Spații culturale nr. 4 (4)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Cu Alecsandri, în Mahalaua Aniţei şi a strănepoatei sale, Elena

Sunt drumuri pe care aş dori să le fac şi altele pe care ştiu că am să le şi fac. La Mahala este unul din acestea din urmă şi chiar dacă a durat un sfert de veac să-l parcurg, tot am ajuns în aşezarea căreia zguduitorul destin al Aniţei Nandriş-Cudla, emblematic pentru miile de români deportaţi în Siberia numai pentru vina sângelui şi a limbii lor, i-a dus vestea în lume. Deşi lângă Cernăuţi, adică aproape de Suceava, se vede că încă nu-i venise ceasul. Ceea ce însă nu mi-am imaginat nicio clipă a fost că bătaia sa va răsuna graţie lui Vasile Alecsandri, că ,,acel rege al poeziei, vecinic tânăr şi ferice” mă va purta în satul tragicei bucovinene. Pentru că răspunzând unei invitaţii, a mea de la dr. Gheorghe Gabriel Cărăbuş, directorul Bibliotecii Bucovinei ,,I. G. Sbiera” Suceava, iar a sa, împreună cu dr. Alis Niculică, şef de secţie la această instituţie, venind de la dna Natalia Fileak, directoarea Bibliotecii Regionale ,,M. Ivasiuk” din Cernăuţi, cu adjuncta Maria Dovgan, în cadrul unui parteneriat viu, creativ, exemplar, articulat pe ideea de salon de carte, am avut şansa unei deschideri de neuitat a lui 2016 ca an menit să cinstească cei 195 trecuţi de la naşterea lui Alecsandri. Faptul că o evoc abia acum, spre finalul anului dedicat poetului de la Mirceşti, îşi are explicaţia într-o nevoie a lecturii mai puternică decât scrisul după reîntoarcerea de la şezătoarea literară ţinută la Biblioteca Sătească din Mahala de forţele artistice de toate vârstele ale localităţii. Chiar de toate vârstele, dacă îl luăm în seamă şi pe nepoţelul bibliotecarei-şefe de aici, Mariana Boiciuc, când interpret, când spectator entuziast în braţele bunicii. Însă adolescenţa, elevii au constituit dominanta, şi cu forţa tinereţii le-au valorificat înzestrarea şi Elena Petriuc, directoarea Casei Culturii Mahala, şi acordeonistul Ilie Caulea. În ce mă priveşte, am avut o bucurie în plus în reîntâlnirea cu vechea mea prietenă, ziarista Maria Toacă, redactor-şef adjunct la publicaţia românilor din Ucraina, ,,Zorile Bucovinei” din Cernăuţi, şi ne-am bucurat să revedem sau să cunoaştem câteva din bibliotecarele de care depinde atât de mult soarta cărţii româneşti în nordul Bucovinei: Elena Mihai, de la Herţa, Ludmila Melniciuk, Adela Hulpe, Aurica Eremia, de la Noua Suliţa (raionul în care se află comuna cu Mahala sat de centu), Olga Lughina, de la Storojineţ, Olga Zaidel, de la Ostriţa.

Când am coborât din maşină, silindu-ne să ne ridicăm privirile, ne-a întâmpinat, aşezată parcă pe punctul cel mai înalt al Mahalalei, o clădire masivă, impunătoare: Casa Culturii, în spaţiul căreia funcţionează şi Biblioteca, adăpostind la rându-i – cu stative, cămăşi naţionale, catrinţe, trăistuţe, încălţăminte de la debutul secolului trecut, unele poate şi mai de mult -, un început de muzeu sătesc. ,,Temporar, ne spune cu neascunsă satisfacţie iniţiatoarea sa, deoarece îşi va avea localul propriu!” Blondă, energică, frumoasa doamnă este una din cele mai cunoscute românce din această parte a Bucovinei: absolventă a unui liceu de artă, interpretă a Coanei Chiriţa şi autor moral al unei reuşite puneri în scenă a ,,Pietrei din casă” în perioada directoratului ei la Casa Culturii, menţiune care se cere, dacă tot ne-a adus împreună Vasile Alecsandri, dirijoare a faimosului cor ,,Dragoş Vodă” al Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Regiunea Cernăuţi, Elena Nandriş a fost aleasă şi este din anul 2006 primar al aşezării. Ca de fiecare dată când o văd, mă întreb cum va fi arătat la aceeaşi vârstă Aniţa Nandriş-Cudla, vârsta vieţii sale în Siberia, şi tot ca de fiecare dată îmi răspund şi acum că în afară de sângele comun din venele lor, trebuie să fi avut comună şi robusteţea sufletească pe care o emană primăriţa. Dar şi o rezistenţă fizică, un dat genetic, un noroc, o soartă, dacă a izbutit să supravieţuiască deznădejdii, înfometării, frigului şi bolilor împreună cu cei trei băieţi, în zona Cercului Polar. Apoi, pentru că particip la o manifestare literară, pentru că ia cuvântul şi o poetă populară, Maria Dariciuc, care îşi recită versurile fără timiditate, nu pot să nu mi-o imaginez pe Aniţa Nandriş-Cudla în faţa colii de hârtie, apucându-se de scris întâi cu stângăcie, cu degetele împietrite de trudă şi de chinul de a împărţi o raţie infimă de pâine pentru foamea uriaşă, niciodată astâmpărată a copiilor ei, apoi tot mai hotărât, nu atât căutându-şi cuvintele, cât încercând să ţină pas cu năvala lor, cu şuvoiul ţesăturii lor la războiul inimii. Auzise, oare, de Alecsandri? În cartea de citire pentru clasa a III-a primară a bunicului meu patern, carte tipărită în 1889 şi care probabil era valabilă şi un deceniu-două mai târziu, îl întâlnesc cel mai des: ,,Dimineaţa”, ,,Moldova”, ,,Dragoş”, ,,Lăcrămioare”, ,,Dor de călătorie”, ,,Mănăstirea Argeş”, ,,Dulce Bucovină” – ,,Fie traiul tău /După gândul meu! /Că cine te vede, /Chiar în rai se crede; /Cine-i trecător /Te plânge cu dor.” – ,,Altarul Mănăstirii Putna”, ,,Ştefan Vodă şi codrul”, ,,Cuvântarea lui Ştefan cel Mare înainte de începerea luptei din Codrul Cosminului”, ,,Cântec ostăşesc” – ,,Căci am inimă vitează /Şi credinţă-n Dumnezeu!” Nu cred că e prea mult să cred că această femeie osândită de boala gravă a mamei la şcoală puţină – dar soră de medici şi profesori, sora celebrului filolog şi diplomat Grigore Nandriş! – a fost încurajată, chiar dacă într-un fel nedesluşit, şi de cartea de citire, şi de poeziile din paginile sale, să-şi aştearnă povestea ca să rămână în singurul chip în care poveştile pot să rămână. Iar stăruinţa cu care i-a cerut nepotului fratelui ei să o ducă în Ţară, pe deplin conştientă de pericolul pe care îl conţinea trecerea manuscrisului peste graniţă, mai spune ceva important despre respectul şi valoarea pe care simplă ca instrucţie, dar complexă ca înţelegere, Aniţa Nandriş-Cudla le acorda scrisului, mărturiei, poveştii scrise spre cunoaştere.

După un răscolitor prin ambivalenţă cântec despre aşezarea natală, ,,Mahala, tu eşti iubirea noastră! /Mahala, tu eşti durerea noastră!”, adolescenţii vorbesc despre Alecsandri, alternând date biografice cu declamarea unora din cele mai cunoscute poezii şi cu cântece compuse pe versurile sale. Aplauzele sunt sincere, puternice. Iar în momentul în care la rându-ne suntem răsplătiţi cu aplauze pentru darul cărţilor aduse cu noi, între care şi volumul ,,Sfânta Mănăstire Voroneţ.

Un sfert de veac de la reînfiinţare”, oferit Bibliotecii-gazdă de Maria Toacă, al cărei nume apare în cuprins, îmi spun că stareţa obştii de la vestita ctitorie a lui Ştefan cel Mare, stavrofora Irina Pântescu, este de fapt, la 84 de ani, singura persoană pe care o ştiu în stare să recite din memorie atâtea poezii de Alecsandri, precum elevii din Mahala. Dar şezătoarea trece previzibil de la creaţia bardului la istoria vremii sale şi la apartenenţa lui Alecsandri la această istorie, cu evocarea prezenţei scriitorului, oaspete, prieten al Hurmuzăcheştilor, la Cernăuţi şi la Cernauca. Doi invitaţi sunt specialişti în evenimentele acelor ani. Primul, Gheorghe Bota, primarul de la Cernauca, născut în Boian, dar ,,măritat” acolo de 33 de ani, la al treilea mandat în fruntea satului, a scris o carte, în ucraineană, ca să ştie toţi localnicii ce oameni mari, ce mari patrioţi au fost Hurmuzăcheştii şi Alecsandri. ,,Nu ştiu ce a creat poetul în Cernauca în cei doi ani cât a trăit la noi, dar ştiu bazat că a fost oaspetele ei cel mai de seamă şi acum vă aşteptăm şi pe dumneavoastră!” Al doilea, scriitorul Dumitru Covalciuc, al cărui nume se află şi pe un roman despre ,,Tinereţea lui Doxachi Hurmuzachi”, îi cere primarului îngemănarea acestei mândrii cu fapte, pentru ca ,,lacul şi parcul din Cernauca să recreeze atmosfera acelei vremi, cu o cameră-muzeu în care să-şi găsească locul şi amintirea lui Vasile Alecsandri, încât Cernauca să fie o Mecă a românilor, a românismului”, el însuşi mărturisind că va contribui la aceasta cu scrierea părţilor a II-a şi a III-a a cărţii menţionate. Şi pomenindu-l pe poet, nu uită să se întoarcă spre directoarele Bibliotecii Regionale, sugerând urcarea în rafturile instituţiei, pentru un răspuns mai larg cererii de carte de autori români, şi a volumelor Alecsandri aflate la subsolul acesteia. După care stârneşte o undă de căldură prin sala încăpătoare (rar biblioteci cu un spaţiu atât de generos, avea să observe suceveanul Gheorghe Gabriel Cărăbuş) cu posibilitatea ca venind dinspre Dorohoi, poetul să fi trecut nu o dată prin Mahala, fiindcă ,,prin Buda şi Toporăuţi, drumul era mai bun”, şi cu informaţia că cea mai lungă stradă din Cernăuţi, strada Vasile Alecsandri, ajunge la Mahala. Şi susţine această undă de căldură, care e mai mult decât a zilei de iulie, Elena Mihai cu vestea că adorat la Herţa mai ales ca dramaturg, Vasile Alecsandri va fi sărbătorit chiar în ziua naşterii sale cu spectacolul ,,Iorgu de la Sadagura”, jucat de Teatrul Popular de la Horbova, unicul teatru popular românesc din Ucraina, şi că o săptămână dedicată poetului la biblioteca de aici va prilejui întâlniri cu creaţiile sale, etalate şi de o bogată expoziţie de carte.
,,Hora Unirii” nu putea să lipsească, după cuvântul primăriţei Elena Nandriş, cu derularea preocupărilor legate precumpănitor de dezvoltarea grădiniţelor şi a şcolii româneşti în Mahala, deoarece, ,,omorâţi la Lunca, duşi în Siberia, am rămas români”, cu îndemnul ,,Să nu ne uităm limba, unde n-am fi noi!” şi cu fierbintea rugă ,,Într-un ceas bun! Doamne ajută!”
Întârzii câteva clipe în faţa stelajului cu ,,Surâzătorul Alecsandri /Svitlo poetovoi zirki” – câteva cărţi şi citate. Apoi mă alătur celorlalţi, pentru o fotografie pe treptele casei de cultură, bibliotecă şi muzeu deopotrivă, casă cu adevărat românească în Mahalaua ,,peste 90 la sută românească”, după care pornim ca într-o procesiune spre platoul cu monumentul Aniţei Nandriş-Cudla.

Acolo, sub privirea sa asprită de viaţă şi timp, am ştiut că nu voi putea să scriu nimic până nu îi voi reciti cartea. Şi până nu-l voi reciti pe Alecsandri. Şi tot până la aşternerea acestor rânduri, nu m-am putut atinge de darul primit de la Elena Nandriş, o sticlă de apă din Mahala, cu o căniţă purtând emblema aşezării şi anul atestării sale documentare: 1472. De pe vremea lui Ştefan cel Mare…
La întoarcere, trecând prin Codrul Cosminului, unde Voievodului nu i s-a putut ridica un monument din exces de corectitudine politică, dar unde o troiţă îi adună pe românii din Bucovina la marile sărbători ale neamului în slujbe creştine, am trăit neaşteptata, tulburătoarea surpriză a unor versuri de Alecsandri păstrate în gând: ,,Cât va fi în cer o cruce, şi-un Ştefan pe pământ, /Nimeni nu va deschide Moldovei un mormânt!” Şi nu am ştiut atunci, şi nu ştiu nici acum, dacă le-am păstrat din cartea bunicului, răsfoită ca să aflu ce ar fi putut să citească, să înveţe Aniţa Nandriş-Cudla din Alecsandri, de la elevii care ne-au impresionat cu recitările lor la Mahala sau din anii depărtaţi ai adolescenţei mele.

Valeria Manta Tăicuțu

Dincolo

ne vom aduna foarte curând în camera de alături,
mobilată sumar: o masă, câteva scaune,
fără-ndoială, şi-un pat:
chiar şi când eşti dincolo ai nevoie de somn,
doar aşa poţi ajunge lacrimă
sau floare de gheaţă pe geam.
în camera de alături, nu ne mai cunoaştem,
ştim aceleaşi cuvinte, bem acelaşi vin tămâios,
frângem aceeaşi pâine scoasă din vatra de lut,
dar apa în care ne-am botezat nu ne mai leagă,
cum nu ne mai leagă fulgii de nea
din coamele atâtor ierni părăsite,
ori fluturii oglindindu-se-n boaba de rouă,
ori miezul de toamnă şi fum.
ochii de carne şi bătăile inimii rămân în pragul uşii.
odaia de alături e odaia cea bună, intri în frigul ei
doar în hainele de duminică,
doar în zilele roşii sub cruce.

Valentin NERVIN
(Federaţia Rusă)

Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

S-a născut în oraşul Voronej (1955). Absolvent al Facultăţii de Economie, după care a lucrat în organizaţii de proiectare şi cercetare. Debutul în presă şi l-a făcut în 1980. A publicat 12 cărţi de poeme, printre care: „În măsura destinului”, „Damf”, „La o târzie defilare”, „Laudă treziei”, „Rai în amurg”. Deţinător al mai multor premii de prestigiu.

***

Arbori,
ierburi,
mraniţă
şi alte-nsemne pământene –
în mine au fost întrupate
şi iar pe lume m-au readus.
Mă adâncesc în humă,-apoi
apar în iarba de pe şes
sau în frunzişul care cântă
ceva de mine ne-nţeles.

***

Ca privighetoarea
cu triluirea-i în revărsare,
până primăvara volnică mai e,
ca omul,
trăind timp mai scurt ca moartea,
dar mai lung decât visarea sa,
astfel şi dragostea se va curma;
eu însă nu cred aşa ceva,
cât pe fundalul apusului meu personal
bate frumos în roz cerul uşor noros.

***

Micul „uazik”* se târăşte
pe pământul sovhozului.
Toamnă. Vreme mai rea nu se poate.
Fredonare cherchelită-n lăsatul serii.
Stropul de ploaie
de pe parbrizul murdar al maşinii
parcă-ar fi ultimul gata să umple
paharul răbdării.
Şi eu sunt aproape convins
că nici chiar Hristos
pe-aici nu s-ar mai întoarce –
la ce-ar trebui în sovhoz Mesia?…
„Uazikul” murdar
alunecă ne-treaz, cârligându-se.
Toamnă.
Drum greu.
Autobuz.
Zloată.
Rusia.
_______________________
*„Uazik” – diminutiv de la „UAZ”, ceea ce, prescurtat, în ruseşte, înseamnă: Uzina de Automobile din Ural.

***

Trăiesc cum pot, nu chiar fără păcate, –
n-o dau în lustruire, Doamne fereşte!
Reflecţiile, captate de oglinzi
mă cam deformează, hoţeşte.
Însă când voi muri, cu chip uşor derutat,
m-oi adânci în Lethe, ca în uitare,
oglinda o vor acoperi şi – s-a terminat,
iar păcatele
s-or risipi
prin lumea cea mare.

***

Omul e o fiinţă gânditoare,
însă nu ştie nimic de sorţii ce i-s daţi.
Prin cimitire corbii stau pe cruci pentru ca
oamenii să nu se simtă prea însinguraţi.

***

Omul nu e pe măsura nemuririi,
însă tuturor li-i dat să poată duce flori
la cimitire celebre ori la modeste
morminte de bieţi trecători.
Viaţa pe pământ –
durată de-un minut,
dar luminează şi crede în poveşti
sufletul din mine, trăind de parcă
în adâncul pământului
s-ar deschide alte bolţi cereşti.

***

După o crâncenă, lungă beţie
muri longevivul bătrân cunoscut –
boschetar, care la gunoişte avea
rolul de Înger Căzut.
Două pisici enigmatice
s-au întristat, puţin şi ilar,
sanitarul de la ambulanţă
înjură ca un fiu de birjar.
Îl încărcară. Pisicile mieunau,
deasupra – ciorile roişte…
Îngerului, chiar şi Căzut,
nu i-i locul, nu, la gunoişte..

***

Homer e genial nu pentru că a fost orb;
Tamerlan fost-a mare nu din şchiopătat.
Măreţia nu e consecinţa infirmităţii,
Ea e esenţialul vital ce s-a concentrat
În firea omului şi a umanităţii.
Homer are merite de necontestat.
Însă nu „mulţumită” cuiva,
ci „în pofida a…”

***

Viaţa e o soluţie inflamabilă, poţi să zici:
pas cu pas, moartea urmăreşte dragostea.
Dacă ne-a fost dat să ne întâlnim aici,
nu mă-ndoiesc – şi dincolo ne vom revedea.

***

Timpul lunecă pe marginea
închiselor spaţii înalte,
repetând cu adâncă strădanie
abecedarul creştinelor fapte.
Eu vrăjesc pe crugul unui
vechi cadran, coborât perigeu,
în timp ce se spală pe mâini
umbra lui Pilat, seamănul meu.

Nicolai TĂICUȚU

îngeri vinovaţi

o, Doamne,
în josul movilei
cad aripi de îngeri

pe sub streşini de nisip
şi pulbere
cad ţintele copilăriei

din jocul cu praştia

lipsă de preocupare

casa mea de pe malul înalt al râului fără nume
nu are adresă, aşa am moştenit-o din tată în fiu
pe atunci nu se purta nume de stradă, chit
că stradă nu era, şi actuala administraţie locală
ducea lipsă de preocupare în acest sens

astăzi am nevoie de o adresă stabilă și clară

sunt trecut pe lista de aşteptare, la o poziţie
care după fiecare şedinţă de consiliu local
în loc să urce, coboară

…dinspre râu
umbre-nvăluite în ceaţă cară
şi-mi lasă în poartă, cu bunăştiinţă
pietre de forme şi durităţi diferite (în funcţie
de pătrarele lunii, cred) numai bune
să-mi continui aleea, nu spre primărie
au avut grijă alții s-o facă, ci spre cimitir

scutul indiferenţei

într-o peregrinare de-a buşilea spre câmpie
pe o văioagă, am găsit un poem ca şi mort.
aici dragostea, cu sfială
se întrezărea pe la periferie

era o rană spre vindecare

părea doar…

dragostea încerca să-l menţină în viaţă
să intre în el, de jur-împrejur
pe sub coaja groasă
întărită de absenţa mea

Marcel MUREȘEANU

MARTORUL

Pe cărare găsesc un catâr mort.
Pe-aici a trecut Don Quijote,
şi mai găsesc în depărtare suliţa.
Au fost Don Quijote şi sluga sa
pe aici? întreb nedumerit un sătean.
Ei au fost, monseniore, ei au fost!
Şi cum de-au lăsat bietul catâr neîngropat?
Doamne fereşte, înălţimea voastră,
acesta nu-i un catâr, e balaurul
pe care l-a ucis Sfântul Quijote
şi mi-a poruncit să nu las pe nimeni,
decât corbii, să se atingă de el.

DIN GREŞEALĂ…

Să te dai cu capul de zid înţeleg!
Să bagi mâna în foc înţeleg …
Să te tai cu coasa la un concert de gală înţeleg!
Să despici fierul în patru poate fi …
Să-ţi sorbi zgomotos succesul mai merge!
Dar să spargi clepsidra
cu o clipă înainte de a i se termina timpul,
ce ironie!

TĂINUITORII

Ne tăvălim în mistere
ca în mierea stupului sălbatic
şi apoi în penele lebedelor negre,
nimeni nu ne poate dezbrăca
de haina aceasta decât luându-ne pielea
odată cu ea
atunci când încercăm să aflăm cine suntem
în chinuri mari smulgem crusta
cât un inel şi lăsăm să ţâşnească
lava sângelui nostru ca să ascundă
urmele oricărei dezvăluiri.

CĂZUT LA DATORIE

Sigur că fiara mârâie în somn, ce să facă?
Să se muşte singură de picior? A nins.
Cobor pârtia nopţii pe o pungă de plastic,
cum fac copiii pe zăpezi, controlez calendarul
în vis şi dau de omul care a ridicat mâna
când sala a fost întrebată dacă e vreun nazist pe-aici…
El voia de fapt să întrebe la rându-i: la ce bun
vânătoarea asta, după atâţia ani?
dar n-a avut timp, un zelos l-a împuşcat în tâmplă…
Târziu s-a dovedit că victima vizitase în copilărie
Dachaul şi lăsase un jurnal cu însemnări
din lagăr, dar toate erau numai
scrisori de dragoste. Mai greşim şi noi!
s-a scuzat conducătorul adunării,
după ce doi voluntari au scos afară
trupul celui fără viaţă.

UN NUME DE FATĂ

De ce-o fi speriată Elena?
Se uită la mine cu ochii mari, are gura subţire,
întredeschisă frumos, bărbia aruncată în faţă
mă face să mă opresc asupra ei, înainte de a urca
spre frunte, cu gondola unui singur ochi …
Şi totuşi, de ce şi pe cine e supărată Elena?
Cui vrea ea să-i arunce cuvinte grele,
pentru cine pregăteşte suspinuri?
Până când va sta ca de sticlă
şi va refuza să-mi răspundă nu vom afla nimic.
Dintre cele două ţărmuri ale gurii ei şi mai frumoase acum
se vor ridica vocale şi aburi, ca venite
din adâncul pământului, va fi primul meu caz
când voi învia dintr-o fotografie
o femeie ucisă din dragoste.

DAR CINE-L CREDE?

În unele nopţi
mantia în care umblă îmbrăcat
Cavalerul Negru iese singură din casă
şi trece peste burg goală de trup
ca o coajă de nucă sau ca un om întunecat
descheiat la piept, uşoară, unduioasă,
în dans, în balans, rostind cu mânecile
în văzduh semne înţelese numai de duhuri
şi de mâţele care-şi au culcuşul în hornuri?
Mulţi oameni au fost sugrumaţi cu acele mâneci
iar porumbeii găsesc dimineaţă boabe de sânge
aruncate pe arcadele gotice, pe când
Cavalerul Negru dormea adânc
şi nu ştia ce face Mantia sa!

DE CE?

Pe nimic în lume nu dau
un măr înflorit
şi o masă cu patru scaune
sub mărul acela
iar pe unul din scaune
să stau eu şi la picioarele mele
sultanul mâţelor!
Stropi de vin negru să picure
pe mustăţile lui
iar el să creadă
că e sângele meu.

A VENIT VARA

Abendland, abendland
sună clopotul în ora de linişte
dintre două morţi.
Cea care s-a dus
face cu mâna
celei care va veni!
Viitoarea îşi scarpină
spinarea
de stâlpul de telegraf,
îşi apropie urechea de lemnul cald
şi ascultă semnalele morse:
tic, tic, tic, tac, tac, tac!
apoi se uită a adormi.
Pe cărarea prăfuită trecem desculţi
pe lângă ea, calzi de privelişte,
prelungiţi cât umbrele plopilor.

„ZI DE IARNĂ CU CERUL ROŞU”

Dii, dii, patrie, dii!
Sărim noi şi peste hârtoapele astea,
nu te teme! De azi încolo
nu mai las pe nimeni să te bată,
le-am rupt biciul nemernicilor!
Dii, dii, patrie, dii!
Vai de spinarea ta cât de arsă-i,
poţi cădea în rănile ei
şi să nu te mai scoli!
Roşii de plâns sunt ochii,
buzele vinete, picioarele încălţate
în zdrenţele altora,
fiii tăi ţin cartea cu susul în jos,
câinii latră la luna decembrie!
Spune-le mai marilor limbii tale
şi celor ai poporului tău
că de mâine încolo
cuvintele Viaţă şi Moarte se vor scrie
cu literă mare,
altfel vor fi agăţaţi de mustăţile ceasului
şi timpul va umbla cu ei în coarnele furcilor sale!
Până să ajungă la tine, cuţitul
prin mine va trece!

MOARTEA CARE PLÂNGE

Moartea stă deasupra
iar eu dedesubtul ei
mă ţine de mână şi nu vrea
să mă lase în hău …
Strânge-mă tare, strigă ea,
să nu te scap!
Dar eu, prostul, tocmai mă dădusem
pe mâini cu ulei de rapiţă galbenă
care nici măcar nu mirosea bine.
Strânge-mă, strigă ea, ţine-ţi firea!
dar nu aveam în ce mă propti
şi mi se-mpuţinaseră puterile
spaima nu mai încăpea în mine …
Când să mă strige a treia oară,
mâinile mele s-au descleştat,
am căzut în neştire,
nu-i mai vedeam chipul,
numai un plânset al ei
îl auzeam şiroind.
Asta se întâmpla luni pe la cinci,
astăzi e vineri, încă nu s-a făcut dimineaţă
şi eu tot cad, şuieră vântul pe la urechi
viteza se înteţeşte, gol şi întuneric
atâta mi-a mai rămas
că n-am uitat cine sunt
iar această cădere nu va fi
în zadar.