liniştiră, i-am auzit vorbind despre locurile lor de baştină, despre muieri, minţind fiecare pentru a-şi alunga teama şi a se da cocoşi de munte. Alţii îşi căutau păduchii, prin cămăşile cu mâneci tăiate, după care se culcau. Lipsa mânecilor la cămăşi mi-a stârnit curiozitatea şi l-am întrebat pe un subofiţer aflat mai de mult timp pe front:
– Ce-i cu cămăşile soldaţilor? Aşa le-au primit?
– Nu, mi-a zis. De ce întrebi?
– Aşa, din curiozitate…
Mi-a spus că soldaţii nu primiseră pe front izmene, ci doar nişte chiloţi. Dar, din cauza frigului, soldaţii îşi tăiau mânecile la cămăşi şi le coseau în prelungirea chiloţilor, încropind, în locul lor, izmenele necesare. Aveam să descopăr, pe propria mea piele, cele spuse mai deunăzi de sublocotenentul Ion Vasiliu: «Nici noi nu vom fi mai diferiţi ca soldaţii noştri. Cât vom fi pe front, vom trăi ca şi ceilalţi în murdărie şi umezeală, cu păduchi şi fără a avea răgazul avut dinainte, de a te dezbrăca de uniformă, şi fără a-ţi mai scoate cizmele din picioare, cu săptămânile. Te vei obişnui, dragul meu, fiindcă n-o să ai încotro.

11 noiembrie, seara

În marşul pe care l-am făcut alături de trupele de artilerişti, de la Mariopol la Serafimovici, de mai multe ori am întâlnit femei bătrâne umblând izolat pe câmpuri, pe văi, pe coaste de deal, adunând fructe de poroambe, de măceşi, de gherghine… Le-am întrebat pentru ce adună acele fructe, la ce folosesc.
-Nujno zimoi (pentru iarnă), spuneau ele. Adică era singură sursă de hrană pentru iarna care se apropia.
În apropiere de Serafimovici s-a dat un ordin să se întrerupă marşul. Toţi ofiţerii au fost convocaţi la comandantul regimentului. Eu am rămas lângă soldaţi şi, cum se spune, în acest răstimp ţineam locul comandantului de subunitate. Singurul motiv că fac şi aceste însemnări e pentru faptul că mai acum jumătate de ceas am pălmuit un soldat. Iată cum s-a întâmplat. În subunitate se află şi un caporal Stănică, de fel măcelar de prin oraşul Buzău, dar şi un mare bandit în materie de furturi de animale şi păsări vii de la populaţia civilă. Cum ne aflam în repaus, apare în subunitate şi acest Stănică, şi după el o rusoaică bătrână în hohote de plâns, blestemând în limba ei ceva de genul: „o moei jizni… gus, gus menia. Ştobî dat mne nazad”.
– Ce spune femeia asta? Ce vrea? Am întrebat un soldat care rupea câte ceva ruseşte.
– Zice că domnul caporal i-a furat gâsca din curte. Îşi vrea gâsca înapoi.
L-am întrebat pe caporal dacă e adevărat ce spune femeia. Mi-a zis că nimic nu-i adevărat şi se jura că nu este vinovat. A repetat afirmaţia asta de mai multe ori.
– Aşa-s toate baborniţele astea, domnule sublocotenent. Blestemă şi li se năzare din senin. Cum văd un ostaş de-al nostru, cum îi pune în spinare orice…
Insistenţele lui m-au iritat şi înfuriat la culme:
– Soldat!… Să nu minţi! Nu suntem hoţi şi pungaşi. Dacă i-ai luat gâsca, dă-i-o înapoi. Şi i-am cârpit două palme zdravene, ameninţându-l că-l duc imediat la raportul comandantului de regiment. Atunci a scos gâsca de sub nişte desagi şi i-a înapoiat-o rusoaicei care nu ştia cum să-mi mai mulţumească pentru gestul făcut, pupându-mi mâinile, ca unei căpetenii de vază. Apoi a plecat cu gâsca acasă. Sper să fie ultima dată când mai pălmuiesc un soldat.

11 noiembrie 1942

Noaptea de 11 spre 12 noiembrie, de milă ce-mi era pentru caporalul pălmuit, ce se retrăsese necăjit departe de grupul de soldaţi aflaţi în repaus, câteva lacrimi mi-au curs pe obraji şi multă vreme n-am putut dormi. „Toţi sunt abătuţi – mă gândeam -, cred că din pricina hranei insuficiente şi a echipamentului neadecvat serilor geroase din stepa rusă”. Cum îmi spunea şi Vasiliu, care era din 1941 în Crimeea, lucrurile de pe frontul de sud nu se schimbaseră cu nimic, deşi Odesa fusese declarată ocupată de ai noştri cu un an în urmă. Aceleaşi bubuituri infernale de artilerie, aceleaşi lupte pentru o casă, pentru o tranşee se mai dădeau încă, în zona dintre Mariopol şi mai departe, către Tagarok. Iar soldaţii noştri erau tot prost alimentaţi. Îmi povestea Vasiliu (şi nu credeam), cum se transformase o parte din cavaleria română în infanterie. Caii fuseseră sacrificaţi de soldaţi şi devoraţi drept hrană. Că ciorba ori gulaşul din carne de cal deveniseră un deliciu. Dimineaţa, după o noapte geroasă într-un adăpost mic din linia 1-a Infanterie, nu departe de punctul meu de observare, au fost găsiţi doi infanterişti morţi, îmbrăţişaţi, îngheţaţi. În raportul comandantului s-a scris că aceştia avuseseră nişte boli mai vechi. Dar, cred eu, este de neiertat că trupele noastre se găsesc şi în luna aceasta de noiembrie echipaţi cu chiloţi scurţi de vară. Şi nu era de mirare că nişte soldaţi mai inventivi şi-au tăiat mânecile cămăşilor de pe ei şi le-au cusut ca prelungiri la chiloţi pentru a le transforma, cât de cât, în izmene.

(Fragment din romanul în lucru: „Pierduți prin Siberia”)