Spații culturale nr. 50 (10)

Cărți prezentate de:

Valentin POPA

Angela Burtea, Destine

Scriitoarea brăileancă, Angela Burtea, a revenit în actualitatea literară cu un nou volum, intitulat Destine (Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2016, 202 pagini). Avem în față romanul cel mai bine realizat din cele pe care ni le-a oferit până acum autoarea, specializată oarecum în narațiuni pe tema iubirii.
Primul dintre ele, Frânturi de suflet (Editura Edmund, Brăila, 2008) dezvoltă o poveste de dragoste dintre un bărbat căsătorit (medic apreciat în comunitatea lui) şi o actriţă. Al doilea roman, Zamfira (Editura Edmund, 2011), are ca subiect narativ iubirea unei învăţătoare de ţară pentru un bărbat (iarăşi căsătorit) care i-a fost cândva prima dragoste, dar de care continuă să fugă, refuzându-şi parcă dreptul la împlinire pe plan sentimental.
În cea de-a treia carte, iubirea invadează chiar titlul (Mirajul iubirii, Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2013), pentru că problematica erotică îndeplinește rolul de liant al naraţiunilor. Dar, ca şi în celelalte romane, dragostea romantică nu dispune de puritatea care-i inspiră pe poeţi, e o dragoste vinovată, ce marchează evoluțiile personajelor.
În cel de-al patrulea roman, Destine, autoarea lasă pe plan secund tema iubirii, ridicând pe prim plan problema socială a resurselor formative ale unei familii împovărate de nevoi.
Ca și în celelalte romane, și aici personajul principal este o femeie, Analia (Lioara, Lia, cum este strigată de diverse personaje), care dovedește încă din primii ani de școală calități intelectuale deosebite ce o fac să strălucească în ochii profesorilor, reușite ce o determină să aspire spre o condiție socio-profesională superioară, în ciuda condițiilor potrivnice din familie.
În conturarea destinului acestei femei, autoarea realizează (în schiță) o saga de familie, din care aflăm că rădăcinile ei sunt dintr-o zonă diferită de a majorității localnicilor dintr-o comunitate rurală din Moldova. Bunicul ei din partea mamei fusese notar priceput și bun gospodar, care a reușit să realizeze o gospodărie prosperă. Moare însă în plină putere, iar fiica, aflată atunci la liceu, îndrăgostită de un tânăr simpatic și deosebit de sociabil, își întrerupe studiile pentru a se căsători. Tânărul, provenit dintr-o familie numeroasă și săracă, s-a dovedit dominat de patima băuturii, ce se va manifesta ca un adevărat blestem pentru familia defunctului notar. În scurtă vreme, agoniseala acestei familii se va risipi pe desele petreceri organizate sau pe deplasările în stațiuni ale personajului aventurier. Mama Lioarei, gestionară la un magazin sătesc, sustrage sume din casierie, pentru a face față cheltuielilor la care o obligau aventurile bahice ale soțului. Este arestată și stă după gratii patru ani. Perioada de timp petrecută la studii într-un liceu (pedagogic) de către Analia este marcată de această rușine, dar și de sărăcia în care trăia. Noroc că învăța bine și primea bursă. În timpul anilor de liceu, se înfiripă între ea și Ionică, coleg de școală și consătean, o prietenie frumoasă care ar fi evoluat către o relație de dragoste, după absolvirea liceului, dacă Lioara nu s-ar fi simțit pătată pentru comunitate de condiția ei de fiică a unui bețiv și a unei pușcăriașe. Alege să înceapă cariera de învățătoare și să studieze și dreptul la fără frecvență, la București, știind că Ionică a ales să studieze dreptul la cursuri de zi, la Iași. Alege de fapt să șteargă legăturile cu satul natal. În localitatea unde a primit repartiție ca învățătoare cunoaște un tânăr inginer agronom, Sorin Petrescu, cu care se va căsători și pe care îl va urma, după aceea, la Slobozia, în orașul lui de baștină, adică la o distanță apreciabilă de satul în care se simțea arătată cu degetul.
Din acest moment, autoarea va reintra în genul de intrigă romanescă pe care l-a practicat în scrierile anterioare și romanul va pierde din vigoarea conferită de capacitatea reală de observator social a acestei scriitoare. Soțul Analiei fusese îndrăgostit de o tânără, Miruna, de care se despărțise aflând de lipsa ei de fidelitate, dar fără să reușească să și-o scoată din inimă. Afecțiunea ce i-o purta în continuare l-a făcut incapabil să-și joace corect rolul de soț și părinte, provocând Analiei suferințe fără sfârșit. După două decenii și ceva de conviețuire, Sorin se îmbolnăvește de cancer și se predă pentru îngrijiri medicului oncolog Miruna, iubita lui din tinerețe, care profesa într-un spital din Brașov. Soția află, tot printr-un joc al coincidențelor, atât de plăcut unei anumite categorii de cititori, și merge împreună cu Doru, băiatul lor, student acum, și-l recuperează. Fiind într-o fază terminală, la sugestia medicului, inginerul Sorin Petrescu este adus să moară acasă. Romanul se termină totuși în happy-end, eroina întâlnindu-l pe Ionică, prietenul din anii de liceu (Culmea! Chiar în cimitirul unde Analia mergea zilnic la mormântul soțului ei), disponibil să reînceapă o idilă cu fosta lui colegă, propunându-i să-și petreacă bătrânețile în satul lor natal, unde amenajase o locuință confortabilă și o gospodărie în care aveau cum să-și umple timpul.
Romanul Destine are calități narative și stilistice indiscutabile, în ciuda unor lungimi în părțile introductive ale capitolelor. Dar, odată intrată pe firul narațiunii, Angela Burtea știe să susțină interesul pentru lectură prin relatarea unor întâmplări imprevizibile și captivante. De asemenea, autoarea dovedește și calități neîndoielnice de portretist, propunând personaje cu o psihologie interesantă și credibilă. În primul rând, Analia, eroina romanului, care este și personajul narator. Se dovedește o ființă care nu s-a bucurat de răsfățul vieții, ci, dimpotrivă, a avut de traversat o copilărie și o adolescență dominată de sentimentul rușinii, al jenei sociale, în ciuda calităților umane și intelectuale ce o făceau să se remarce în ochii celorlalți. Nici viața de femeie matură nu a fost scutită de suferințe, de frustrări în condițiile în care soțul ei, cel nevindecat de prima lui dragoste, a apucat-o, după un timp, pe calea beției, amintindu-i de tatăl ei. Bine conturată din punct de vedere psihologic este și Catinca, mama eroinei care, în ciuda calităților intelectuale recunoscute, s-a lăsat târâtă în noroiul existenței de un bărbat bețiv, petrecăreț, neserios, un adevărat trântor ce a tocat cu inconștiență agoniseala unei familii cândva prospere. Casandra, bunica, este factorul de echilibru în familia Analiei, un personaj puternic din stirpea personajelor feminine sadoveniene. Și inginerul Sorin Petrescu este un personaj bine conturat, cu o evoluție comportamentală ce confirmă observațiile psihologilor despre disoluția sentimentului de dragoste, prin uzură, prin neatenție și prin deficit de energie. Mai puțin credibilă ni se pare aversiunea lui față de propriul copil, primul născut, fetița, pe motivul, intuit de Analia, că, în tinerețe, iubita lui, Miruna, avortase produsul dragostei lor, care era o fată.
Pe ansamblu, noul roman al Angelei Burtea este o carte interesantă, captivantă, cu personaje complexe, memorabile.

***

Dumitru Barău: Cum alegem dragostea

Profesor de limba și literatura română o viață întreagă, brăileanul (prin adopție) Dumitru Barău (originar din Adjud) găsește timp în anii de pensie pentru a-și organiza încercările literare și a ieși pe piață de carte cu două volume de poezie (Anotimpul visării, 2009 și Vis albastru Emeli, 2011) și două volume de proză (Casa umbrelor, 2012, proză scurtă și Cum alegem dragostea, 2016, roman) Acest ultim volum a apărut la Editura „Istros” a Muzeului Brăilei „Carol I” și totalizează 412 pagini.
Autorul ne avertizează din primele pagini că romanul se dorește o reconstituire a unei părți din viața părinților săi, fiind darul oferit post-mortem celor cărora le datorează viața și educația. Dacă nu am avea un astfel de avertisment, am citi cartea ca pe un roman cu personaje interesante, martore ale unor întâmplări memorabile, cu gust de epocă (interbelică) și ne-am îmbogăți asimilând seva acestei epoci, cunoscută de autor probabil mai mult din cărțile consultate și din dialogul cu părinții. Cu siguranță, este multă ficțiune în paginile romanului, pentru că este nerealist să credem că tot ce este consemnat acolo s-a păstrat în memoria autorului din relatările părinților. Dar ficțiunea coabitează în mod fericit cu osatura schematică a realului, pe care o completează și o îmbracă cu carne epică.
Personajul principal al romanului este Ioan, un orfan de părinți de la vârsta de 7 ani (tată-su murise în război, la Mărășești, iar mamă-sa – doi ani mai târziu). Fusese crescut o vreme de un unchi din partea mamei și îndurase multe nedreptăți din partea acestuia și, de aceea, când se face mai mare, îl părăsește și se stabilește la Adjud, unde se angajează la gară ca manevrant de vagoane la trenurile marfare. Meseria aceasta îl obligă să călătorească mult prin țară, însoțind garniturile și să-și sporească experiența. Autorul descrie o descindere în București unde ia contact cu febra politică a epocii. Este remarcat de un profesor și de un medic din Adjud, ambii cu simpatii legionare, cu care se împrietenește, dar nu urmează până la capăt traseul convertirii la această ideologie. De altfel, după câțiva ani, este atras de proiectul unei vieți noi și-l însoțește pe un consătean la Constanța, unde este remarcat de oameni de afaceri care îl angajează și îl răsplătesc pentru serviciile lui de calitate. Autorul motivează decizia tânărului Ioan de a părăsi munca de la gară și Adjudul prin dorința lui de a pune capăt avansurilor tot mai insistente ale unei domnișoare studente, fiica preotului din localitate. Simțea că distanța culturală și socială dintre ei era prea mare pentru ca relația lor să aibă o finalitate fericită. La Constanța, se îndrăgostește de el fiica protectorului său, omul de afaceri grec Kiru Zafirudis. Când s-a pus problema s-o însoțească pe această domnișoară (tot studentă) în America pentru a moșteni o rudă ajunsă la bătrânețe fără moștenitori, Ioan își ia din nou tălpășița și se întoarce în ținuturile natale după acte. Se îmbolnăvește în această călătorie și se reface greu, după vreo lună și, înțelegând că proiectul cu America nu mai era de actualitate, decide să rămână în Adjud. În felul acesta scăpa și de problema insistențelor erotice ale acelei tinere, fiica afaceristului grec. Prietenul său, doctorul, îi găsește un post, tot la gară, dar, ca să poată candida, avea nevoie de diplomă de 7 clase. Se înscrie la școală, la cursuri de scurtă durată, susține examenele și obține diploma și, evident, postul. Între timp, Ioan a ajuns la vârsta când era pregătit să se însoare. Întâlnește, printr-o cunoștință, și se simte atras de o fată pe care o cucerește cu destulă greutate, femeia fiind o ființă cu suflet complicat. Supărată pe familie, fiindcă n-o susținuse în dorința ei de a deveni învățătoare, tânăra, pe nume Maranda, părăsise casa în urmă cu trei ani și se călugărise. Ioan insistă, o vizitează și la mănăstire și în cele din urmă o convinge să-l accepte de bărbat. Narațiunea se încheie în ziua când se arată semnele nașterii viitorului autor.
Mai nimic din această carte nu justifică acest titlu nefericit (Cum alegem dragostea), ce ne amintește de o serie de titluri la modă în literatura de marketing, fiindcă tema centrală a romanului nu este cea a căsătoriei, ci a evoluției unui personaj, de la copilărie până la maturitate, într-o societate în care abilitățile personale puteau favoriza un traseu ascendent în viață. Tema principală a romanului nu este, în opinia noastră, cea alegerii jumătății, ci aceea a supraviețuirii unui tânăr bine înzestrat genetic (și fizic, și psihic), lipsit însă de sprijinul ce i l-ar fi putut oferi părinții. Refuzul de a da curs provocărilor erotice ale celor două domnișoare studente, cu părinți respectabili, a venit din bunul simț țărănesc pe care tânărul Ioan și-l câștigase din contactul cu valorile venite din lumea satului de unde provenea. Putea să profite de slăbiciunile celor două tinere și să se căsătorească alegând pe una dintre ele, în ciuda diferenței de nivel de educație. N-a ales această soluție tipică pentru un parvenit, ci a urmat imboldul de a se uni cu o fată dintr-un mediu social apropiat.
Dumitru Barău face în acest roman proba unui bun povestitor, cu o memorie și o intuiție a socialului ce-i permit să realizeze pagini excelente. Odată intrat pe firul narativ, un cititor, cu oarecare capacitate de a se bucura în procesul lecturii, nu mai lasă cartea din mână, deși nu e nici un roman de aventuri, nici unul cu scene erotice atât de căutate de o anumită categorie de cititori. Din acest punct de vedere, titlul se dovedește derutant, dar poate fi, în același timp, o bună ancoră pentru a atrage cititorul de romane de dragoste.
Calitatea cea mai importantă a autorului analizat aici ni se pare cea de portretist. Romanul abundă în portrete realizate diferitelor personaje, în care se simte puterea de vizualizare a profilului fizic, dar și de reliefare al celui psiho-moral. Ne permitem să ilustrăm aceste calități prin portretul unui bătrân timonier, cunoscut de Ioan în călătoria de afaceri cu vaporul pe ruta Constanța-Istambul și retur: „Era un om de care te apropiai foarte greu, deoarece bunătatea sufletului său nu i se citea pe fața sa. Avea un fel ciudat de a te privi, cu niște ochi holbați a căror căutare o descifrai cu greu. Te privea și nu spunea nimic, iar tăcerea aceasta îl făcea antipatic. Purta o barbă mare care îi acoperea toată fața și o bună bucată din piept. De la această barbă i se trăgea și numele de Patriarh. În economia feței, ochii păreau prea mici și mai totdeauna roșiatici, probabil din cauza nesomnului sau a clipelor de încordare, când trebuia să vadă bine drumurile de apă pe care înainta vaporașul său. Pe lângă barbă, un alt element care îl definea era șapca, cunoscuta șapcă de marinar, pe care o purta trasă pe frunte și al cărei cozoroc îi proteja ochii de lumină.”
Cu aceeași răbdare, Dumitru Barău descrie și interioarele unde se petrec anumite scene sau peisajele, iar toate aceste insistențe descriptive produc un bun efect asupra capacității de reprezentare a cititorului.
Încheiem această prezentare prin a concluziona că romanul profesorului Barău, lucrat într-o formulă narativă clasică, fără niciun fel de efort de inovare în materie de scriitură, se prezintă ca o bună realizare a genului, ca o carte plăcută și în același timp instructivă pentru cititor.

Güner AKMOLLA

Despre omenescul nostru cel de-a pururi natural și divin

„Am iubit o singură dată foarte înalt. N-aveam optsprezece ani când în viaţa mea a apărut D. (…)A fost o iubire neîmplinită. Nu i-am spus niciodată că-1 iubesc. (…)Îl simţeam câteodată alunecând de la înălţimea gândurilor sale, aplecându-se cu tot cu suflet, încercând parcă să mă descopere. Era atât de cald şi atât de bun, încât uitam să mai respir. Mă trezeam doar după ce pleca, pe jumătate sufocată. Când se întorcea, încerca să vadă în mine un om mare, dar de fiecare dată găsea o fetiţă măgulită şi intimidată de prezenţa lui. Reușea sǎ umple totul când apărea, în lume nu mai exista decât D. Şi, aproape de el, printr-o întâmplare fericită, eu – o fiinţă plăpândă şi visătoare, nicidecum o femeie capabilă să iubească”.
Tânăra și înzestrata prozatoare Diana Dobrița Bîlea, care a semnat până în prezent un roman inspirat din cel de-al Doilea Război Mondial și trei romane din viața contemporană a României „în continuă tranziție”, spre marele regret al celor care sunt condamnați să-i poarte destinul, începe „Iubirea urcă muntele”, carte dedicată mamei, doamnei Stanca, cu o dezarmantă sinceritate, născută din „prea multă iubire de oameni”. Ceea ce impresionează și-i acordă o poziție de creație valoroasă, probabil un pas spre excelență, este faptul că IUBIREA devine temă, subiect, personaj, metaforă, esență de viață. Citim romanul Dianei și ne întrebăm: Ce înseamnă iubirea pentru autoare? De-a lungul paginilor, căutăm răspunsul la această întrebare. Îl găsim în evoluția celor trei personaje-simbol, personaje alter-ego ale autoarei (Rita, doctorul pitic și Maria): cu toții căutăm iubirea, căutăm să ajungem cât mai sus pe munte, încercăm să descifrăm taine și căi posibile de obținere a fericirii, cu speranță căutăm oameni de BINE, oameni ai iubirii, dăruind iubire la rândul nostru. Rita este țintuită în căruciorul nevolniciei umane, în timp ce doctorul D. trebuie să fie vindecătorul sufletului ei.
Analiza pe text dezvăluie un conflict de natură psihologică, unul banal, dar creator de alte și alte conflicte: într-o noapte, Maria n-a venit s-o culce pe Rita, așa cum reiese din acest citat: „Îmi vin în minte, de-a valma, frânturi de amintiri ale unor întâmplări care, la vremea lor, mi-au suscitat nedumerire şi m-au făcut nefericită. Aproape în toate prieteniile mele, eu am fost cea care a greşit. Fără voie, dar asta nu m-a scutit să primesc reproşurile de rigoare şi, în final, să pierd. Nu înţelegeam de ce se supără cineva pe mine numai pentru că îndrăzneam să spun ce gândesc. Nici acum nu înţeleg, dovadă că am stricat şi ceea ce începuse să se înfiripe între mine şi doctor. Şi mai grav e că nici nu mă pricep să-mi îndrept greşeala. Nu-mi rămâne decât să tac şi să las ochii în jos, în semn de căinţă. Dacă el va vrea să înţeleagă, va înţelege”.
Raporturile umane depășesc cadrul de spital, ele se împart în fărâme personalizate. Avem operația motivată și transferată cu artă scriitoricească în conflict: „Am păstrat o amintire frumoasă din fiecare iubire. N-am purtat ranchiună bărbaţilor care m-au părăsit, chiar dacă n-am înţeles întotdeauna de ce au făcut-o şi, într-un fel, îi iubesc şi acum. Îi voi iubi, dincolo de scuzele pe care le-am găsit pentru ei spre a-i ierta şi dincolo de vinile pe care le-am aruncat asupră-mi şi de scuzele găsite apoi, pentru a mă ierta şi pe mine”. Conflictul principal odată situat în planul socio-psihologic cunoaște în mod natural sublaturile: conflictul dintre pacientă și doctor, dintre pacientă și asistentă, conflictul bărbat-femeie, femeie-societate, om-singurătate, om-îndoiala asupra unei Divinități adeseori absente! Într-o asemenea conjunctură complexă, aprecierile critice pot atinge în mod diferit pe cititori, dar, în ciuda rezervelor pe care le facem, între bun și foarte bun, remarcăm liniile directoare ale scriitorului care este responsabil, este dăruit, este ambițios. Când ai ceva de spus semenilor, rostești adevărul tău.
Dacă dezbatem substratul mărturisirilor din acest citat, înțelegem clar ce înseamnă metafora și poezia „muntele iubirii”: „Doctorul n-a mai intrat de mult în salon. Şi nici Maria. Nu cred că m-au uitat. Trebuie să sper că e doar o strategie, o replică la răbdarea mea. Îi aştept. Nu mă pot condamna fǎră motiv şi nu mă pot ţine aici la nesfârşit, într-o zi se vor vedea nevoiţi să-mi dea drumul. Îmi vin în minte cuvinte ca ,,purtare frumoasă” şi ,,purtare necuviincioasă” şi recunosc că mă neliniştesc. Senzaţiile de nelinişte tind să înlocuiască sentimentele mele de iubire şi de aceea mi-e frică. Mă tem să nu-mi fiu propriul duşman. Am spus că vreau să iubesc cu orice preţ şi simt această nevoie continuu, ceea ce îmi dă speranţă. Întreruperile provocate de frică slăbesc uniunea cu mine însămi. Încep să devin două euri ale unei identităţi tot mai şterse. Noroc că mă doare într-atât încât să-mi revin. Trebuie să am grijă, aşadar, cum stau în faţa mea, cum gândesc şi ce furii ar putea să-mi scape”. Sunt neliniști normale, ce își au originea în psalmii copilăriei, în sfaturile mamei, femeie cu un bun simț natural, conform cu specificul poporului creat la poale carpatine sau pontice străvechi, deci, aceste stări confuze se confruntă, dar rămân în limitele sănătății mintale ale unui om absolut aparținând unei anume epoci cu treceri de la tradiție la europenism, de la dacic-tracic la occidentalism.
Între viață și moarte își are locul Iubirea, pentru că din împletirea celor trei metafore, zidul, viața, moartea, așa cum se prefigurează în partea versificată a operei, rezultă condiția dramatică a omului aflat în prinsoarea luptei pentru Iubire! Neoromantismul, neoclasicismul, cu un izvor modern în realismul epocii contemporane, sunt caracterele operei doamnei Diana Dobrița Bîlea. Paralelismele se angajează în harul autoarei, creionând portrete, dezvoltând dialoguri, dând o aură particulară metaforei munte-iubire și realizând personaje, simboluri, alter-ego-uri, precum Maria sau doctorul pitic. Citate celebre (din Shakespeare, Hamlet, Octavian Paler), alese cu responsabilitate, se interpun unor imagini din patrimoniul cultural român sau universal, precum Don Quijote și Dulcineea și au un scop, acela de a ne reda omenescul din noi. Momente dramatice (Maria azvârle căruciorul spre prăpastie, de exemplu) se succed unor momente de un lirism înălțător uman. Însăși dorința de a urca pe munte relevă superioritatea umană. Concluzionăm în final că autoarea, prin finețea și forța ei, ne oferă drumul, calea descoperirii propriului sens al iubirii, printr-un limbaj bine ales: termenii misiune, motiv, pacient, bucurie, flăcări arzânde, zadarnică dezlănțuire etc., iar noi regăsim speranța, scopul, imposibila fericire.
Stăpână a atributelor de artǎ scriitoricească, deși avea la data zămislirii operei doar 27 de ani, Diana oferă cititorului, prins într-un noian de întrebări, finalul mai puțin așteptat, dar uman. Îngerul ia locul doctorului pitic și al Mariei, Rita îi simte forța și bolnava revine printre cei ce i se alătură în lupta cu destinul – Dumnezeu și doctorul D., obiectul iubirii sale:
„- Era necesar să parcurg şi adâncurile, domnule doctor. Şi labirinturile. Întunericul, dacǎ nu te omoarǎ, te întǎrește, te schimbǎ definitiv. Anuleazǎ frica.”
„Iubirea urcă muntele” este o carte a cărei citire, cu creionul în mână, ne învață să fim oameni ai iubirii apelând la omenescul nostru cel de-a pururi natural și divin. Îi mulțumim Dianei Dobrița Bîlea că ne-a dăruit o asemenea carte.

Dan PERȘA

Un roman ca un jurnal

Interesat de perioadele dramatice ale istoriei românilor, romanul „Jurnal de destin” este şi el un roman istoric, la fel ca şi celelalte romane ale autorului. De această dată, viaţa personajelor se derulează pe un fundal istoric sumbru. După cum spune personajul principal, cel care este şi naratorul ce relatează la persoana întâi faptele, „nici mie şi cu atât mai puţin familiei mele nu ne-a fost bine după 28 iunie 1940, atunci când ruşii au cotropit Basarabia”. Data este momentul instaurării regimului comunist în Basarabia… după ce comunismul ocupase, cu vreme în urmă, Rusia, devenită sovietică şi s-a întins mai apoi într-o bună parte a Europei. Paul-Lucian Letzner, ca un adevărat prozator, urmăreşte viaţa oamenilor în vremea acestei istorii. O face atât de bine şi este atât de bine informat, încât, dacă nu aş fi citit scurta biografie de pe coperta cărţii, unde apare precizarea că este născut în Bucureşti, aş fi crezut că este un basarabean ce îşi relatează viaţa, fapt întărit de titlul cărţii, care te duce cu gândul că este jurnalul destinului unui om. Aş fi crezut că s-a născut în Basarabia şi a trăit toate evenimentele despre care scrie. Ceea ce ne arată că prozatorul este un creator adevărat, capabil şi de o amănunţită documentare şi de o participare sensibilă foarte profundă la existenţa umană. Romanul său este o recuperare a unei istorii ce s-a scris în cărţile de istorie, doar că în cărţile de istorie sunt doar date seci, pe când romanul recuperează istoria ca lume sensibilă, ca trăire, cu tot ce are viaţa înălţător şi tragic în ea, cu izbânzi şi înfrângeri, cu ura şi iubirea nutrite de un om, cu amintirile duioase şi regretele lui. Şi mai ales cu suferinţa, care nu este cuprinsă în cărţile de istorie, dar apare în acest roman, anume ales să fie scris sub forma unui jurnal. Astfel vom asista (şi participa emoţional) la destinul unui om aflat sub presiunea istoriei: infernul bolşevic cu deportări staliniste, război, prizonierat (la Oranski şi Republica Moldova), deportarea în Bărăgan. Un şir de suplicii ale omului scos din casa lui, din patria lui, luat de la rosturile lui simple şi de la cutumele tradiţionale. Laitmotivul cărţii este „Viaţa trebuie să meargă înainte”, şi ea merge, dar nu pe cursul ei firesc, ci ca un râu rupt de matca lui de un mare cutremur ce a sfărmat munţii şi pământul.
Cum spuneam, „Jurnal de destin” nu este jurnalul unui participant la evenimente, ci un roman, deci o creaţie artistică, iar autorul a ales această formă de exprimare pentru a oferi impactul dramatic necesar exprimării calvarului uman în condiţiile unei istorii grav bolnave şi sunt sigur că a avut în vedere ideea unei cărţi care să fie, înainte de a fi una general umană, o carte a românilor prinşi în lanţurile istoriei. Un reproş, aş zice, la adresa lumii civilizate, ce s-a lăsat prinse, în secolul ce a trecut, pradă dezlănţuirii unor inimaginabile crime, atât în vestul, cât şi în estul Europei, tortură în care au fost prinşi, ne dă ca mesaj profund autorul, oameni nevinovaţi şi mici popoare paşnice. Un roman ce ţine în aceeaşi măsură de umanismul şi moralitatea clasice, cât şi un roman naţionalist în sensul bun al cuvântului, care presupune iubirea de neam şi patrie, dar şi respectul pentru celelalte popoare şi naţiuni, pentru toţi oamenii şi modul lor de exprimare în timp de pace şi în timpul bulversat al holocaustului, crimelor de război, deportărilor.
Că este preocupat mai mult de a da o mărturie despre existenţa românilor în secolul ce a trecut decât de partea artistică a romanului (simplu scris, dar cu forţă), stau şi titlurile capitolelor, ce par, o parte dintre ele, ale unei cărţi documentare, ca: „Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat”, „Titoismul în Banat şi deportările”, „Deportarea în Bărăgan”…
Deşi scrie romane programat istorice, Paul-Lucian Letzner are marele merit de a nu cădea în tezism, de nu condamna pe nimeni şi nimic. El înfăţişează doar viaţa oamenilor, a românilor, a basarabenilor prinşi în mâlul istoriei şi îi lasă cititorului libertatea să tragă concluziile, oricine va fi acest cititor: român, german, rus, maghiar sau din orice alt colţ al lumii.

Octavian MIHALCEA

Acte lirice pătrunzătoare

Cartea de versuri a lui Dumitru Tâlvescu, Altfel, poemele (Editura EMIA, Deva, 2014), ne familiarizează din start cu o atmosferă unde predomină dramatismul, împreună cu numeroase imagini lirice inscriptibile universului marilor întrebări existențiale. Textele sunt animate de idealuri generoase, mereu în așteptarea materializării adecvate calității gândurilor expuse. Metaforele se integrează turbionar unui areal poetic predispus frământărilor. Este invocată și transcendența, rezultanta fiind caracterizată de incompletitudine: „Sunt doar speranțe fade plutind în drumul lor/ La fel ca norii, hai-hui, nutrind un zbor/ Printre năluci cu dalbe plete/ Ce sperie din spate, pe-ndelete/ Potecile pe care umblu, năuc și-ndrăgostit/ Un loc de taină căutând, spetit/ Departe de cea lume, amară grav și slută/ La care Domnul ia aminte și-apoi uită”. Persistă impresia că semnele unor esențe privilegiate se ocultează pe parcursul unor stări mundane nu de puține ori supliciante. Mutatis mutandis, putem realiza o anumită corespondență între „șoimul căzut” și albatrosul baudelairian, ambii ilustrând ipostaze desacralizate, fără obișnuita anvergură. Iată acest poem cu accentuate note dramatice: „Șiret și macabru, ca printre sicrie/ Genunea amară și neagră-l îmbie/ Șoimul cel falnic, căzut în țărână/ Țipând amarnic, îl doare aripa ce-atârnă/ Golit de zboruri, privește și așteaptă/ Sfârșitul furișat prin pene, în șoaptă/ Ochiul său galben cu groază privește/ Pământul cel greu, durerea ce crește/ Îl cheamă azurul, departele-i gol/ Doar locul din ceruri devine ocol/ Gândurilor noastre ce vor să mai zboare/ Înaltu-i prea mare, aripa ruptă îl doare/ Încearcă în van o mișcare semeață/Aripa frântă nu-l lasă, e ceață/ Prin visele-i simple, mărețe și pure/ Trec clipele negre grăbite să-l fure/ Înaltul e altfel la el, cum n-a fost/ Trăiește tristeți calpe, fără rost/ Gânduri, speranțe și doruri/ Ce tind să devină curcubeu până la nouri/ Șoimul cel trist, cu aripa frântă, spre seară/ Găsește-un tufiș printre ierburi, să moară/ Lovit de-amintiri din trecut și regrete/ Când cerul nu-l cheamă în sus, să-l îmbete/ Cu albastrul senin și pustiu/ Dar viața îi pleacă, deja e târziu”. În volumul Altfel, poemele, dincolo de toate, primează valorile inimii. Dragostea pentru mamă e sublimată prin intermediul unor versuri ultrasensibile. Acestea contrastează cu apăsătoarea prezență a devitalizării, cu văditele accente apropiate decadenței. Spiritul boem ființează în mai multe locuri din volum, ceea ce denotă un permanent reper constituit de anumite situări spirituale aflate în răspăr cu vremuirea. Speranțele și iluziile sunt întrepătrunse, ritm ce predispune la complexe meditații axate pe statutul primordial propriu idealurilor. E așteptată cu febrilitate irumperea „vremurilor faste”. Până atunci, regimul existențial bântuit de umbră generează acte lirice pătrunzătoare: „Am stat destul în umbra serii/ Pitit între stele, sătul de mizerii/ Un chip palid, rămas între drumuri,/ Ce-așteaptă-n tăcere un zvon între fumuri/ Despre adieri și doruri deșarte/ În cerul ei ziua noaptea de noapte-mi desparte/ Îmi poartă visele cu griji și spor/ Și lasă pe sub soare să adaste/ Doar cele care-n neodihnă mor/ Iluzii și idei ca zestre/ Amestec de dorințe și dor/ Călăresc nebune în încăperi rupestre/ Semn peste veacuri rămas doar decor”. Virtuțile poeziei pot avea accepțiuni tămăduitoare în cadrul unui ambient tot mai mult supus negativităților. Realitatea prezintă numeroase sincope, astfel ivindu-se unele tendințe paseiste, pentru că, nu-i așa?, „nimic nu-i azi ca ieri”. Condițiile în care se manifestă poetul predispun la profunde interiorizări, astfel fiind preconizat saltul din gregaritate. Posibil element soteriologic, proiectarea spre alte situări ființiale comportă aură fascinatorie, cum este cazul prezentului peisaj napoletan, ornat cu sugestive referințe livrești: „Străzile s-au năpustit orbește/ Încăierate unele cu altele/ Se-nțeapă-n bot și pier în unghiuri drepte/ Sub muntele ce le agită zbaterea de asfalt/ Doar oleandrii printre rozmarini/ Se mai supun vântului tirenian/ Sub privirea stoarsă a Vezuviului/ Orbit în propria-i cenușă/ O amenințare mută/ Se mută dinspre nori spre valuri/ Din neundele uitării/ Apare Wagner fredonând/ Sunt alte case-acum, o altă lume/ În care Nietzsche stă pe gânduri și pe glume/ În noapte, încet se scaldă/ Luminile de sus și cele din coline/ Șiretul somn strecoară printre gene/ Chemări spre alte zări, de soare pline”.

Nicolai TĂICUȚU

ca să vezi!…

un tren a deraiat la şes
(anecdotic, fără motiv)

avea două locomotive
câte una la fiecare capăt

una dintre ele, de la sine înţeles
nu-şi avea rostul

cum tot fără rost era
şi această deraiere
săvârşită în toiul zilei
într-un lan de grâu
presărat cu maci

Distribuie: