Spații culturale nr. 50 (8)

SPAȚII CULTURALE 50
Retrospectivă lirică

Nicolae POGONARU

octombrie

stolurile de grauri
în zborurile lor amalgamate
devin picturi suprarealiste
pe şevaletul cerului
luciul râului dintre dealuri
este touch-screen-ul frunzelor căzătoare
revelând în adâncuri
ramurile copacilor de pe maluri
văduviţi de cântecul păsărilor
miroase văzduhul a gutui
a nuci şi a migdale decojite
în pivniţe sub îmbrăţişarea
doagelor de stejar
mustul dansează frenetic
soarele tot mai palid
se joacă de-a v-aţi ascunselea cu norii
pe sub care se cern
în forma de V cocorii

toamnă

lacrimile foşnitoare ale clorofilei
palide roşii galbene bej
se desprind de pe crengi
şi fac acrobaţii la trapez

pasaj

cocorii
cruci pe cer
răstignind norii

noiembrie

târziu în inima toamnei
noiembrie
lacrimi în culori calde
dansează hai-hui prin aer
într-un balet al extincţiei
copacii goi rămân ca nişte apostoli fermi
în bătaia vântului
un cow-boy meteo
îşi mână turmele de nori
de colo colo
apoi le mulge când în torente
când mocăneşte
melancolia iese din ascunzişuri
şi se plimbă prin oraş
în văzul tuturor
braţ la braţ cu oamenii
aceste maşini umblătoare
cu mâini picioare şi cap
care în afară de faptul
că stă pe umeri
ca să nu le plouă în gât
uneori mai şi gândeşte

(„Spații culturale” nr. 43)

Costel STANCU

O altă iarnă

Privești albul hîrtiei
el se ridică, sporește ca spuma
laptelui în fierbere curînd
va trece de capătul creionului,
de umeri, de creștet…
te va îneca ori te va hrăni
depinde cît de repede vei scrie
cuvîntul care încă nu există
inventează-l hai inventează-l, îți strig
ție nu îți pasă deznozi o eșarfă
albă te pierzi în ea ca în iernile
copilăriei cînd desenai pe zăpadă
cu degetul de cărbune încins!

Amintire

Demult,
eram o casă cu ușile
și ferestrele deschise.
Inima mea
– valet tînăr și credincios –
te îmbia să intri să intri.
Erau muzici acolo,
dansam zi și noapte,
retrăiam amintirile unui vin
de acum o sută de ani.
Îți amintești?
Nu ne temeam de nimic,
cu atît mai uțin de moarte.
– moarte e și în urma
nasului de copil
pe geamul aburit
cînd se minunează
de întîia ninsoare,
îți spuneam.
Tu tăceai. Dansam, dansam.
Soarele devenise elastic.
Tălpile tale încălzeau luna.

Apoi a trecut timpul.

Acum te aștept în zadar.
O grămadă de pietre albe
cu care nu mai construiește nimeni.

(„Spații culturale” nr. 44)

Cristina ŞTEFAN

elegia cerului

nu am timp,
cerule, sabbathule!
este apă aromată-n cădelniţi
şi-aş fi zburat cerule,
pământean aş fi zburat
prin păduri toamna
să-mi julesc aripile-n frunze
rumenite de tine
prin câmpii aş fi zburat,
mulse câmpiile-n laptele mamei
să-mi sting suptul
de iubire a vieţii

nu am timp!
pe dealuri, cerule, sabbathule,
m-aş fi descotorosit de buruieni
şi goală de minciună
mi-aş fi sfâşiat tălpile
în pietre
în lut
ca-n fierul
îngropatei ţarini Cannan

nu am timp
nici de parte femeiască,
partea care te cântă, cerule,
în cheia ta siderală,
sabbathul nopţilor de august răvăşitor

nu mi-ai dat timp
mi-ai dat doar o seamă de aripi
să le zbat
în vântul de răsărit
dar îţi spun
că am trăit 205 ani ca Seth
şi încă 1000 de ani singuri
ca Adam şi fiii lui la un loc
numai pentru
a-mi împietri zborul la pomul vieţii
şi e albastru cerule, sabbathule!

(„Spații culturale” nr. 44)

Diana Dobrița BÂLEA

coapse penelope

aruncă-mi drumul într-o joacă de fluturi
voi crede că pot să zbor cu genunchii pe deasupra tristeții
și ia-mi golul de pe umerii mâinii
voi înălța clipa dintre noimele fecioarelor vrednice
cu candele înfipte pieziș
în coapse penelope

orașul dă buzna cu tăceri de beton
eu trăiesc în driade
păduri de dor te foșnesc sub clavicule

n-am știut când s-a făcut împărțirea inimii tale
era miezul nopții și te visam deja a doua oară
sub salcia stângă a Dunării
toate femeile neiubite au prins câte un petic
și te-au făcut fericit
mon amour

acest cântec de dor

mi-e clipă de tine
visul acut și greu ca o ploaie de vară stinge zarea
și îmi aprinde pe trup brațele tale de dragoste

mi-e strigăt de tine
cete de poeme zvâcnesc din el
și urcă în amvoane
venusiene

mi-e curcubeu între noi
îmi păstrezi buzele în palma dreaptă
și-mi faci senin în potirul din care te beau
puțin câte puțin
toate ondinele Dunării se prefac în mine

femeile au acest cântec pe buze uneori
tânguit la umbra păsărilor
amestecat cu cerul într-o unică izbucnire de dor

(„Spații culturale” nr. 44)

Teo CABEL

Dacă e vineri

copacii își spun poveștile
la telefonul fără fir.
Muncitorul de la salubritate
adună sacii galbeni măsurând lung cu privirea
când la sac când la curtea de unde îi ia.
Poveștile duse dintr-un capăt la altul al orașului se pierd
unele în vântul de la marginea câmpului
altele în cimitir.
Muncitorul de la salubritate
gondolier în barca zilei
scrutează atent în valul de gunoaie
ce de bani aruncați!
Dacă e vineri
pisicile merg pe partea dreaptă
câinii merg pe partea stângă.
Un cerc de porumbei își fâlfâie aripile
prin ochii tăi, oricând, chiar dacă azi e vineri.
Unele povești le găzduiește poetul în litere.

Calul Maro

doar eu îl văd maro,vecinul zice că este brun
coana Veta că a fost roșu, dar s-a învechit,
stăpânul zice că este pur sânge,
În trapul său metalic, pe asfaltul ud
își cântă melodia zilnică, andante, allegro, presto
după tainul din desagă.

Mă uit la mușchii săi,
la gâtul imberb și cerbice;
Crupa împinge ziua în urmă
metru cu metru, secundă cu secundă.
Vecinul se uită la stăpânul mustăcios
cum îl mână nervos, amenință cu biciușca,
Copilul se bucură, strigă în gura mare
Bunico uite calul?Acesta e Ducipal?

Calul fornăie când trece pe lângă bar,
vecinul stie că e ora prânzului , iese la gard
iar s-ambătat puriul

A trecut un cal! spune copilul
Era maro și dădea din coadă.

A trecut un cal și atât
Realitatea încă îi mai cuprinde
de la Altamira încoace.

(„Spații culturale” nr. 45)

Angi Melania CRISTEA

Super slim

logica după care
voi ajunge să îmi creez
mâinele perfect
este excepțională
împart un azi super slim cu un ieri înmulțesc mii și mii de timpi efemeri caut seva secundelor în fiecare pară
luna palidă îmi pare o gutuie amar de amară
artificiul acesta îmi convine sunt doar un om cu o sută de fețe
care a urcat un munte până în vârf
a coborât dealuri agonizând și a hrănit graurii de la câmpie cu semințe vii

adun singurătăți de ordinul zece
în timp ce abolesc sperietorile fericirii
stoluri de gânduri trec în formă de V
printre culori pastelate
primăvara își are aritmiile ei corzile zilei dezacordate
aș ridica la pătrat doar dragostea care timbrează emoții
atât de mică îmi pare clipa de numărat anii de numărat morții

Supraviețuiesc

era vară cu portocali și o pisică obeză
purtai ochelari și o șapcă roșie peste freză
ți-am spus de atunci că viața are n-șpe mii de viraje
să nu uiți, Darie, că sunt clipe cât anii în sevraje

tu ai râs ca la târgul de fete și ai spus că-s nebună
ori că încă mai am fluierul piciorului sprijinit de lună
timpul între noi sâsâie ca un șarpe vărgat
spune-mi, de atunci câte secunde în iarbă a scuipat?

ce vei face când în oglinda din stânga retrovizoare
vei zări asfințitul/stol de cocori/ sare de mare
te voi întreba din nou cum o mai duci pe autostradă
supraviețuiesc îmi vei răspunde si vei trage pe altă bandă

(„Spații culturale” nr. 45)

Christian CRĂCIUN

Țara unde pomii au nume

Da, există o astfel de țară, unde fiecare pom din curte primește un nume. Sunt Oblio, mărul pădureț, Roger, puiul de stejar, Ioana, cireșul, Helga, mărul de pe hat, Lavinia și Alteea sunt gutui și frații lor se numesc Lena și Karen. Sybil e alt gutui, regina Tuia, prunul Klompe, vișinul Morgothia, vișinul Klim. Ca un nou Adam în paradis, omul e chemat să dea nume la tot ce mișcă: „ – Să ne pui și nouă nume, frate om!, mă roagă unul dintre vișini. – Să le pui și lor nume, frate om!, îmi spune și îngerul de pază […] Să le pui nume!, frate om, repetă îngerul de pază. În cartea vieții sunteți toți: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toți – Ce bine, frate înger. Da, Eduard, da…”. Țara asta se numește Mălini. Este Măliniul lui Labiș, firește, dar, de acum, și Măliniul lui Eduard Dorneanu, dintr-o carte cu acest nume, apărută la editura Eikon în 2014. Textul este o decupare de mici scene care ne dezvăluie lumea satului de azi (datele sunt precizate, suntem în anii 2013-2014) contemplată cu o imensă duioșie, iubire, înțelegere și sarcasm. Și, firește, lumea amintirilor. E o țară în care se găsesc deopotrivă și prostia hiperbolică, ura, lăcomia absurdă, naivitatea, mărginirea, violența, lenea, o răutate patologică, dar și vorbirea directă a „fratelui om” cu „fratele înger”, aruncarea dracului de pe punte ca în poveste, expresiile fulgerătoare care fac cât un tratat de filozofie, bunătatea îndurării și îndurerării, ironia fină, munca și timpul ei (aș fi vrut să numesc acest text „Munci și zile” pentru că tocmai acest calendar lăuntric al unui cosmos sfințit prin punerea barabulelor în pământ, culesul vișinelor, văruitul camerei, prășit ș.a.m.d. este scos în evidență de compoziția cărții), o lume care se prelungește pe nesimțite în mit și poveste, în care omul vorbește firesc cu lighioanele din ogradă, cu pomii și cu cerul, cu stelele și cu păsările, cu vântul și cu îngerul, iar ele îi răspund, un creștinism cosmic fără ostentație, fără parapon, fără dogmă, dar indestructibil prin rădăcini, precum de câte ori Eduard sapă în grădină dă de rădăcinile vii și puternice ale unui arbore ce de mult nu mai este, așa, când îi cercetează cu amuzată îngăduință pe acești oameni cu scăderile lor de multe ori grave dă de aceste rădăcini nemuritoare ale unui cosmos care s-a ascuns în fiecare dintre personaje. E o lume de o poezie pură și de multe ori atroce. O lume care face pereche cu Bulzeștiul sorescian din La lilieci.
Cartea este o însumare de scurte povești, „scene din viața cotidiană” care se constituie într-un autentic document uman, îmbinând poezia cu realismul socio-psihologic, despre ce înseamnă un sat românesc de azi. Este și un fel de jurnal al muncilor și al anotimpurilor. Surprins cu un autentic lirism, provenit din febrilitatea perceperii naturii ca miracol. „Vântul îngroapă capete de profeți la marginea ogoarelor”. „Copacii din livadă șoptesc rugăciunea de dimineață. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte prețioase, fără metafore bombastice”. Numai cine a îngropat un câine ori o mâță în fundul grădinii sau a vorbit cu un pom, sau i-a mângâiat coaja aspră, sau s-a tăiat în asprele frunze de fasole, poate percepe tonul de elegie și bocet al acestor pagini la contemplarea „țării” acesteia de oameni și jivine, și îngeri. „Dimineața se așază flămândă în palmele Domnului. Roua se scurge printre degetele Lui și răcorește gutuii, porumbul spintecat de grindină și mormântul tatălui meu. Îngerii de noapte se retrag lăsând în urmă șoapte și ecouri. Clopotul bisericii clatină liniștea. Respir adânc. Livada mă strigă cu vocea firelor de iarbă. Aud și înțeleg. Aud”.
Pe de altă parte, există momente narative surprinse cu un ochi necruțător, iar urechea percepe sonoritatea limbajului local, de o savoare excepțională. „- Uăi, tu vrei batai! Nu ti lășî. Amu ti pocnesc! – Ia fă-ti încoaci sî ti învăț minti!, prostălăuli. […] – Da ci i-am pus eu sî intri în șanț?…Cini ar sări sî mă agiuti pi mini?[…] – Uăi!, dacî ti belesc aicia în drum îi ghini? Uăi!, nu mă fă cî ti bat di crăchi”. Se conturează și câteva personaje: în primul rând mama, octogenară neobosită, în continuă „trebăluire” și trăitoare firesc a ritmurilor unei existențe ritualizate, marcată de lucrurile care trebuie făcute fiecare după rostul și timpul său. Apoi tatăl, plecat dintre cei vii, evocat în amintiri de o tandrețe virilă, în ancestrala lui înțelepciune. („Copile!, țăranul nu are voie să doarmă, să se îmbolnăvească ori să se rătăcească. Pe el nu îl ajută nimeni”). Și, desigur, Eduard însuși, se conturează (auto)portretul unui rebel fără cauză (scenele de Bunuel din școala sau armata ante 1989) cu vocația de a-i provoca pe ceilalți să-și dezvăluie fără rest trăsăturile, de a surprinde în culori tari o umanitate deloc idilică, o „lebădă neagră”, anomalie cromatică în zarea Măliniului unde oamenii se ghidează după „io am făcut ceva din viața me”. Este un „melancolic” (antologică povestea acestui epitet, sub forma „meclancolic”, primit de la un maistru, pe când era în clasa a IX-a la practică agricolă. De altfel școala, copiii apar în aceste povești în latura lor infernală), privit ca o ciudățenie care „scrie poezii” de consăteni. Dar martor extrem de atent al unei lumi în extincție și al nașterii uneia noi. „Dumnezeu ia cei doi fluturi din ghiveciul cactusului și îi așază înapoi pe sticla ferestrei. Fluturii alunecă și cad pe podeaua cerdacului. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase și inimile oamenilor triști”. Și acea splendidă evocare a strămoșilor veniți la coasă, un fel de catalog homeric al corăbiilor/ cosașilor, pomelnic al străbunilor: „În mișcarea cosașului e toată dârzenia, tot orgoliul unei generații. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Și Andrei Dorneanu, stră-străbunicul meu. Și Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Și Vasile Dorneanu, bunicul meu. Și Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmașii neamului meu. Nu mă mai dor brațele. […] Mă așez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemenea unui țăran bucovinean. Hărșt! se aude din cer. Dumnezeu cosește în albastru. Ehei!” Urmează apoi puzderia de personaje din lumea satului, evocate cu numele și porecla, mereu pitorești, strigarea unui inventar al caracterelor rurale (dar nici bișnițarii de la oraș nu diferă cu nimic tipologic). „Agresivitatea din zona rurală nu va dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereștri, iar aceștia ar monitoriza fiecare formă de viață care respiră la sat”.
Fiecare din cele 41de schițe are structura unei „zile” sacralizate, începe și se termină cu o rugăciune. Pline de aceeași îmbinare de lirism și realism sunt și evocările vremurilor de dinainte de 89. De pildă, scena în care copilul trebuie să se ducă la oraș să cumpere pâine, precizia cu care sunt enumerate magazinele de unde se putea cumpăra pâinea, dimensiunea de aventură pe care o capătă călătoria, căci nu-l ia nici un „ia-mă nene” la întoarcere, pentru ca totul să se ridice, odată cu mirosul de pâine caldă, spre mit: „La plecarea din oraș priveam întotdeauna în oglinda retrovizoare a mașinii. Acolo vedeam pe Dumnezeu cum aleargă în spatele mașinii cu o pâine neagră în mâna stângă. Știam că va alerga după mine o viață întreagă. Știam. Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Stau spate în spate cu Dumnezeu. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Nu”. Citatul acesta ne dă o idee și despre ritmul interior al narațiunii, fraza este scurtă, alertă, precisă, pentru a mă păstra în simbologia cărții aș spune că este un stil tăios, eficient, cu minimum de efort și maximum de eleganță „taie”, precum gestul cosașului, maximum de sens.
Mă întreb asupra funcției literare a unui asemenea text. Cu o structură de jurnal și cu o sinceritate de antropolog, naratorul consemnează o „ciocnire a civilizațiilor”. Asemenea momente de trecere dau, se știe, tipurile umane și poveștile cele mai interesante. E cazul bătrânului care vrea să-și încarce telefonul mobil și care e nemulțumit că a primit doar minute nelimitate. Sau a celuilalt care e supărat pe altul că face speculă cu „găleți de internet”. Dar, pe de altă parte, această lume, cu un sens atât de specific al vieții și al morții, este iremediabil condamnată la dispariție. Scriind-o, naratorul se arată perfect conștient că este martorul unui apus. Din acest punct de vedere, finalul cărții poate fi citit și ca o alegorie. Merele viermănoase, căzute din pom, pe care îngerul le duce în azur celor morți, ca ofrandă, fac văzduhul albastru și deschid căile de comunicare cu cei duși. „Chemarea oamenilor și animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum știu că albastrul e plin de roade neculese. Plin.” Asemenea acestor roade este și cartea aceasta despre o lume în extincție. O rodire a omului-pom de dus de către înger dincolo. Cartea lui Eduard Dorneanu mi-a readus în minte o ipoteză, habar n-am dacă are vreo bază „științifică” (cuvântul însuși nu are ce căuta aici), la care mă gândesc de ceva vreme: anume că lumea tradițională a satului nostru, cu cosmosul său de obiceiuri și viziuni, nu mai poate supraviețui acolo, in situ. Acolo este condamnat la dispariție, tipologia umană care îl încarna se stinge cu rapiditate, sub presiunea „civilizației”. Și, dacă această lume mai supraviețuiește, se datorează „străineilor”, celor care au asimilat-o mai degrabă pe cale livrescă, satul mai este de găsit mai degrabă la Muzeu decât „la sat”. A trebuit să vină englezii, turiștii, pentru ca dragii noștri maramureșeni să înțeleagă ce comori înseamnă casele lor de lemn. Poate că este o erezie, din punct de vedere etnologic și sociologic, ceea ce spun, nu știu, dar povestirile lui Eduard Dorneanu, cu așezarea acestei lumi sub aripa îngăduitoare a îngerului, mi-au întărit părerea enunțată. El este un observator privilegiat și poartă această lume, ca un martor, în sine, pentru a-i mai da o șansă.
„ – Ești bucuros? frate om
– Sunt bucuros, frate înger.[…]
– Sunt bucuros, frate înger. Îți jur că sunt bucuros.
Închid ochii și simt arsura pleoapelor”.

*Eduard Dorneanu, Mălini, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 180 pagini.

SPAȚII CULTURALE 50
Retrospectivă lirică

F.M. CIOCEA

POEME

Am împrumutat aripile unui înger
Și am zburat la cer,
Dar nu am aflat acolo munții mei dragi,
Iar acum sorb țărâna
Din fântânile adânci ale Bărăganului
Și mă gândesc că zborul la cer
Este o experiență traumatizantă
Pentru sclavii eterni ai gravitației.
Totuși, îngerii mă vizitează deseori
Și-mi împrumută aripile lor,
Să mă bucur măcar de perspectiva luminii,
Care inundă în fiecare dimineață
Sufletele prietenilor mei.

*
Mă balansam pe o aripă de fluture,
Între coapsele fierbinți
Și mintea crispată ale iubitei mele,
Când brusc,
Am simțit prăpastia
Dintre timpul ei
Și timpul meu pulsând dureros.
Iată! mi-am spus,
Aripile de fluture
Nu te absolvă de explozia anilor
În celulele tale
Și nici soarele nu-l aprinde
În bezna sângelui tău,
Totuși, iubind fără preced,
Intactă rămâne euforia balansului
Pe aripi de fluture!

*
Fatalitatea nașterii o simt
În mireazma florii de iasomie…
Și nu mă mai tem de cealaltă fatalitate.

Șerpi uriași îmi aleargă prin creier,
Alungând luminile iernii
Din ungherele întunecate;
Când mă strigați, prieteni ,
Aud singurătatea veacului ăsta
Umplând pocalele singurătății mele,
Singurătății noastre viclean strecurate
În nopțile pe care nu le dormim

(„Spații culturale” nr. 45)

Miruna MUREȘANU

MONOLOG

lumina trecuse de vamă cu păsări cu tot
ca moartea să nu recunoască pe nimeni

ca noaptea să nu le descurajeze ultimul zbor
sub o cruce vineție de vânt

atunci asfințitul părea micșorat între pagini
iar valea prin care treceam mă deșira în uitare

pentru că nimeni nu mai chema de-o veșnicie pe nimeni
prin îndoiala verdelui în declin

pentru că cel care număra aripi frânte pe câmp
nu era și cel de pe urmă

regizând spectacolul de uitare și haos
de sunete ridicole stranii

ca moartea să nu recunoască pe nimeni

ascuns în umbra celuilalt vinovată
el priveghea o ceață cu accente stridente

prin care nimeni nu putea să vadă pe nimeni

prin care celălalt l-ar fi putut găsi într-o zi
numărând aripi frânte pe câmp

*
împrejur erau numai scări ducând nicăieri
eu purtam o maramă în jurul genunchilor
parcă țesută din gânduri
pe care cei plecați le lăsaseră-n urmă

prelinse pe mâinile mele candele oarbe
care-mi vorbeau cu ochii închiși
părând fluturi de noapte convinși de întuneric să tacă

să treacă prin gândurile celorlalți netrăite
măcinând un infinit cu tandrețe
din care părea că mă văd numai eu

o trufie cumva incoloră părea că se-ncheagă

un neastâmpăr crispat al genunchilor reci
foșnind pe pagina cerului goală

încercam să urc și să scriu mai departe
exprimând o nostalgie târzie
care umplea prajma de liniște

semănam cu o curgere a clipei prin propria măduvă
prin gândurile celorlalți netrăite

(„Spații culturale” nr. 46)

Emil NICULESCU

Gând de iarnă

Zăpadă, delicventă politic, prin iakuții,
Pe care au călcat-o cândva, demult, mamuții,
Puși în diaporame-n muzee gen „Antipa”.
Ziceți-i lui Feodor, ocnaș,: „Trăește-ți clipa!”,
Lasă posteritatea, rămâne-va nimica,
A evadat din casa morților numai frica.

Armata de teracotă

Într-un coșmar, chiar mă imaginez
Înmormântat, vechi împărat chinez,
Cu-, alături, o armată de argilă –
Toți ce, în viață, mi-au produs doar silă,
Urmându-mă sub bolta subterană-
Validă, fără urmă de vreo rană
Și așteptând, ca viermii să-mi fi dat
Postuma lovitură de palat.
Istorici, la vreo decopertare,
Îi vor afla și-atunci în apărare
Cu ochii îngustați de-atâta cer
Și mâna încleștată pe junghier,
Spre a depune, și din neființă,
Mutește, jurământul de credință.

(„Spații culturale” nr. 46)

Mihaela AIONESEI

fără contur

e zgomot în lume și prea liniște în noi
cineva cântă îmblânzind ninsori
altcineva înalță rotocoale de fum
câtă risipă de răbdare și drum

între noi un pahar se umple și se golește mereu
e iz de toamnă și ce barbar bate în inimi
ceasul cu fructe zemoase și moi
mireasma se tolănește pe masă
ca o blană de urs în fața unui șemineu
printre brazdele de tăceri asudate
gura ta e mută
eu abia mai respir
și doar mâinile…
mâinile –
aceste vulpi neastâmpărate
cum ar vorbi
cum ar îmblânzi ghețarii
până s-ar topi noaptea…

o gheară în umbră și spaima
umblă cu sabia scoasă din teacă
eu mă mut într-un capăt de cer
tu în altul și doar ele…
nebunele/ mâinile
în coșul pieptului
caută
se caută

(„Spații culturale” nr. 47)

Constantin BUCUR

Fotografie de grup

Te uită în clepsidră
cum surâde nisipul.
Altfel ce vină
ar avea timpul
când se priveşte-n oglindă
în trecerea-i senină?

Dincolo de mine

Aud şi văd:
cuvânt mic,
de ceasornic,
ca un ac
spânzurat de gânduri.
Tac:
până ce piatra
face riduri
şi i se stinge vatra…

Lumina poeziei

Cine nu a citit poezie
nu se întristează citind
mersul păsărilor călătoare
şi nu va şti niciodată
cum arată drumul
fulgilor de nea
căzuţi peste afişe –
ferestre ce fac
din străzi, cetăţi.

Cine nu a citit o poezie
nu va şti niciodată
cum arată lumina patimii
zi de zi.

(„Spații culturale” nr. 47)

Mircea TECULESCU

Măști pe feţe

cu măști pe nas și gură, așa
mă întâmpină asistenta și doctoriţa,
așa și tu acum, ai masca pe gură
și nas, niște pilule nedorite întrebările,
deloc nu sunt bine, este
sezonul când masca peste gură
și nas se poartă ca o modă iar ochii
rămân singuri, faruri deasupra
armadelor de măști, parcă am
fi într-un oraș poluat din China, doar
eu nu am una, am
împrumutat-o unui prieten
chirurg care făţuie întruna
nasuri și guri, măști singure
pe feţe, de fapt sunt ok,
acum când înserarea
se lasă încet – plăpândă
peste capetele celorlalţi

Poem cu o virgulă aproape dreptunghiular

uneori alegem să comunicăm nu doar prin
ceea ce spunem iar cei mai tari sunt dânșii
poeţii parbrizelor sau cei care scriu pe mașini
prăfuite din câte-o albă parcare semnele lor
spun că dimineaţa continuă lin să se evapore
că orașul într-un sicriu se strânge iar umbrele
trebuie plătite bine ca să se dea la o parte că
binele este singurul care poate produce ceva
spuneţi voi acum ce puneţi-vă ochelarii ca să
vedeţi că tot eu sunt prezent în viaţa mea că
orașul deja a fost îngropat de proști da uneori
alegem să comunicăm doar prin ceea ce rostim
cum ar fi de mari sărbători, mari sărbători ce ne
spun că încă un sfârșit al lumii tocmai a început

(„Spații culturale” nr. 47)

Magdalena HĂRĂBOR

SLOIURI DE GHEAŢĂ

Sloiuri de gheaţă
Topesc deşertul din mine
Braţele îşi înalţă rădăcinile
Când torţa nopţii arde
Tot ce n-ar trebui uitat.
Amintirea nu trăieşte
în vălmăşagul de amintiri
terorizat, timpul
s-a văzut gol în oglindă
şi, speriat, strigă
vulturul nu-şi despică gheara
în mulţimea de păcate
s-a săturat de atâta vânat
se odihneşte acum pe o piatră de hotar
s-a războit destul cu sângele
şi-a duşmănit destul carnea
s-a lăsat străpuns de săgeţi
stă în aşteptarea îngerului…

soarele topeşte sloiul de gheaţă
torţa naşte flacăra vie –
izvor de lumină
în mine.

HAOTIC

n-am nimic în minte acum
nici cântul de odinioară
nici vântul de aseară
copiez doar începutul din
lumea care-a fost
restul las aşa
să se desfăşoare
la întâmplare
nu-mi pasă ce cloceşte viitorul
respir bucurie
nu-mi mai simt trecerea
şi zic că nu e grav
aş minţi
nu pot să spun tot ce am în mine
gândul mă refuză
ideea fuge de ea însăşi
rămâne tăcerea,
liniştea de demult
care, în sfârşit,
m-a găsit.

(„Spații culturale” nr. 47)