Spații cultuale nr. 49 (3)

Virgil DIACONU

ERORILE LITERARE
ÎN VIZIUNEA LUI BAUDELAIRE

Charles Baudelaire, care prin poezia şi articolele critice şi de estetică a poeziei pe care le-a scris a avut o contribuţie importantă la formarea conceptului modern de poezie, a discutat în câteva rânduri şi despre poezia modernă eşuată valoric a vremii sale. Pentru că, aflat în căutarea înţelesului poeziei moderne autentice, deci a conceptului ei, poetul s-a izbit de poezia modestă, minoră, care pretindea locul de onoare al poeziei…
Dar era Baudelaire atât de conștient de starea poeziei, așadar de împlinirile și eșecurile ei? În articolul Note noi despre Edgar Poe (1), scris în anul 1857, Baudelaire vorbeşte atât despre scriitorii/poeţii autentici cât şi despre „clocotul de mediocrităţi” sau „scriitorii neartişti”; şi vorbeşte atât despre poezia de valoare construită de imaginaţie, căreia îi putem spune „poezie modernă de imaginaţie”, cât şi despre „erorile literare” produse de „scriitorii neartişti”, după cum spune poetul.
Doi ani mai târziu, în articolul Domnia imaginaţiei, inclus în eseul Salonul din 1859 (2), Baudelaire ne va oferi schema „uriaşei clase a artiştilor”, din care ne dăm seama că cele trei arte produse de artiştii vremii romantico-moderne – (1). arta pozitivist-realistă, (2). arta imaginativă şi (3). arta impusă „de rutina unui atelier celebru” sau a unei școli de artă –, se distribuie în două categorii calitative: arta autentică, viabilă, performantă, reprezentată de arta imaginativă sau arta modernă de imaginaţie, și arta precară estetic, ilustrată atât de arta pozitivist-realistă, cât şi de arta atelierelor celebre sau a şcolilor de pictură şi de poezie. În concluzie, se poate spune că cele două categorii calitative ale „uriaşei clase a artiştilor” moderni, aşadar artiştii autentici, performanţi, şi artiştii contrafăcuţi, artificiali, produc arte, opere diferite și opuse calitativ.
„Există artişti mai mult sau mai puţin înzestraţi să priceapă frumuseţea modernă”, spune poetul în articolul Despre eroismul vieţii moderne (ib., p. 65, s.n.). Există, aşadar, atât artişti moderni autentici (artiştii imaginativi), care pricep „frumuseţea modernă” şi creează în temeiul principiilor ei artistice, cât şi „presupuşi artişti”, care nu pricep frumuseţea modernă şi, drept consecinţă, creează în afara ei, deci în afara principiilor care întemeiază producerea frumuseţii moderne, a artei autentice, fie aceasta arta picturii sau arta poeziei. „Scriitorii neartişti întinează cele mai bune intenţii şi deformează cele mai nobile concepţii” artistice, punctează Baudelaire în articolul Note noi despre Edgar Poe (1, p. 98). Acești scriitori, poeți neartişti, creează „erorile literare” (Baudelaire), aşadar tipurile de poezie modernă eşuate estetic.
Tocmai despre aceste „erori literare” ale epocii sale discută Baudelaire în câteva dintre articolele pe care le semnează. De fapt, poetul teoretician ne prezintă şase tipuri de poezie eşuate literar – poezia pozitivistă sau pozitivist-realistă (poezia mimetică), poezia neoclasică, poezia artei pentru artă (poezia pură), poezia prozaică sau narativă, poezia didactică şi poezia artiştilor convenţionali, care „se conformează regulilor de pură convenţie, cu totul arbitrare, inspirate (…) de rutina unui atelier celebru” sau a unei şcoli/generaţii literare. Dar despre eșecul acestor tipuri de poezie vom discuta mai jos.

1. Eșecul poeziei pozitiviste sau mimetice

Caracteristica dominantă a artei/poeziei pozitiviste sau pozitivist-realiste este aceea că ea imită, reflectă sau „reproduce” în mod fidel natura, lumea, realitatea. Creatorul pozitivist spune: „«Vreau să înfăţişez lucrurile aşa cum sunt ele sau aşa cum ar fi ele presupunând că eu n-aş exista». Universul fără om”, afirmă poetul Florilor răului în articolul Domnia imaginaţiei, inclus în eseul Salonul din 1859 (ib., p. 116). Artistul/poetul pozitivist-realist este, aşadar, cât se poate de fidel realităţii exterioare, atât de fidel, de obiectiv, încât el se elimină singur din opera de artă: universul acestei arte (a artei picturii sau artei poeziei) devine „universul fără om”, deci universul fără spiritul a cărui prezență ar fi impus o anumită perspectivă sau viziune asupra universului, deci a realității. Doctrina pozitivist-realistă, care este de fapt doctrina mimetică, mă îndeamnă „să înfăţişez lucrurile aşa cum sunt ele”, îmi spune să imit, să copiez natura, realitatea, existența umană, și tocmai în acest fel ea împiedică imaginația, viziunea poetică să intervină și să construiască în modul ei specific, din lumea dată, lumea poeziei și poezia însăși. Doctrina mimetică este în acest chip „duşmană artei”, spune poetul.
Iar dacă această doctrină mimetică are „pretenţia să fie aplicată nu doar picturii, ci tuturor artelor, chiar şi romanului, chiar şi poeziei”, după cum afirmă poetul în Salonul din 1859 (ib., p. 109), atunci artistul modern autentic – pictorul, romancierul, poetul – are datoria să i se împotrivească, pentru că menirea artei moderne nu este aceea de a imita realitatea, natura, existența. „Cine ar îndrăzni să-i atribuie artei funcţiunea sterilă de a imita natura!?”, se întreabă poetul în articolul Pictorul vieții moderne (1859, ib., p. 216). Și pentru că funcția artei nu este aceea de a imita natura, Baudelaire ne asigură că „cea dintâi menire a unui artist este să substituie omul naturii şi să protesteze împotriva ei.” (Articolul Despre eclectism şi despre îndoială, inclus în eseul Salonul din 1846, ib., p. 51). Poetul modern nu trebuie să fie nicidecum imitativ, ci imaginativ, ne face să înțelegem Baudelaire.
«(…) Vreau să iluminez lucrurile cu spiritul meu şi să proiectez reflexul său şi asupra altor spirite»”, afirmă poetul Florilor răului în articolul Domnia imaginaţiei (ib., p. 116, s.n.) cu privire la modul în care poetul imaginativ înțelege arta pe care el o creează.
Poetica mimetică, înțeleasă ca redate fidelă a realității, nu este o poetică artistică, nu este poetica frumosului modern. „O bătălie adevărată nu este un tablou” (ib., p. 129), spune poetul. Și tot așa, o bătălie adevărată nu este o poezie. Redarea fidelă, exactă a realității nu conduce la poezie.
„Artistul, adevăratul artist, adevăratul poet nu trebuie să picteze decât ceea ce vede și simte. El trebuie să fie cu adevărat credincios propriei sale naturi” (Regina însușirilor, ib, p. 109).
Această natură proprie a artistului, a poetului este facultatea sa imaginativă. Poezia modernă este tocmai creația imaginației poetice. Poezia modernă nu imită lumea, ci imaginează lumea; sau imaginează lumi. Poetul modern autentic înlocuieşte poetica mimetică a spiritului clasic și neoclasic cu poetica imaginaţiei, imaginația fiind considerată de Baudelaire „regina însușirilor” omenești, deci facultatea supremă a poetului.
Ceea ce trebuie înțeles cu privire la poezia modernă de imaginație este cel puțin faptul că aceasta nu abandonează totuşi realitatea: pe de o parte, poezia de imaginaţie este fabricată din elementele realităţii, ale vieţii, existenţei, iar pe de altă parte realitatea, viața, existența sunt lucrate de imaginația poetică și impregnată de ea. Poezia de imaginație, poezia autentică, cere, așadar, ca omul să fie prezent în poezie cu imaginația, cu sentimentele, obsesiile, visurile, împlinirile și căderile lui. Cu problematica sa lăuntrică și tensiunea ei. Poezia modernă autentică este tocmai această vibrație vizionară, afectivă și spirituală a omului. A-l exclude pe om din poezie înseamnă a vida poezia de conținut.

2. Eșecul poeziei neoclasice sau
al poeziei care „aleargă prin trecut”

„În 1843, ’44 şi ’45, un uriaş, un nesfârşit nor (…) se abătu asupra Parisului. Acest nor îi vomită pe neoclasici, care făceau, desigur, cât mai multe legiuni de lăcuste”, spune Baudelaire în articolul Pierre Dupont [II] (ib., p. 186, s.n.), manifestându-şi în acest chip dezaprobarea faţă de poetica scriitorilor neoclasici.
Dar în ce constă, în fond, poetica poeților neoclasici? Poeții neoclasici pastişează operele antice, le preiau acestora zeităţile şi eroii – Achile, Ulise, Telemac, între alții –, şi ridică „altare lui Priap şi Bachus”. „V-aţi pierdut de bună seamă sufletul pe undeva, de alergaţi prin trecut ca nişte trupuri găunoase ca să culegeţi un suflet la întâmplare? (…). Vă plac ciorbele de ambrozie?” (ib., p. 42), îi întreabă, retoric, Baudelaire în articolul Şcoala păgână (1852) pe poeţii care se inspiră din poezia clasică.
Ceea ce îi reproșează poetul Florilor răului poeziei neoclasice este faptul că aceasta abordează și reciclează trecutul, mai precis acel trecut îmbibat de mitologie, care nu îi mai poate spune nimic omului (lectorului) de astăzi, de vreme ce acesta are alţi „zei”.
În articolul Note noi despre Edgar Poe (1, p. 91), scris în anul 1857, Baudelaire vorbește despre „clocotul de mediocrităţi” poetice, de „compilatori cu duiumul, pisălogi, plagiatori de plagiate” din lumea literară americană şi cea franceză, făcându-ne astfel să înțelegem că inspirația din cărțile trecutului, din literatura clasică, deci pastișa, livrescul, reprezintă tehnicile poeziei neoclasice. Şi, tot aici, poetul îi reproşează criticii literare faptul că aceasta face eforturi ca „să-l aducă neîncetat pe artist la frumuseţea antică” (id.), deci la producerea unor opere de tip clasic, cu totul inactuale.
Toată această respingere a poeziei neoclasice ne arată că, de fapt, Baudelaire crede în poezia care pune problemele omului și timpului modern. De altfel, încă din anul 1851, poetul declara în articolul Pierre Dupont [I] (ib., p. 24):
„Îmi place poetul care comunică permanent cu oamenii timpului său.”
Baudelaire îi cere astfel poeziei să exprime timpul prezent, viaţa, existenţa, pasiunile, problemele omului modern contemporan. Acesta este orizontul referențial problematic al poeziei moderne. Numai
„Cei lipsiţi de imaginaţie copiază dicţionarul. Rezultatul este un foarte mare viciu, viciul banalităţii”,
spune Baudelaire în Salonul din 1859 (2, p.113). Copierea dicționarului, așadar inspirația din cărțile trecutului clasic nu face decât să repete, să „multiplice” la nesfârșit poezia clasică, deci să banalizeze poezia. De fapt, „viciul banalităţii” o distruge. Scriitorii de inspiraţie livrescă practică o poetică de muzeu și, ca atare, nu pot avea decât o valoare muzeistică.
„Multiplicarea”, de fapt reciclarea poeziei trecutului, a devenit o tehnică, o poetică practicată chiar și în zilele noastre. Numele pe care îl primește astăzi poezia creată din poezia predecesoare, deci numele poeziei create de poetica reciclantă retro, este cel de poezie postmodernistă, iar ea a debutat în America de Nord în anii ’60. Importată de la americani, poetica reciclantă postmodernistă este practicată la noi de către o parte a poeţilor generaţiei ’80. Un întreg volum de poezie, Levantul, scris de optzecistul postmodernist Mircea Cărtărescu, reciclează ironic poezia (şi pe alocuri chiar proza) românească a secolului 19 şi 20. Lecţia lui Baudelaire nu a slujit la nimic. Lăcustele literare au ajuns şi la noi.

3. Eșecul poeziei pure

Pentru Baudelaire, poezia produsă de „şcoala artei pentru artă”, prin care noi înțelegem „poezia pură”, reprezintă un eşec răsunător:
„Puerila utopie a şcolii artei pentru artă, excluzând morala şi adesea chiar şi pasiunea, trebuia să fie neapărat sterilă. Intră astfel în flagrantă contravenţie cu geniul omenirii. În numele principiilor superioare care constituie viaţa universală, avem dreptul s-o declarăm vinovată de eterodoxie”. (Articolul Pierre Dupont [I], 1851, ib., p. 23).
Înţelegem astfel că motivul pentru care Baudelaire respinge, dezavuează „școala artei pentru artă” și poezia produsă de ea este acela că această școală exclude din poezie conţinutul existenţial – morala, pasiunea, „viaţa universală” –, excludere în urma căreia poezia artei pentru artă rămâne un limbaj gol… Poezia artei pentru artă, deci poezia pură, este o creaţie purificată de valorile existenţiale, de freamătul existenţial, de morală şi de lirism, așadar de „viața universală”, și tocmai de aceea Baudelaire o socotește sterilă.
În poezia pură, amputarea conţinutului existenţial este corelată cu grija exagerată pentru formă. Dacă nu cumva tocmai atenţia exagerată pe care autorul o acordă formei conduce la amputarea moralei, pasiunii, existenţei umane şi a tensiunii ei. În articolul Şcoala păgână poetul apreciază de pildă că
„Gustul nestăpânit pentru formă duce la dezordini monstruoase (…). Pasiunea frenetică pentru artă [arta pentru artă] e un cancer care devorează totul.” (ib., p. 43, p.m.).
Dacă lui Baudelaire i-ar fi fost dat să se „delecteze” cu ritmurile lui Mallarmé, pesemne că ar fi avut un motiv în plus să constate paralizarea sau înghețarea mesajului existențial, dar și a mesajului în general, de către forma şi limbajul poeziei pure pe care acesta o scrie.
Ce ar putea să îi spună lui Baudelaire arta pentru artă? Lui Baudelaire, prinsului de pasiuni contradictorii, de spleen şi ideal, de frumos şi urât, de încântare şi marasm, de vis şi decădere, de tăceri cu dinţii strânşi şi revolte strigate în gura mare, arta pentru artă nu are ce să-i spună. Încărcătura şi tensiunea existenţială sunt prea mari în spiritul său, pentru ca poetul să accepte înlocuirea vulcanului existențial cu formalismele artei pentru artă. Atenția excesivă acordată formei de către creatorii poeziei pure, care ajung în acest fel să lucreze împotriva conţinutului semantic-existenţial, a imaginației (viziunii) și a lirismului, este, aşadar, respinsă de Baudelaire. „Specializarea excesivă a unei facultăţi îl duce [pe creator] la neant”, afirmă poetul în articolul Şcoala păgână.
Înţelegem astfel că nu putem crea poezie de valoare decât prin echilibrarea raportului dintre elementele de factură existenţială, morală, pasional-afectivă, pe de o parte, şi cele artistice, estetice, pe de altă parte. Mai exact, poezia de valoare nu se poate produce decât prin tratarea artistică a dimensiunii existenţiale, a lumii interioare şi exterioare, a moralei și pasiunii – afectivității –, iar nu prin neutralizarea acestui conţinut existenţial uman de către forma poeziei. Transformarea poeziei într-un limbaj desăvârșit doar în structura sa formală este moartea poeziei.

4. Eșecul poeziei prozaice şi a poeziei epice

„Franţa nu e poetă; ba chiar nutreşte (…) o oroare înnăscută faţă de poezie. Dintre scriitorii care folosesc versul, ea îi va prefera întotdeauna pe cei mai prozaici!”,
ne declară poetul Florilor răului în articolul Théophile Gautier [I] (ib., p. 146, s.n.). Aşadar, cititorii care nutresc „o oroare înnăscută faţă de poezie” îi vor „prefera întotdeauna pe cei mai prozaici!” poeţi, pentru că acești cititori preferă scrierile prozaice, iar nu poezia. Toți afonii în materie de poezie iubesc poezia prozaică, narativă. Însă poezia prozaică sau narativă amputează poezia… De aceea, Baudelaire, ca şi Poe, dezavuează poezia prozaică, opunându-se atât poeziei lirice căzute în epic, în narativitate, cât şi poeziei epice propriu-zise, deci genului epic, epopeii. Cu privire la poezia lirică modernă căzută în epic, în narativitate, Baudelaire afirmă în articolul Note noi despre Edgar Poe (ib., p. 102, s.n.) că
„Orice intenţie epică (…) rezultă în mod evident dintr-un simţ imperfect al artei. Vremea unor asemenea anomalii artistice a trecut”.
Iar despre poezia epică propriu-zisă, deci despre genul poetic epic, gen a cărui faimă se menținea și în epoca romantică (vezi Paradisul pierdut, al lui John Milton, 1667), Baudelaire ne spune că acesta micşorează „efectul magic al poeziei”:
„cel care încearcă să creeze poemul epic, aşa cum îl înţelegeau naţiunile mai tinere, riscă să micşoreze efectul magic al poeziei, chiar şi numai prin lungimea insuportabilă a operei” (articolul Victor Hugo, ib., p. 160, s.n.).
În mare, Baudelaire vede epicitatea poeziei ca pe o „anomalie artistică”. Ea micşorează „efectul magic al poeziei” și conduce poezia spre proză. Criticul John Stuart Mill și poeții E.A. Poe, Rimbaud, Paul Valéry, au respins şi ei, între alții, caracterul epic, narativ al poeziei lirice moderne şi, fireşte, poezia epică. De fapt, poetul modern autentic poate fi considerat cel puțin autorul acestor două acte poetice revoluționare: pe de o parte, el a abandonat producerea poeziei epice, a genului epic, a epopeii, aflată în mare vogă în clasicism, iar pe de altă parte a eliberat poezia lirică modernă (o parte a ei) de componenta epică, de narativitate, de scriitura epic-narativă, care o făcea să cadă în proză.
Respingerea de către Baudelaire a epicităţii, a narativităţii, ne face să înţelegem că trăsătura şi totodată norma cerută de poezia modernă este, de fapt, nonnarativitatea. Scriitura sau expresia nonnarativă este o normă de valoare, în sensul că ea dă valoare poeziei moderne. Poezia modernă autentică este nonnarativă.

5. Eșecul poeziei didactice

O altă eroare literară prezentată de Baudelaire este poezia didactică, deci poezia care are scop educativ şi moralizator. În articolul Note noi despre Edgar Poe, Baudelaire declară:
„Nu vreau să spun că poezia nu înnobilează moravurile, să fiu bine înţeles, că rezultatul ei final nu e de a-l înălţa pe om peste nivelul intereselor vulgare; ar fi, desigur, o absurditate. Spun că dacă poetul a urmărit un scop moral, şi-a micşorat forţa poetică; şi poţi pune rămăşag că opera lui va fi proastă. Poezia nu poate să se asimileze ştiinţei sau moralei decât cu riscul morţii şi al anemierii; ea nu are Adevărul drept obiect, ci numai pe Sine.” (ib., p. 103).
Înțelegem, așadar, că nu poezia se subordonează scopurilor morale şi/sau adevărului, ci acestea se subordonează poeziei, aşadar modului ei specific, artistic de a fi. Despre aceeași poezie didactică discută Baudelaire şi în articolul Victor Hugo (ib., p. 159), mărturisindu-ne că Hugo însuşi vede în
„forma didactică cel mai mare duşman al poeziei adevărate. A povesti în versuri legile cunoscute, în virtutea cărora se mişcă o lume morală sau ideală, înseamnă a descrie ceea ce a fost descoperit şi ceea ce intră cu totul în câmpul telescopului sau sub compasul ştiinţei, înseamnă a te mărgini la datoriile ştiinţei (…). Descriind ceea ce există, poetul se înjoseşte şi coboară în rândul profesorilor; înfăţişând posibilul, rămâne credincios funcţiei sale.” (p.m.).
Ca şi Aristotel în Poetica sa, Baudelaire îi cere poetului să lucreze mai degrabă cu posibilul, deci să creeze în poezie lumi posibile, iar nu o poezie care să urmărească în mod expres adevărurile științei ori ale moralei. Aceste „lumi posibile” ale poeziei nu sunt, firește, împotrivite moralei, dar ele nu sunt în mod expres și dominant morale, pentru că în momentul în care „poetul a urmărit un scop moral, şi-a micşorat forţa poetică; şi poţi pune rămăşag că opera lui va fi proastă”, afirmă poetul teoretician.

6. Poezia convenţională a şcolilor literare

Schema „uriaşei clase a artiştilor” configurată de Baudelaire în articolul Domnia imaginaţiei (2, p. 117) cuprinde, alături de artiştii imaginativi şi de cei realişti-pozitivişti sau pozitivişti, clasa artiştilor care „se conformează regulilor de pură convenţie, cu totul arbitrare, inspirate (…) de rutina unui atelier celebru”, de o şcoală literară sau de un curent literar, adaug eu pentru poezie.
Începând cu epoca romantică, poezia modernă a urmat, în general, două mari direcţii: una a poeziei moderne autentice, trasă din conceptul clasic de poezie lirică, teoretizat de Baudelaire ca poezie (lirică) modernă de imaginaţie, iar alta a poeziei moderne produse de şcolile, curentele sau generațiile literare. Această din urmă direcție poetică poate fi numită poezie generaționistă sau generaționist-„curentistă”.
Ca poezii de tip generaționist, putem enumera poezia realistă (realist-pozitivistă), poezia neoclasică și poezia artei pentru artă – poezia pură –, cu toate discutate de Baudelaire mai sus. Poezia generaționistă sau generaționist-„curentistă” a cunoscut după poetul Florilor răului o adevărată explozie, iar criticii literari de astăzi ne spun că există peste o sută de astfel de poezii, adică de tipologii poetice generaționiste, pe care, în ansamblul lor, le-au numit „poezie modernistă”. Poezia simbolistă, expresionistă, futuristă, dada, poezia absurdului, poezia ermetică, poezia cubistă, poezia letristă, experimentalistă, textualistă, şasezecistă, şaptezecistă, optzecistă, nouăzecistă, douămiistă, postmodernistă etc. sunt cu toate tipologii poetice generaționiste produse de generaţiile literare de creaţie.
Cum este această poezie din punct de vedere calitativ? Din articolul Domnia imaginaţiei, scris de Baudelaire, înțelegem că există o clasă de artiști, în care intră și poeții, care „se conformează regulilor de pură convenţie, cu totul arbitrare, inspirate nu de sufletul omenesc, ci impuse, pur şi simplu, de rutina unui atelier celebru”, în cazul nostru de rutina unei școli poetice sau a unei generații poetice. Din același articol aflăm că acești artiști/poeți „se supun unui cod de falsă demnitate” artistică/literară și că ei „au înălţat banalul la rangul stilului”.
Codul de falsă demnitate literară căruia i se supun poeții generaționiști este, de fapt, un cod, un canon poetic sau o artă poetică inventată, născocită chiar de către poeții generaționiști. Și se va observa că fiecare generaţie poetică modernă intră în literatură cu un alt cod poetic, cu o altă artă poetică și poezie decât poetica și poezia autentice; fiecare generaţie poetică modernă intră în literatură cu propria poezie și artă poetică generaționiste. Fiecare generație poetică schimbă poezia autentică și arta poetică autentică cu propria poezie și artă poetică generaționiste produse de ea, iar aceasta înseamnă că fiecare generație poetică abandonează principiile estetice de construcţie ale poeziei moderne autentice în favoarea principiilor de construcţie ale propriilor poeți generaționiști sau ale școlilor literare generaționiste (moderniste), principii care sunt, desigur, altele decât cele autentice, care sunt diferite și chiar opuse acestora: de aici caracterul modest, precar estetic al poeziei generaționiste, în general, dar nu și al poeziei acelor poeți generaționiști care au depășit conceptul de poezie generaționistă.

7. Poezia modernă, o poezie contradictorie

Toate „erorile literare” discutate de Baudelaire mai sus – poezia realist-pozitivistă (mimetică), poezia neoclasică, poezia artei pentru artă (poezia pură), poezia prozaică sau narativă (poezia lirică prozaică și poezia epică, genul epic), poezia didactică, poezia școlilor poetice, numită de mine poezie generaționistă, generaţionist-„curentistă” sau modernistă – ne arată, concret, sub ce forme, sub ce chipuri poezia modernă se poate îndepărta de poezie și chiar se poate rata.
Ca orice poet autentic, Baudelaire a avut conștiința clară a posturii calitative a poeziei vremii sale și a poeților care au creat-o. Există scriitori-artiști, deci scriitori autentici, și există „scriitori neartiști”, spune poetul Florilor răului. „Scriitorii neartişti” practică o artă poetică situată alături de arta poetică autentică, de multe ori chiar o artă antipoetică. De fapt, poeziile eșuate literar despre care discută Baudelaire, așadar erorile literare, sunt tocmai consecința unor astfel de arte poetice artificiale, lipsite de forță, eșuate estetic, a unor arte poetice antipoetice, distructive.
Tipurile eşuate de poezie, erorile poetice discutate și evidențiate de Baudelaire sau cele elaborate cu hărnicie după el, dintre care nu pot lipsi cele avangardiste, ne arată că poetul modern a ucis poezia în mai multe feluri, deci sub mai multe forme.
Și vom înțelege că poezia erorilor literare este fie consecința unor poetici personale, individuale, fie consecința unor poetici mai largi: a unor tipologii poetice generaționiste sau generaționist-„curentiste”, create chiar de poeții generaționiști în clipa lor istorică.
Poezia școlilor literare sau poezia generaționistă pur și simplu funcționează ca mode poetice generaţioniste care vin și pleacă, mode care sunt înlocuite la aproximativ zece ani, cu alte mode poetice generaționiste, în timp ce poezia modernă autentică, care este trans-generaţionistă, de vreme ce nu practică poeticile generaționiste, are o anumită stabilitate conceptuală de-a lungul modernităţii, ea configurând ceea ce se poate numi tradiţie poetică modernă.
Atât poezia modernă autentică, împlinită artistic sau de valoare, care pentru Baudelaire (ca și pentru noi, în general) este poezia lirico-imaginativă, cât şi poezia eșecurilor literare a poeților care practică poeticile generaționiste și poeticile individuale, compun ceea ce se numim „poezie modernă”. Prin toate aceste tipologii poetice diferite calitativ, în care intră, firește, și „erorile literare” prezentate de Baudelaire, poezia modernă se arată a fi contradictorie din punct de vedere valoric, dihotomică, iar asta înseamnă că ea (poezia modernă) nu are, de fapt, un concept, ci mai multe concepte contrare, nu are o artă poetică, ci mai multe, după cum poeții produc în una sau alta dintre poeticile contrare pe care le desfășoară modernitatea.
Tocmai de aceea, atunci când ne propunem să definim „poezia modernă”, noi nu o putem face decât definind tipologiile poetice diferite și contradictorii din care ea se compune. Poezia modernă nu are, așadar, un concept unitar, ci un concept compozit dihotomic, exploziv.
În articolele sale, Baudelaire a ales să degajeze din acest concept compozit poezia autentică creată de imaginația poetică, pe de o parte, și componenta generaționistă a poeziei eșuate estetic sau a erorilor literare, pe de altă parte, ca dovadă că el a înțeles cât se poate de bine fenomenul poetic modern în ansamblul său. Deși trebuie spus că aceste două corpuri poetice opuse calitativ nu sunt evidențiate și cercetate, descrise ca atare, deci în calitatea lor de corpuri poetice, de structuri poetice, în articolele poetului. Însă scrierile sale ne sugerează totuși această abordare a poeziei moderne.
Bibliografie
1. Charles BAUDELAIRE: Critică literară şi muzicală. Jurnale intime, traducere şi note Liliana Ţopa, studiu introductiv de George Bălan, E.L.U., Bucureşti, 1968.
2. Charles BAUDELAIRE, Curiozităţi estetice, traducere Rodica Lipatti, prefaţă de Ludwig Grunberg, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971.

Distribuie: