Spații culturale nr. 50 (9)

Theodor George CALCAN

GLOSE: Semnul și înfățișarea unui poet/ loc/ om

Prin 2011, adică în anul în care apare opul despre care vom face vorbire (Bacău, Editura „Egal”), am primit şi eu propunerea de a ceda drepturile de editare pentru întreaga creaţie poetică unei edituri „specializate” pe suport CD (electromagnetic). Nu am fost atunci de acord, dar asta din cu totul alte motive, colaterale, şi nu pentru că nu aş fi de acord cu progresul de computerizare „electronică”. Dimpotrivă, aşa cum se va vedea pe parcurs, sunt perfect de acord cu autorul (Ioan Dănilă), în sensul realizării unei integrale audio bacoviene. Ca bibliotecar şi literat învederat, susţin cu tărie forma clasică a unei cărţi, formă care dă posibilitatea fiecărui cititor de literatură să-şi adapteze propria viteză de lectură a textului propus, însă văd ca imperios necesară, cel puţin din perspectiva istoriei literare, a realizării unei arhive audio-video cât mai cuprinzătoare. În această ordine de idei, şi nu numai, demersul lui Ioan Dănilă se cuvine a fi subliniat.
Sigur, personalitatea lui George Bacovia e una complexă şi abordarea ei din perspective diverse e mai mult decât necesară; viziunea deschisă asupra operei sale, de asemenea, şi în acest context, Sonurile şi con-textele… audiobookului propus de Ioan Dănilă îşi au importanţa lor. Ele ne dezvăluie, pe de o parte, un Bacovia fragil şi sensibil, în jurul căruia familia şi prietenii au fost puşi în situaţia de a face un front comun, dar şi un cerc de protecţie, care să-l apere de intemperiile unei societăţi, aş spune, mai mult indiferentă decât ostilă – şi familia în speţă (Agatha Grigorescu-Bacovia a făcut, cred, tot ce a depins de ea pentru a impune în persoana lui George Bacovia un poet care a propulsat provincia ca loc şi ca voce a unei literaturi, altfel conservatoare, dacă nu năpădită de idei parazitare social-politice, care făceau climatul literar atunci un infern, adică un climat închis şi aservit politic.
Şi Gabriel Bacovia, dar şi Agatha au fost în această privinţă activi şi benefici. Sonurile… depun notabil modesta, dar semnificanta lor mărturie. O altă direcţie pe care ne-o indică Sonuri şi con-texte bacoviene este aceea în care destinul unei sălcii face dovada faptului că oraşul Bacău are nevoie imperioasă de semnele trecerii poetului prin burg: vocea şi autoritatea lui Nicolae Manolescu o cer şi, desigur, o şi impun nu numai mediatic, ci şi concret.
Semnele şi înfăţişarea oraşului în care trăim depind sigur de felul în care personalităţile locului ştiu şi pot să o particularizeze în acest sens; modul în care ştim şi vom şti să educăm şi să cultivăm memoria colectivă e unul prioritar. Subliniem aici eforturile făcute atât de un om aflat de o viaţă pe baricadele educaţiei (şi mă refer aici la unul ca profesorul Tudor Opriş), dar şi prin reverberaţie, de ce nu, la însuşi Ioan Dănilă, a cărui energie activă depusă în slujba comunităţii e una care onest face bine celor din jur.
Comuniştii s-au dat la o parte din viaţa politică şi socială (au făcut-o, cel puţin, aparent), convinşi fiind şi împăcaţi cu ideea că şi-au făcut datoria încercând să transforme cultura într-o armă ideologică, redutabilă. În realitate, n-au reuşit. Au reuşit însă să zgâlţâie serios şi semnificativ un sistem de valori, iar opera lui Bacovia poate fi un exemplu semnificativ în acest sens. Nici nu au putut, nici nu au avut curajul unei decapitări definitive – în fapt, crearea omului nou, fiind mai mult decât o prostie fără de margini, a fost, cum o ştim cu toţii, un eşec lamentabil şi răsunător. Pe de altă parte, reacţia spiritului revoluţionar ori, mai puţin, un experiment literar asumat poate împrospăta un climat, dar impune în câmpul literar, mai puţin decât credem, un nume.
Nu în vremuri de criză şi nu pe timpuri realmente avare şi păguboase, din punct de vedere strict material, se pot impune poeţii şi literaţii. O civilizaţie a cuvântului scris şi citit se poate impune pe vremuri calme, paşnice şi relativ prospere. În faţa barierelor economice şi de tot felul, populaţia va fi destul de refractară fenomenului cultural; de aceea şi în contradicţie cu poezia şi literatura în sine, demultiplicarea, robotizarea ori mecanizarea actului creator îl obligă pe scriitor la implicare în economia de piaţă, la nonconformism, am spune noi, uşor maliţioşi. Şi sigur literatura se vede a fi obligată să-şi conserve slujitorii zeloşi; lectorii de romane şi poezii nu sunt şi nu pot fi nici stupizi, nici mai mici, nici mai puţin instruiţi decât cei din trecut. Revoluţia, rezistenţa, naţionalismul sunt şi pot fi în aparenţă, şi până la un anumit punct, vremuri care au privilegiat, într-un anumit sens, poezia, literatura, cultura Pe fond, realitatea este bruiată de foarte multe şi mari neînţelegeri, iar poezia în miezul ei creator tinde să se dezvolte din propria ei virtute, din propria ei fatalitate structurală. Inadaptarea, critica şi revolta poeţilor faţă de epoca în care trăiesc sunt, după părerea mea, nu neapărat semnul de geniu, nu neapărat un privilegiu al zeilor. În mod fatal, cel care scrie devine un exponent al propriului său fatalism, al propriului său absurd sau neant, dacă vreţi. Orice poet, privindu-se pe sine într-o oglindă, utopică, se opune cu siguranţă, în acelaşi timp şi nu numai, unui limbaj sărac şi aseptic. În oricare comunitate lingvistică ar vieţui, poetul este acela care poartă cu sine geniul limbii comune pe care, cu forţele sale atâtea câte vor fi fiind, la un moment dat încearcă să le impună creativ, dar şi recreativ, unui limbaj obosit, perimat, mai puţin permisiv. Efortul unui poet de a se adapta dinamicii timpului său e unul mai mare decât l-am crede. Într-o societate care, lent dar sigur, se scufundă în paranoia sau care se ideologizează voit sau forţat, rolul poetului se cere a fi acela de a fi cât mai normal, cât mai exact cu putinţă. A găsi o dinamică sensibilă şi apropiată de exprimare comună a unei colectivităţi e o treabă de care un poet trebuie să se ocupe şi să o ducă la bun sfârșit.
Ca să revenim însă la ale noastre, vocea unui poet e mai totdeauna una puternică, specifică. Iată de ce, în condiţiile actuale, ea se impune a fi conservată. Sigur, Bacovia e un vârf al limbii noastre literare, cu o specificitate unică şi irepetabilă. Este nevoie însă de pasiune, de perseverenţă, de dragoste, de devoţiune şi de căldură sufletească, de inteligenţă, de abilitate pentru a impune ori pentru a îngriji cum se cuvine o valoare artistică, culturală şi spirituală, întreţinându-i semnificativ arderea, tensiunea şi existenţa. Ioan Dănilă e unul dintre oamenii care contează în acest areal. Problema noastră e aceea de a face ca pătura celor dezinteresaţi de fenomenul literar regional ori de cel naţional să fie foarte subţire. Avem mult de lucru, să nu aşteptăm neapărat recunoaşteri, recompense ori beneficii; să facem…
Şi, sigur că da, poetului i se cere să fie mereu egal cu stările sale de spirit; ba, mai mult, lectura unui poet să incumbe schimbarea stării de spirit a lectorului în aşa fel încât poezia sa să poarte cu sine deplina şi sincera sa luciditate activă, acea luciditate care, paralelă fiind cu propria sa estetică să conducă dinspre obscuritatea simţirii spre o ruptură a inhibiţiilor şi a imposturilor denunţate atât de textul citit, cât şi, de ce nu, de starea socială a timpului şi a spaţiului în aria căruia cititorul însăşi se mişcă şi acţionează.
Despre Bacovia am putea glosa foarte mult şi n-am ştire dacă proiectele avansate de Gabriel, de pildă, au prins cumva viaţă. Ceea ce ştiu este că atunci când alegi poezia şi faci lucrul acesta împotriva forţelor care o neagă, alegi de fapt libertatea şi că această libertate se poate naşte pentru fiecare dintre cei ce citesc şi înţeleg poezia. Nu din supralicitarea unui joc gratuit de cuvinte, ci dintr-un joc mai profund, mai activ al unor idei se naşte, cred, libertatea fiecăruia dintre noi.

SPAȚII CULTURALE 50
Retrospectivă lirică

Șerban GEORGESCU

Culisă

Doamne, pierderea
trupului meu subțire
de adolescent
e doar o glumă de-a Ta
nu?

Mi-l vei da înapoi, atunci, la final, nu?

Gândește-te puțin: ,,Mie redă-mă!”…

Multiplicări
multiplicări ale tale
asta suntem, nu?

Hai, gândește-te, știu că gândești.
Doar dintr-un Gând a început totul, nu?
Sau Cuvântul, acela de la început,
a fost doar o interjecție negândită?
Un sughiț?
O râgâială?

Dormi?

Sau poate te supără întrebările
și te vei ascunde sub pulpanele negre?
Te vei dizolva din nou în scleroza aceea revoltată?

Sau poate te vei îmbrăca cu el
așa cum ai făcut cu al nazarineanului
și mi te vei înfățișa așa
deghizat, dansând
când voi muri?

Toate astea fac parte din spectacolul
pe care ni-l pregătești după moarte
nu-i așa?
Viața aceasta e un fel de culisă a Marelui Spectacol…
Trăim în culisele Morții.

Trupul meu gros de acum,
în plină alergare oprită,
se face de porțelan.
Noaptea nu mai e un refugiu.
Ea însăși e întoarsă pe dos
ca o mănușă.
Stelele, luna
luminează în interiorul mănușii
Și când se înnorează, se înnorează acolo,
înlăuntrul
mănușii de porțelan.

(„Spații culturale” nr. 47)

Marian RUSCU

casa de speranţe

simt că mă adun
în corpul unui chihlimbar opac.
e cald, de parcă am luat locul cuiva.
e cald, ca între sânii cosânzenei,
în timp ce mătuitele-mi puteri sunt
rămăşiţe ale unei fericiri întristate.

mirosul dulce al trandafirilor,
ivit pe şest, dă în clocot,
ca o fiertură de dulceaţă uitată pe foc,
şi acum îşi prelinge abureala,
învăluindu-mă în chihlimbarul
devenit şi mai opac.

îmi fac cruce de aşa un cămin,
e noua mea casă de speranţe,
de vise neînvinse şi imposibil de învins,

un dar atins de divin.

stingher de tine

e crucea nopţii iară, vega,
şi iarăşi moşul ene s-a-ncurcat,
pesemne, la una mică, cu măria sa timpul,
captivi deopotrivă în drumul către mine,
care altcândva ne lega.

umblu cu privirea, deşirând oră după oră,
însingurat, pe pereţi, printre semne.
sunt plini de umbra-ţi
ce, imperial, tronează pe albul pălit,
umplând, înzecit, eterul.

prezenţa ta, locuitoare în pace,
din veci până-n veci, în astrul meu,
ca un fuior nestăvilit, invizibil,
în seva ce mi-a-nflorit pe şira înecată,
o mie de ace,
sângerează focuri.

prezenţa ta, vega, vrea, parcă,
să vestească un alfa repetabil,
îndepărtat, de-a pururi, de gândul la omega.

o, cât aş strivi sclipirea ta ce umblă
nestingherită-n trupul meu bolnav de tine,
când nopţile-s fără spor,
albe, tot mai albe,
tot mai fără tine, tot mai fără mine.

atunci închid singurătatea în eu şi nu în doi,
sub crusta mult prea groasă de dor!

e crucea nopţi iară, vega,
şi-s iar stingher de tine.
şi-s iar cu mintea-n noi,
dus-întors la gândul ce mă îndeamnă a pleca.

(„Spații culturale” nr. 48)

Camelia Iuliana RADU

Tempus fugit

Ca un șarpe trece
ca un șarpe mă traversează
în somn
greutatea încolăcită pe sâni mă apasă

am uitat primăvara înfrigurată
sar dintre vise din prima zi
îl aud printre ierburile grădinii sau o părere aud?
îi văd spinarea de umbră și mi se pare că ar fi
și nu aș fi

pe înserat se scurge de parcă ar sta
nu am pace nu am odihnă
ascult și tresar prin odăi
închipuirea pândesc
pânda pândesc

o singură zi va fi împăcată o singură zi fără el
una cu ochi hipnotic și de vindecare

2

ceasuri cu limbi de laser
ore aleatoare agățate de piept
sună
unele bat mai tare altele abia auzit
unele plâng
altele strigă
unele mor neștiute
sar pe tocuri zglobii
când ies pe scenă

în trupul meu mai crește un inel
unul mai subțire abia văzute
altul înfipt în carne

dar numai unul va fi inelul logodnei
și numai unul va ști pe ce deget să-l pună

3

Pe mal stau și
mă duc în jos pe mal
prund negru când zarul sare
din inele vineții o planetă într-o bombă nucleară

în țesătura perfectă a cerului
mă va culege paznicul dreptății
dreptate, nu te înteleg
și nu mi-e mie decât cusur
și a plecare
pe când nemilostive stele prânzesc pe îndelete
viața uitucă

o scoică albă uitată în pământ mă învață
în fiecare noapte
modelul risipirii
al sfărmicioasei străluciri

pe plajă doar eu
căldura cosmosului o înfoiam cândva
în zile sărutate
în nopți cuprinse în brațe
pe ele se vor stinge florile
când ceasul îmi va bate întors
de mâna altui timp

(„Spații culturale” nr. 48)

Nicolas BRATU

Rondel

Mi-e dor de tot ce n-am trăit, dar ştiu
Că m-ar fi dus în zbor spre fericire.
Mi-e dor să-ţi spun cuvântul viu,
Care-a făcut din noi o dulce amintire.

Mi-e dor să văd ce am visat târziu
În noapte, degustând a ta iubire ;
Mi-e dor de tot ce n-am trăit, dar ştiu
Că m-ar fi dus în zbor spre fericire.

Mi-e dor, când mă trezesc, să fiu
Căţărător pe raze ca pe fire
De aur, luminând în labirintul viu,
Urcând spre cer, nemărginire…
Mi-e dor de tot ce voi trăi pe viu…

sunt un simplu grăjdar…

sunt un simplu grăjdar
dimineața dau drumul turmelor de iepe sirepe
să alerge pe calea lactee
până la locul de păşune si de adăpat
şi mereu le pierd în lanul bogat
şi gustos din jurul
planetei albastre
pierd puii de găina ce zboară deja către alte planete cu aripi de gând
am încercat să hrănesc un cal prăpădit
cu jăratec să-l ducă pe tata în styx
dar tata, ca un adevărat erou, și-a găsit inorogul
un cal balan ce l-a purtat adesea
în copilărie spre zări albastre
acum l-a dus la trap spre câmpiile elizee
cum spuneam, sunt un biet grăjdar, nu un dalb harap
şi, tată, mă iartă, nu ştiu să aleg caii spre loc de odihnă….

(„Spații culturale” nr. 48)

Ani BRADEA

Toccata & Fugue în d minor

Într-o vară vom merge să ascultăm
un concert de orgă în catedrală.
Te voi aştepta seara, înainte de şase,
într-o zi de miercuri
(aşa sunt organizate concertele de orgă,
din iunie până-n septembrie).
Vei purta alb,
cum visele mele te-arată de fiecare dată,
o cămaşă ţărănească de in
sub care să-ţi pândesc nebunia sângelui,
aspra tunică îmbrăcată direct peste suflet,
noapte de noapte.

Vom traversa tăcuţi piaţa golită
de umbrele celor ce şi-au ucis speranţele
înaintea noastră
ţinându-le de mână.
După o vreme, mă voi opri să-mi scot sandalele
în dreptul fântânii arteziene,
umbra ta o va lua înaintea umbrei mele
şi se va lungi până dincolo
de colţul muzeului Brukenthal.
Atunci voi începe să alerg desculţă,
ca să o prind din urmă,
ritmul meu cardiac se va muta în cutia ta toracică,
fluxul tău sanguin va inunda vasele mele,
până când, istovită,
într-o străfulgerare roşie a asfinţitului,
voi recunoaşte strada mea
mutată cu vecini cu tot, într-o noapte, cândva.

În catedrală se va interpreta Johann Sebastian Bach,
Tocata şi fuga în D-minor.

(„Spații culturale”, nr. 27)

Daniel D. MARIN

călătorie

tridentul final
urcă din baza coloanei
te aduni în zigzag
pe diagonale
îţi faci drum
pe acolo izbeşte ceva
claritatea ca un sac de box
între mai multe deschideri capcană
traversezi straturi
carnea ta
rămâne din ce în ce mai în urmă
părăseşti la timp
locul marcat
care se îngustează
speech-ul semnelor
leagă mai departe
fiecare senzaţie-traiectorie
o singură recapitulare
şi deodată
nu mai e nimic
din ceea ce ştiai că este acolo
doar impulsul iniţial
fracţiunea de secundă
când găseşti unghiul cel mai bun
să-ţi striveşti greutatea
care altfel te-ar face
să te tăvăleşti de durere

(„Spații culturale” nr. 13)

Melania Cuc

Afară, în zăpada-fecioară

Ne jucăm de-a prinselea
Noi doi şi briganzii .
Cămaşa ta s-a descheiat din nasturi.
Aştepţi alt trup cu miros de gutuie sălbatică.
Poate.
Degeaba aş pune preţul cel mai bun
Pe felia asta de întâmplare ce ţine
De turla bisericii şi
De sfârcul de limbă niciodată vorbită.
Tu te picuri mereu în ţărână
Colastru proaspăt de bivoliţă.
Cu noi laolaltă, fără iertare de sine
Fereastra maternităţii regale
Se rupe în cruce.
Pelerinii se înfruptă tăcuţi
Pe-ntrecute
Din prescura fără sare
A senectuţii.
Afară, în zăpada-fecioară,
Lacrima sticlei de lampă
S-a preschimbat în lentilă.
Rostogolim fără sens soarele
Din oglindă în oglindă,
Merg cu ochii închişi prin oraşul din care
Voi fi alungată cu pietre şi pâine.
Motoarele duduie fără combustie,
Mitralierele stau cu şaiba prinsă în mir de măsline.
Tu îmi prinzi numai umbra pe după umeri,
Şi trecere cântând despre cum…
Un ac de insignă s-a înfipt şi coace ca spinul
În felia-mi străvezie de fericire.

(„Spații culturale” nr. 16)

Ion LAZU

Şi eu…

De atâta amar de vreme
În calea ursului şi a mistreţului
Prin hăţişuri şi râpi,
Orbecăind prin hugeacuri şi vizuini
Cu nici o armă în mâini
Decât ciocanul de geolog.

De atâta amar de vreme
În calea ta, Poezie,
Prin toate momentele ireparabile
Prin peisaje nemaivăzute
Prin triluri şi gâze şi flori,
Cu nimic altceva în mână
Decât cu creionul sleit.

De atâta amar de vreme
În calea ta, viaţă
Printre necunoscuţi umili,
Prin cleiul adânc din cătune,
Printre uliţi şi drame
Printre uri, împunsături, sudalme şi palme –
De la mamă la fată, de la fecior la tată
De la păgân la bătrân –
Cu nici o foaie la îndemână
Cu nici un cuvânt pregătit.
Decât cu biata-mi inimă
Abia pâlpâind de milă
Şi cu cele două artere deschise
Ale privirilor.

La vedere

Un laz în pădure, o galerie
În trupul muntelui, un istm în mare,
O claie de lumină sub vintrele
Nopţii – nu-ţi adjudeci doar pentru tine,
Ci te culci odată cu găinile, lăsând
Durerea la vedere, în canatul uşii.

Soarele cade-n apus, tu în partea cealaltă,
Ca despicaţi în două, cu stânga, de-o bardă.
Nu te menţin deasupra
Iubire, ambiţie, artă.
Te laşi asemenea Lunii, smuls dintr-o parte
Planetă moartă.

(„Spații culturale” nr. 18)

Nicolae Gâlmeanu

Hiatus

Sunt bolnav de înălţime, Doamne, şi mi-e drag
Să mângâi cu pupila hlamida-Ţi de pe cer,
Vertijul meu pământului e dat,
În loc de lapte, mulg din strungă zer;

Vai, cum să pot să-nvăţ să cad
În sus, fără oprelişti, dogme şi ruşine,
Graţia cerească m-ar aduce-atunci la Tine,
Dar ar rămâne pământul negru scufundat;

Nu-i lege ori tocmeală să sar dincolo de gard:
Prin sârma înghimpată, ca două santinele,
Stăm şi ne boim sămânţa câte cu un fard,
Citind pe rând în glie şi în stele,

Care din noi este dumnezeiescul os,
Tu eşti Ii-sus, eu sunt Ii-jos.

Ţipăt subţire

Zadarnic sunt icoană şi trec din frunte-n frunte
Cu lumânări aprinse tremurând în mână,
De am croit biserici, n-am fost tocmit pe-arvună,
Furat am fost de cimitirele plăpânde;

Ca să vă cer pământul, ce să mai fac din el,
Obolul sfânt al unor vremuri latifunde,
Cine mă scuipă, mă sărută de erizipel,
Sunt ca o vară dornică de paparude;

Căţelul pământului cine-l mai aude,
Cum latră surd şi orb dintr-un uitat pastel,
Daţi-mi un mormânt cu tumuli de castel,
În malul râpii unde Dumnezeu m-ascunde.

Prezentul meu e-un cântec de bermude.
Litera, o piele ţipată de viţel.

(„Spații culturale” nr. 18)

Iuliana Paloda-POPESCU

Lumină pentru Manuel
(fragment)

III

Era-n vis –
Manuel intra în lumină
cu Potirul de aur în mâini
şi vedeam cum încep
să îi crească aripi,
în timp ce Îngerii
pregăteau cununi de martiri
şi strigându-ne,
aprindeau Cerul!…

Manuel tot mai singur,
cu Potirul de aur în mâini,
îmi oferea să beau
din licoarea iubirii –
să mă vindec, să iert,
să renasc şi să uit!…

V

Manuel
era fratele neştiut,
însă eu îndelung l-am chemat,
până când, într-o zi,
m-a auzit Îngerul!…

VI

Erai ales Manuel,
Domnul te zidise aşa,
nimic nu era împotriva
inimii Sale!…

În timp ce culegeai flori
şi ni le aşezai pe pleoape,
să nu deschidem ochii
peste umbra ce voia
să ne-ngroape,
eu încercam să înduplec Îngerii,
aşezându-mi visul în Ceruri,
pe ape,
unde Pasărea-Suflet venea
şi punându-ne aripi,
ne ducea peste lume,
departe!…

VII

Totul era scris –
eu aici, tu dincolo,
încercam să închidem porţile
şi cu lacăte mari le-ncuiam,
să nu ajungă la noi
cei ce ne vânau inima!…

(„Spații culturale” nr. 24)

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
– jurnal de călătorie artistică în Canada –

Episodul 14

Marți, 24 iunie 2003, Hamilton

Dimineață merg cu Andrei la stația de autobuz și cumpărăm bilet pentru Montreal. Costă aproape 100 CAD. Voi pleca joi, 26 iunie, și voi ajunge la Montreal, ultimul punct al călătoriei mele, la ora 18,30. I-am telefonat imediat domnului George Rusu. L-am găsit, din fericire, și i-am spus când voi ajunge. Tocmai se muta, așa cum știam, dar va delega pe cineva să mă aștepte. Dacă voi reusi și acest pas, înseamnă că tot circuitul se întregește și visul meu nu a fost o himeră. Îi telefonez și doamnei Deana Luca întrebând-o cum este posibil să corespondăm, să telefonăm, să ne arătăm interesul, dar, în final, să nu vină la spectacol? A bâiguit ceva despre credința pe care a avut-o că vor veni copiii, după care i-am spus că am reprogramat spectacolul pentru miercuri, la ora 19.30 și că este ultima șansă de a ne vedea. N-am așteptat răspunsul ei, am închis telefonul.
I-am trimis un e-mail și domnului George Iova, în mare, cu același conținut. Chiar că nu-mi explic cum e posibil să intermedieze cineva o serie de elemente legate de spectacol, să facă rost de unele dintre ele, după care să se facă nevăzut.
Pe la ora 11 vine părintele Lucian. Este cu un membru al comitetului, cu care vorbește puțin, după care plecăm la cascada Niagara. E un drum neinteresant, de 60 de kilometri, pe o autostradă care mi s-a părut cam prăfuită, fără ceva notabil pe marginea ei, după care a venit surpriza. În fața mea s-a deschis o lume de căsuțe în miniatură, o lume destinată parcă celor de o șchioapă, cu balcoane colorate, monștri de carton care se balansau pe acoperișuri, păpuși vorbitoare în fața unor magazine care îmbiau la petrecere într-o lume a senzaționalului. Era strada principală a orașului Niagara falls, un Las Vegas în miniatură, după câte mi-a lăsat senzația. Imediat a apărut și faleza, în spatele căreia intuiai că se află minunea. În paralel cu ea, blocuri impunătoare, cu nelipsitele fațade de sticlă, se ridicau pe coline, culminând cu turnul având în vârf un restaurant rotitor.
Am parcat mașina și ne-am îndreptat spre faleza străjuită de stâlpi din piatră, legați între ei prin grilaje metalice.
Magicul obiectiv visat îndelung! Partea canadiană în dreapta, partea americană în stânga, mai mică, nu numai pentru că era mai departe. O uimire deplină! Partea canadiană impresiona prin vastitatea suprafeței pe care apele se prelungeau furtunos până la buza prăpastiei, formând un arc de cerc. Căderea verticală de ape, fascinantă, prelungindu-se până în hăul de peste 50 de metri, al cărui fund nu aveai nici măcar cum să-l intuiești și din care se înălța vălul de un alb fără egal al aburilor formați de căderea apei pe stânci, văl ce se înălța până la jumătatea profilului uriaș al malului. Apele păreau să înainteze relativ calme până la brusca desprindere spre adânc. Rămâneau limpezi, cu irizări verzui în lumina mijlocului de zi, pentru a deveni brusc o mare de spumă în povârnire înspăimântată, spre siguranța unui pământ pe care-l atingeau într-un final, tăinuit, doar imaginat de privitori, dar niciodată văzut aievea. Taina apelor, în rotire bolovănoasă și totuși uniformă, dădeau senzația de forță gigantică, impunând respectul temător și admirația fără rezerve. Valuri de stâncă, stânci potopite sub domnia apelor ce năvăleau nestăpânite într-un dans fără sfârșit.
Niagara – încă o minune întipărită pe retina unui român pierdut într-o țară imensă, cât un continent, între dăltuiri de forțe naturale copleșitoare. Formidabil spectacol de imagine și sunet continuu, ca un vuiet din adânc!
Insinuându-se printre ropotul de spume, vaporașul cu nume misterios și potrivit, „Maid of mist” (mireasa aburului), aducea mereu căutători de aventuri unice, îmbrăcați în pelerine, înfruntând curentul, cât mai aproape de baza prăpastiei, luptând cu valurile necontenite și biciuitoare. Vaporașul se întorcea doborât de furtuna devastatoare, cu teama potopului impregnată în fiecare scândură care abia se mai ținea.
Partea americană, aflată la circa 200 de metri distanță, părea mai puțin spectaculoasă, mai dreaptă, cu stânci la bază care creau un fel de amfiteatru pe care se prelingeau șuvoaiele, dar care nu mai păstra, înspăimântată, incertitudinea căderii într-un gol necunoscut pe care partea canadiană îl ascundea în curbura de potcoavă a malurilor. Pe o laterală, scări șerpuiau până aproape de bază, iar oamenii cu pelerine galbene priveau cât mai aproape de șuvoiul nestăvilit. În spate, un balon urca și cobora din când în când cu alți amatori de senzații tari, care doreau să admire de la înălțime domnia apelor, spectacolul feeric, fără oprire, al valurilor înspumate.
Facem fotografii. Eu singur sau amândoi, rugându-ne de câte un turist, întotdeauna amabil. Parcurgem faleza cu ochii mai mult în dreapta, spre spectacolul naturii. Deloc întâmplător, într-o perioadă cu recunoscute fricțiuni politice, partea americană a cascadei părea mai puțin vizitată, faleza păstrând destule locuri libere pentru cei ce voiau să vadă fenomenul cât mai de aproape.
Intrăm într-un magazin de suveniruri. Nimic special. Mă uit la vederi și iau vreo cinci. Gândindu-mă la cadourile necesare, aleg și doi magneți cu imagini ale cascadei. Filmele sunt scumpe și eu nu mai am decât câteva poziții în aparat. Mergem mai departe și pătrundem pe strada principală a orășelului, creat, cu certitudine, numai pentru distracția vizitatorilor de o zi. Magazine cu tot felul de tentații și monstruozități din butaforie, miracole egiptene, castelul lui Dracula, al lui Frankenstein, uriași din carton, fiare preistorice din mucava, culori tari, sunete, gemete, chemări. Fac poze. Un orășel pentru plăceri fugare, cu încăperi pentru smuls banii naivilor și copiilor neinstruiți. Părintele face cinste cu o pizza la o masă pe o terasă. E vreme bună în luna iunie.
Facem drumul invers pe faleză, completându-ne zestrea de fotografii cu dorința de a păstra imagini care, de regulă, se obțin o singură dată în viață.
Mai privesc o dată spectacolul care pare mereu unic în măreția lui. E chiar ultima oară în viață când îl văd? Mai mult ca sigur.
Drumul înapoi, casa părintelui, berea braziliană, telefoanele pe care le dă pentru spectacolul care va avea loc totuși mâine seară. Toate umplu ziua. O zi cu mari acumulări de imagine.

Gândesc la Titus. Am lăcrimat cam mult în ultima zi. O senzație de bine, de mândrie!

Miercuri, 25 iunie 2003, Hamilton

Scriu o nouă relatare pentru radio, pe care o trimit mai apoi telefonic:

„Am văzut una dintre minunile lumii – cascada Niagara. De fapt cele două cascade, una în SUA, alta în Canada, despărțite de circa 200 de metri de perete stâncos. Cu siguranță, partea canadiană, cu potcoava ei ferm conturată, impresionează în primul rând.
Cădere verticală, fascinantă de ape până în hăul al cărui fund nu-l poți nici măcar intui și din care se înalță valul de un alb magic al aburilor provocați de prăbușirea apei pe stânci. Rotire bolovănoasă, dar uniformă, stânci potopite de căderea apelor ce năvălesc nestăpânite, într-un dans cu rotiri spectaculoase.
Niagara – încă un reper întipărit pe retina unui român călător într-o țară imensă, între dezlănțuiri de forțe naturale copleșitoare.
Sunt însoțit de părintele Lucian Pușcariu care păstorește comunitatea ortodoxă din Hamilton, localitate aflată la 60 de kilometri de Niagara. Părintele Lucian se află aici de aproape 5 ani, în mijlocul românilor care numără aproape 5000 de suflete. Hamilton, orașul oțelului canadian, a atras numeroși imigranți, datorită capacităților de absorbție ale sectorului industrial. Biserica ortodoxă românească din Hamilton este una dintre cele mai vechi de pe teritoriul canadian. În 1946, românii au cumpărat un teren și un imobil pe care l-au denumit Casa Română, așa cum a rămas notat pe o placă de pe fațada clădirii. Zece ani mai târziu, se adăuga acestui imobil inițial edificiul bisericii. Părintele Lucian Pușcariu este un model de intelectual român deplin ancorat în problematica spiritului național. El este autorul cărții „Limba română, limba sanscrită” prin care se alătură și continuă munca unor cercetători care se străduiesc să demonstreze că poporul român nu este un oarecare popor latin, ci reprezintă latinitatea, că ne aflăm, ca națiune și limbă, între entitățile care au conturat fundamentul umanității. Pasiunea preotului pentru începuturile noastre este debordantă și pilduitoare. Nu de puține ori mi-a vorbit despre această preumblare prin meandrele istoriei pe care o îmbina, pentru ca demonstrația să fie elecventă, cu exemple de cuvinte misterios de apropiate ca sonoritate între sanscrită și română. În același timp, părintele Lucian Pușcariu este și poet. În anul 2001 a tipărit la Brașov primul său volum de versuri, intitulat „Clip”, iar acum se pregătește pentru cel de-al doilea volum. Poezia sa este aidoma sufletului său: profundă, sensibilă, curat românească. La mii de kilometri de țară, am întâlnit o figură de român autentic, cu ochii larg deschiși spre realitățile țării din care provine și în viitorul căreia crede cu tărie.
Din Hamilton, pentru Radio Târgu Mureș, Adrian Munteanu”

De dimineață, am făcut o plimbare cu părintele Lucian la magazinul cel mai mare din Hamilton. Este un mall. M-am uitat la unele produse, am comparat unele prețuri, ca și cum ar fi fost ceva de comparat. Dacă unele prețuri par mari pentru noi, pentru ei sunt mici sau normale. N-aș putea spune că mă dau în vânt după calitatea multora dintre produsele de aici. Canadienii nu pun preț pe lucrul de eleganță vestimentară decât dacă au nevoie de el pentru unele festivități pe care le consideră importante. Una dintre ele este graduarea. La festivitatea similară de la Vancouver a fost singura dată în Canada când m-am simțit în inferioritate, nefiind pregătit să fac față unor prezentări cu ștaif. Am trăit și unele momente, mai ales pe stradă, când am avut, dacă nu un sentiment de superioritate, măcar unul de normalitate și chiar ușoară mândrie pentru aspectul meu. E clar că sandale ca ale mele nu mai avea nimeni și toți cei care și-au coborât ochii au ținut să remarce, parcă la unison, că în Canada nu au așa ceva. Interesant este, în această privință, că am cumpărat în România ceea ce era mai ieftin, mai pe puterile mele, dar cele scumpe arătau mai urât. O relație invers proporțională, pe care nu am înțeles-o la prima vedere.
La sectorul vinuri, am dat în mall și peste un merlot din Romania. Lucian zice că nu e prea bun. Vinuri ungurești erau mai multe. Toate aceste lucruri, pe moment, le deslușeam cu mai mare greutate. Părea că există o barieră locală în fața concurenței.
Am cumpărat un set de trei filme. Ne-am întors pe la ora 14,30 și am mai stat în grădină. E cald, sunt vreo 30 de grade, dar niciodată de când sunt în Canada nu m-am interesat, din sursă sigură, de temperatură. Aveam altele mai importante la care să mă gândesc.
Lucian pregătește masa care înseamnă friptura de ieri ce urma să fie încălzită, la care adăugă cartofi și o salată de varză cu roșii. E gata pe la ora 16, dar Ioana nu apare încă. Vine Smaranda cu boy friend, un individ slăbuț, blond, ponderat în vorbă. Îi strâng mâna și îi spun că regret faptul că, din cauza necunoașterii limbii, va trebui să fiu cam tăcut. Pe la ora 17 apare Ioana. Mâncăm, după care mă retrag ca să mă întind o jumătate de oră. Nu poate fi vorba de somn, mai degrabă de o liniștire și o adunare a gândurilor, deseori îndreptate spre casă sau echilibrate cu atitudini care reiau prezența mea pe scenă în fața publicului românesc din Canada. Mereu am în imaginea din minte ceva de îndreptat, ca nuanțe, ca atitudine. Sunt unul dintre cei care pot face repetiții și cu ochii închiși, iar aceste reluări tăcute nu sunt cu nimic mai lipsite de productivitate. Recunosc că îmbunătățesc mereu ceva, iar până la sfârșitul turneului totul capătă o concretețe și un echilibru interior susținut.
Îmi făcusem deja bagajul, dar m-am gândit de mai multe ori să nu uit umbrela cu picior lung. La ora 18,15 mergem la sală pentru o ultimă aranjare a scaunelor. Spre deosebire de încercarea inițială, de duminică, când am vrut să prezint spectacolul, încercare care s-a produs în sala de jos, unde existau rafturi cu cărți și numeroase imagini și afișe pe pereți, acum urma să montăm spectacolul în sala de sus, special destinată spectacolelor. E încăpătoare, ar putea intra vreo 300 de oameni și are scenă. Peretele din fundalul scenei e pictat cu o imagine țărănească. Nu lipsesc un cioban cu oile sale și chiar o barză. Sala are stație, dar noi vom folosi tot radiocasetofonul rablagit. Măcar ne obișnuisem cu el. Găsesc o scară de lemn, mai potrivită cu cel de-al doilea obiect din scenă, cuierul pom. Montăm o scară la marginea din mijloc a scenei, pentru coborârea facilă în sală în timpul spectacolului, așa cum o făceam de mai multe ori, ca parte integrantă din regie, implicând spectatorii, fiind aproape de ei. În sală aranjăm scaunele într-un ușor semicerc. Punem vreo 30 de scaune, deși, din experiența primei zile, nici nu se punea problema atâtor spectatori. Mai mult o facem ca să fie sala mai bogată. În spate găsesc o odăiță în care mă pot schimba și astfel să-mi pot face apariția, ca de obicei la începutul spectacolului, din spate, printre cei prezenți. Odăița permite intrarea printr-o laterală care dă în sală, așa cum am făcut-o și la Toronto, la ambele spectacole. De fapt și la Ottawa fusese același lucru. Întotdeauna prin stânga. Lucian pleacă să se schimbe. Și Andrei la fel. Am verificat înainte și lumina. Există câteva reflectoare sau, mai degrabă, câteva becuri cu direcție precisă pentru partea din față a scenei. Modific poziția la trei dintre ele, ca să am lumină potrivită pentru basmul „Uitarea”. Am timp să-mi precizez poziția la toate basmele. Față de celelalte reprezentații, mi-am ales o poziție intermediară, așezat pe scenă și cu picioarele coborâte pe scara principală la „Barza”. Sunt gata. Stau zece minute în sală, singur, cu gândurile mele. E plăcut, merge aerul condiționat încă de la prânz. Urmează să-l oprim când va începe spectacolul. Are zgomot mare, instalația e veche. În fine, vin și Lucian și Andrei. Mă retrag ca să-mi fac ultimele pregătiri. Primele voci în sală le aud la ora 19,30. Este un bărbat cu un copil care pare tare mic. E plângăreț și scoate niște sunete pe care nu le înțeleg. Asta îmi mai lipsea! Un singur bebeluș poate deturna atenția unei săli întregi. După ce că vor fi puțini, vor fi și distrași de ifosele unui copil obosit la o oră târzie. Oare ce-și închipuia tatăl lui? Că începe să-i facă educație la o vârstă fragedă? Încercarea se face pe liniștea și efortul meu, zădărnicite de zgomotele țâncului. Din fericire, după câteva minute de conversație cu preotul și cu Ioana, care apăruse între timp, bărbatul se hotărăște să plece. Văd asta printr-o gaură din pânza tricoloră care îmbracă fundalul scenei. Aud doar câteva voci până pe la ora 19,45. Sunt de mult gata și m-am așezat pe un fotoliu. De două ori Ioana întâmpină pe cineva, semn că s-au adunat câteva persoane. De fapt, îi spusesem lui Lucian că spectacolul va avea loc chiar dacă va fi numai el în sală. Principiul după care mă conduc este că acel unic spectator și-a dorit să vină, poate a făcut eforturi pentru asta, deci este cel mai bun, cel mai interesat, iar el trebuie respectat și onorat. Îmi aduc aminte și de vorba lui Cristian Iacob: „trebuie să joci de fiecare dată ca și cum ar fi fost ultima oară”.
Fix la ora 20, cu o jumătate de oră de întârziere, Lucian vine să mă anunțe că îi dăm drumul, dar că sunt puțini oameni în sală. Știam asta. Vine și Andrei care mă întreabă dacă sunt gata. Eram gata pentru orice. Mai luasem, la 19,30, un jet de spray cu nitroglicerină. Nu cred că voi avea curajul să mai intru vreodată în scenă fără el
Semnalul sonor. Intru. Senzație de sărăcie. Mai târziu aveam să număr că erau 12 spectatori. Venise și Smaranda, deci era toată familia Pușcariu. Pentru ei merita efortul. Dispunerea în sală nu era prea bună. În partea stângă numai doi, iar în dreapta restul. După introducerea în care întotdeauna este liniște, până te cunosc mai bine, realizează de ce ești în stare și se familiarizează cu prezeența ta, urmează basmul „Barza”. Totdeauna la el am avut probleme de adaptare. De această dată, singurul copilaș din sală, un ochelarist de vreo 3 anișori, ținut în brațe de tatăl lui, începe dintr-odată să întrebe ceva tare. Degeaba îi spune tatăl lui ceva în șoaptă, el întreabă și mai tare. Tatăl e nevoit să-l ia în brațe și să se îndrepte spre ieșire. Mișcarea este suficientă ca să-mi strice jumătate de poveste. Mă concentrez, cu eforturi, și am aceeași stare de insatisfacție. Mai departe, odată cu primele întrebări pe care le pun sălii, mă izbesc de o situație inedită. Fără niciun copil în sală, maturii nu se hotărăsc să dea ei răspunsurile, nu sunt pregătiți să intre în joc. Sunt nevoit să continui de unul singur, într-un marcat monolog, ceea ce îmi dă o senzație de ruptură, de lipsă de comunicare, de mesaj care nu poate sparge bariera. Totuși joc bine, sunt mulțumit de cum iese. Vreau să le creez, prin efortul meu, sentimentul vinovăției pentru slabele eforturi de a se aduna la un spectacol vorbit în limba de acasă. Dar cui să-i creez acest sentiment? Celui care și-a dorit și a venit totuși? Poate avea, indirect, un fel de jenă pentru slabul interes al comunității din care face parte pentru spectacolul românesc. Cred că cel puțin în cazul unei persoane jena a existat. Aproape că îi era teamă să se uite pe scenă și ar fi dorit să se poată ascunde în spatele celui din față. Mai greu a fost cu lipsa de comunicare la sfârșit. Toată scena cu întrebările de după basmul „Ciudățenia” nu s-a putut realiza. Nici oferirea gumei de mestecat. Nici n-am mai încercat, intuind că e în zadar, așa că a rămas în buzunar.
O stare de bucurie m-a cuprins la ultimele versuri, ca și cum eram fericit că am dus totul până la capăt, chiar și în aceste condiții improprii. Un zâmbet bun m-a luminat, realizând că am aruncat peste puținii mei spectatori, nu numai un pumn de vise, dar și toată sensibilitatea mea, prea multă parcă și destabilizatoare pentru mine. Era totuși un mediu muncitoresc în care oamenii au uitat de mult să se mai bucure în fața unei frunze îngălbenite.
Aplauze destule pentru câte puteau să întrețină câteva palme.
Am strâns totul și am plecat cu Andrei acasă, mulțumindu-i pentru contribuția fără greșeală. Avusesem siguranță în el.
Acasă se retrăseseră tinerii, adică copiii părintelui și un student de la Sibiu care n-a vrut să învețe în Canada, considerând că nu se face treabă. Ceilalți erau în grădină. M-am dus mai întâi să fac un duș. Eram cu hainele ude. La revenire, am strâns mâna celor aflați în grădină, cinci persoane, în afară de gazde. Abia acum am simțit că mă cuprinde o ușoară stare de furie, datorată lipsei de interes a hamiltenilor, așa că, atunci când cineva m-a întrebat ce mai e nou prin țară, am răspuns destul de tăios că sunt întrebări ale căror răspuns se cunoaște Ce să facă altceva românul de rând decât să se lupte ca să supraviețuiască, să se gândească dacă a doua zi are ce pune pe masă? Nu le-a căzut prea bine, așa că am mai adăugat niște calcule despre cât câștigă un român pe lună, asta ca să-și aducă aminte care este realitatea și diferența și să-și mai reducă miorlăiala și oftatul de dorul bietei țărișoare. De la o vreme, am început să mă enervez când îi văd cum își manifestă dragostea plângăcioasă față de lucrurile mici și duioase pe care nu le mai pot găsi pe pământ străin.
După un timp au început să plece pe rând. Mai întâi jenatul meu spectator, care remarcase forma de fabulă a câtorva povești, împreună cu soția lui, prezență atrăgătoare și, posibil, mult mai tânără. El era și tatăl studentului pe care l-am cules în drum. Apoi a plecat o familie ce venise la spectacol după ce trecusem de jumătatea lui. De această dată el părea mai tânăr și singurul cu o atitudine de om bun și înțelegător. A rămas un bărbat spre 50 de ani, fost alpinist, ceva mai dezghețat la minte, care se pregătea să întreprindă o călătorie prin munții americani. A vorbit cu Lucian despre problema casei și atitudinea consiliului parohial. Se pare că Lucian și-a întâlnit cu această ocazie câțiva amici care ar putea să-l sprijine în tentativa de a fi ajutat să-și cumpere casă.
După plecarea lui am mai stat cu Lucian la un pahar de vorbă, preț de o jumătate de oră. Îi plăcuse spectacolul și a văzut în el, cu regret, posibilitatea ca mai mulți maturi, în primul rând, să-și reamintească de inocența copilăriei. I-au plăcut și componentele: regia, mișcarea, muzica. Este primul spectator care mi-a spus că în primul rând a fost impresionat de interpretare care i s-a părut a unui actor adevărat. Măgulitor.
Toți ceilalți musafiri, niște oameni care nu au tangență cu teatrul și poate că nici în țară nu s-au dus vreodată la un spectacol, n-au spus o vorbă despre ceea ce au văzut.
Ne-am culcat, promițând să mai vorbim și dimineață.
Hai să transcriem, în finalul acestui episod, încă o poveste din cuprinsul recitalului. Am senzația că am uitat cam de mult să fac asta și nu știu cât timp mai am până se va termina întregul jurnal.

Scenariu 5

Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din valiză un bloc de desen. Va împrăştia pe jos mai multe foi desenate. Pe parcursul rostirii poveştii următoare, le va aduna pe toate pe rând, în funcţie de text.
Rosteşte povestea următoare :

Un copilaş de câţiva anişori
S-a hotărât pe foi să deseneze
Tot ce iubeşte, cu multe culori
Din inimă curată să creeze.

Întâi a desenat-o el pe mama,
Frumoasă şi cu ochi de catifea.
Avea un chip de zână, îţi dai seama.
Aşa în ochii lui el o vedea.

Pe tata cum se joacă îl arată,
Căci asta face des cu ai lui fii,
Încât bunica-l ceartă câte-odată
C-a dat în mintea lor, de răi copii.

Bunica-i desenată-n uniformă.
Ce uniformă ? Poate ştiţi cu toţi.
Şorţul şi coşul, în oricare formă,
Cu daruri dulci pentru ai ei nepoţi.

Apare în desen şi o pisică,
Dar mai la margine, căci într-o zi
S-a speriat de-un şoricel, de frică,
În fugă într-un pom ea se sui.

Pe foaie şi colegi au apărut.
El îi iubeşte, chiar dacă bunica
Nu-i mai primeşte, fiindcă au făcut
O groază de prostii, dar nu-i nimica.

Şi calul alb al bunului bunic
E desenat, orb cum era, bătrân.
Dădea din cap la toate câte-un pic
De parcă-l aproba pe-al lui stăpân.

Copilul desenează şi-un arici,
Ce parcă e pământul care are
În primăvară fire de arnici
Ce se înalţă simplu, către soare.

A desenat pe foaie şi un pui
De vrabie, căzut din cuib odată.
Şi un răţoi ce fuge-n calea lui
Spre lacul cu oglinda-i nemişcată.

Tot desenând, s-a încheiat povestea,
Dar mă întreb, privindu-le tiptil,
Cum au putut să-ncape toate-acestea
În sufletul ce-l simplu, de copil.

Ilustraţie muzicală de trecere

(Va urma)