Spații culturale nr. 50 (3)

Doina CERNICA

Povești de călătorie:

Cu Arta şi Filosofia la Chişinău

Am obosit de când ne târâm cu bagajul după noi, fiindcă niciunul dintre taximetriştii disponibili nu a vrut să ne ia, amândoi grijulii cu banii noştri: ar fi fost pur şi simplu aruncaţi în vânt când hotelul este atât de aproape! Micul nostru noroc este valijoara cu rotiţe, trolerul, pe care de obicei îl evităm în călătoriile la Chişinău din cauza numeroaselor pasaje subterane, acestea, în continuă degradare, de ocolit chiar şi cu mâinile în buzunare. Acum douăzeci de ani erau vesele, călduţe, animate de mici magazine, de ateliere cu spaţiu doar pentru meseriaşul care discuta cu clientul pe uşa mereu deschisă, cu piesele întrepătrunse ale casetelor muzicale, menite să te îmbie cu ultimele noutăţi. Acum sunt umede, friguroase, părăsite, iar dacă vrei să traversezi dinspre Academia de Ştiinţe a Moldovei spre Centrul Expoziţional Brâncuşi, întunericul desăvârşit îţi împlântă în coaste un frig gotic. Dar nu am venit la Chişinău ca să îmi ascut spiritul critic, în Basarabia, ca şi pentru Cernăuţi trec graniţa cu o inimă bună, vina ne aparţine în exclusivitate, trebuia să aşteptăm un taximetrist mai hapsân sau poate mai milos, iar micuţa lanternă de poşetă nu trebuia cu niciun chip uitată acasă. Aşa că după ce ne cazăm, înfruntăm subterana, traversarea de suprafaţă este destul de departe, iar noi nu ştim la ce oră se închid sălile de expoziţii. Şi nici amânarea nu intră în discuţie, Niadi este convinsă că a văzut bine de pe partea stângă a largului bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt panoul anunţând pe dreapta Bienala de Artă Decorativă încă deschisă. Special pentru noi, aş zice, deoarece revenind a doua zi, aveam să o găsesc cu lucrările în curs de coborâre de pe simeze.

Apropiindu-mă de supraveghetoare ca să cer lămuriri privind programul, am parte neaşteptat de un
compliment care îmi umple inima de căldură: ,,Doamna din România!”, exclamă, măsurându-mă, deşi nu trec lu nar pragul Centrului. E drept însă că nici nu ţin minte să fi fost vreodată la Chişinău fără să-i vizitez expoziţiile. Totuşi… Bogăţie, diversitate cât cuprind ochii după primii paşi, diversitate, bogăţie la parcursul pas cu pas. Bijuterii – ,,Oul Dragonului” de Vidas Bizauskaus din Lituania (pietre preţioase), design vestimentar – ,,Elegie de iarnă” de Doina-Angela Bezuţchi (lână văldurată, tricot manual), tapiserie – ,,Teatru” de Galina Kantor, ,,Speranţa secolului XXI” (lână), bronz: ,,Fata cu peşti” de Natalia Obadă, piele: ,,Triptic” de Liuba Prangache, ceramică – ,,Dans de Cucuteni” de Valentin Secrieru (şamotă), ,,Vase decorative” de Vlad Bolboceanu (porţelan, săruri, oxizi), ,,O istorie a neamului” de Mariana Carp (argilă, pigment), ,,Ochiul de veghe” (şamotă, glazură), sticlă – „Atotvăzător” (sticlă, şamotă, glazură), amândouă de Valeriu Vânaga şi amândouă particularizând dominanta tehnicilor mixte. Şi din nou căldura unei surprize care îmi sonorizează bătăile inimii: minimal art de Dany-Madlen Zărnescu! Şi în vecinătate, artobiecte de Gheorghe Zărnescu. România. Pe plăcuţa explicativă de lângă lucrarea lui Dany, ,,Contrapunct”, este consemnat anul naşterii, dar nu şi al
plecării. Ca şi cum ar mai fi printre noi…

În sălile din stânga, personala pictorului Gheorghe Jalbă aduce linişte şi culoare: peisaje, naturi statice. Alegerile pentru privirea în plus merg spre Chişinăul durabil: ierni în parcurile şi pe străzile sale bătrâne, sala cu orgă… Dar ultima se întoarce mental spre atotvăzătorul lui Valeriu Vânaga, care aşezat în faţa ferestrei urmăreşte simultan mişcările din Bienala Internaţională de Artă Decorativă şi Aplicată (cu această a IV-a ediţie a sa, o realizare incontestabilă a Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova) şi cele de pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, într-un joc schimbător de lumini şi umbre regizat de căderea timpurie a serii la miez de noiembrie.

Dacă pentru atâta lume este prima săptămână de la alegerea noului preşedinte al statului din stânga Prutului, pentru noi şi pentru încă aproape 50 de persoane este cea a joii în care se sărbătoreşte străvechea ştiinţă umanistă: Ziua Mondială a Filosofiei. Ca întotdeauna, aici are parte de respect: o conferinţă ştiinţifică îi este dedicată, ,,Filosofia şi perspectiva umană”, organizată la cel mai înalt şi mai încurajator nivel. Înălţimea revine firesc Sectorului de Filosofie de la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Asociaţiei pentru Filosofie din Republica Moldova şi Catedrei de Filosofie, Istorie şi Metodologia cercetării de la Facultatea de Ştiinţe Socioumaniste a Universităţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei, iar dimensiunea încurajatoare pulsează în participarea studenţilor acesteia. Unii chiar, autori de comunicări ştiinţifice, înscrişi în programul conferinţei. Cum am încurcat sălile şi clădirile, i-am pierdut deschiderea, ajungând cu câteva minute întârziere la noua sa locaţie: Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală. Dar la timp ca să o ascultăm pe dr. hab. conf. cercet. Ana Pascaru, şefa Sectorului de Filosofie, cu prima intervenţie din modulul consacrat dezbaterii, opiniilor privind ,,Filosofia în lumea contemporană”. Şi îndeosebi în societatea în schimbare, cum sună titlul comunicării dr. hab. prof. univ. Gheorghe Bobână, adică în cea basarabeană, dar şi din România. Sentimentul este al unui evantai amplu care se închide treptat, adunându-se, raportând adică toate problemele la Republica Moldova: ,,Probleme de ontologie asupra relaţiilor internaţionale” – Victor Juc, ,,Securitatea, bunătatea şi rolul lor în societatea contemporană” – Ion Sârbu, ,,Filosofia personalistă şi ascensiunea autoritarismului” – Nicolae Bodean, ,,Nebunie, inadaptare, marginali. Eseu despre violenţa socială” – Niadi Corina Cernica (de la Universitatea ,,Ştefan cel Mare” Suceava, singura participare din România), ,,Bioetica socială în devenirea bioeticii planetare: analiză metodologică şi teoretico-comparativă” – Teodor N. Ţârdea, ,,Impactul factorilor de decizie în implementarea principiilor bioeticii în activitatea medicală” -Vitalie Ojovanu ş.a. Universitari, cercetători pasionaţi, nume cunoscute. Celălalt modul, ,,Filosofia şi educaţia”, are în vedere rolul Filosofiei în devenirea personală şi soarta sa, ca materie de studiu, în învăţământul preuniversitar şi universitar. Ca orice sărbătoare, şi Ziua Mondială a Filosofiei înseamnă un bilanţ şi o perspectivă şi presupune o doză de optimism, chiar şi atunci când şi una şi cealaltă nu o susţin cu datele prezentului. O casă bătrânească de la ţară (macheta sa nu are cum să surprindă în sala de conferinţe a Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău) ne duce când cu gândul la satul planetar în care globalizarea ne-a transformat planeta, când la o comunitate închisă, în care sfatul filosofilor şi grija lor pentru destinul planetei este auzit doar de ei, înde ei, cum se mai spune şi acum în Basarabia. Orbitele ferestrelor sale par locuite de ochiul atotvăzător şi ochiul de veghe în orizontul cărora intrasem singure cu o zi înainte şi acum împreună cu aceşti oameni, cărunţi, maturi şi tineri, nu mulţi, cărora în micuţa, greu încercata Basarabie le pasă cu putere de Filosofie şi de ceea ce Filosofia ar putea să facă pentru salvarea lumii.
Aflasem încă din Ţară de impresionanta afluenţă de vizitatori la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei după lucrările de consolidare, restaurare şi reconstrucţie realizate şi cu grantul de un milion de euro acordat de Guvernul României, dar nu ne-a trecut prin minte să amânăm momentul colindării lui când la mijloc se afla peste un deceniu de aşteptare. Drumul prin superba clădire ni l-am început însă cu popasul la o expoziţie temporară, a timişoreanului Dacian Andoni. O altă personală a sa îşi etalase creaţiile la sfârşitul primăverii în cadrul mai puţin obişnuit oferit de Sala Mare a Casei Domneşti de la Mănăstirea Putna, în care s-a desfăşurat al X-lea Colocviu de la Putna, cu tema ,,Fundamente creştine ale culturii române şi europene. Condiţia creatorului între libertate şi destin”, ediţie cu ,,Piatră Torcello” pe afiş. Expusă şi aici, ,,Piatră Torcello” fusese depăşită ca obiect de studiu când am ajuns noi, clasa de liceeni cu profesorul lor analizând împreună ,,Gerul Bobotezei”, cu acele sale de gheaţă înfipte în fereastra anotimpului.

Desigur, un muzeu de artă nu se vizitează în câte va ore mai adânc decât aşezările străbătute cu rutiera de la Suceava la Chişinău, dar aşa cum memoria păstrează, după criterii aleatorii, crâmpeie din curgerea lor, tot astfel reţinem două din lucrările cofondatorului Muzeului, sculptorul Alexandru Plămădeală, făptura de sirenă cioplită în lemn a poetei Sapho şi autoportretul artistului în ulei; pentru că nu de mult am fost la manifestarea omagială pe care i-o închină Bacăul anual – bustul lui Bacovia în bronz şi piatră de Constantin Popovici; pentru că în Câmpulungul tinereţii mele şi al naşterii lui Niadi domină monumentul lui Ion Jalea cu ,,Dragoş şi Zimbrul”, compoziţia sa sculpturală cu ,,Arcaş odihnindu-se”; pentru că am însoţit-o pe Ludmila Toma, critic de artă, la lansarea la Suceava a albumului pe care i l-a dedicat lui Dimitrie Sevastianov – uleiul său cu ,,Odalisce”; pentru că l-am cunoscut şi i-am luat un interviu lui Ghenadie Jalbă, ,,Căluţul”; pentru că i-a pictat un reuşit portret lui Dany, lucrarea lui Dimitrie Peicev ,,Jochei la mare” şi pentru că nu este ediţie a Saloanelor Moldovei în care pictorul să nu fie pomenit cu preţuire, ,,Vatră în Bugeac” de Mihai Grecu. Desigur, aceşti ,,pentru că” nu reprezintă decât o faţetă a explicaţiei, în fond, cvasinecunoscute, memoria îşi are legile ei. Totuşi, având de ales o singură lucrare pentru rândurile legate de artiştii din Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, aş prefera fără ezitare monumentul închinat de Alexandru Plămădeală lui Ştefan cel Mare din piaţa centrală a Chişinăului, un monument care nu ar încăpea în niciunul din muzeele româneşti pe care le ştiu. El are nevoie, ca şi monumentele stefaniene de la Suceava, Podu Înalt, Bacău sau Iaşi, mai ales de simultaneitatea de priviri a mulţimii sub arcada simţământului că nu se vede bine decât cu inima. Un adevăr de luat în seamă pentru trecut şi poate şi pentru prezent. Dar pentru viitor?
Un soare incredibil, fără raze, cu globul alb, sfredeleşte brusc ceaţa prin care înaintează rutiera şi odată cu el imaginile se accelerează cinematografic cu şoferul desfăşurând umbrela parbrizului şi astrul reuşind să strălucească orbitor şi de sub marginea ei, cu pasagerii trăgând perdeluţele decolorate de la ferestrele maşinii şi soarele pătrunzând victorios ca să le închidă pleoapele. Şi pleoapele devenind transparente şi fierbinţi ca o vâlvătaie, până când ochii ni se aşază în orbitele căsuţei bătrâneşti din sala de conferinţe a Muzeul de Etnografie şi Istorie Natură. Ca să putem zări, ca să putem desluşi, ca să ne putem închipui cât mai departe.

„Atotvăzător” de Valeriu Vanaga

SPAȚII CULTURALE 50

Retrospectivă lirică

George L. NIMIGEANU

INTROSPECȚIE

Ţi se dă întâi lumina ţipătului… să se ştie
c-ai venit… Apoi, în Ornic, pasul clipei îţi măsoară
lungul drumului prin visul fumegos-amăgitor…

Mai apoi deprinzi lucrarea îndoielii în pustie,
amăgit de vis, pământul nedreptatea când ţi-l ară,
Întrebarea că te scoate Adevărului dator.

Te-ai lipsi de ale tale, să dezlegi câte-s legate,
nod făcându-ţi – avuţie de gâlcevi şi de greşeli:
grea povară atârnată pe fir searbăd de paing…

Dar, suind muntele vieţii, te hurduci c-un mort în spate,
nevoieşti la vaduri zgura de pe suflet să o speli,
prinzi de veste câte una stelele că ţi se sting…

Pleci genunchiu-n izbăvire, izbăvindu-te… cum pata
de ulei pe faţa mării care-n valuri-larguri joacă,
subţiindu-se-n uitare… undeva… spre nicăieri…

Şi-n întâia ta lumină te-amăgeşti… aflând răsplata,
cumpănit în nefiinţă… vorba-n sinea ei să tacă,
lacăt greu punându-i gurii – nelumeştile averi…

NOR

S-au bulucit până şi-n gânduri norii,
acoperind oraşul zgribulit,
mofluz, închis în el… de „ceapa ciorii!”
amirosind… pustiu… năpăstuit

de-o ploaie rece, mocănească… parcă
să pedepsească rarii trecători,
grăbiţi spre nicăieri… unde-şi înţarcă
amarul zilnic puii… deseori…

Pe terfeloage vechi tânjeşte gândul,
bolind ceţos, cu tâlc întors pe dos;
probabil mi-a venit şi mie rândul
să mă întreb: ce vicleşug mintos

m-a prins în laţul vorbelor lui?… criţă,
de-a berbeleacul s-o apuc în jos,
să nu-mi dau seama dintr-a cărui spiţă,
cu ticluială fără de folos,

mă trag într-o speranţă alandala,
în grinda unui vis bătut în cui,
huţa să-mi dau, prin ploaie, îndoiala…
Parcă să-i fac în ciudă… nu ştiu cui…

(„Spații culturale” nr. 16)

Eugenia ŢARĂLUNGĂ

fotografia îi rămăsese aceeaşi

de parcă noi mergând acolo în ‘91 pe strada Zece Mese
am fi fost capabili să înfruntăm răul lumii
cu privilegiile sale/ cu piepturile goale
să ne spovedim în locul lor în locurile lor
în doi peri
plimbându-ne cu maşina de scris pe o coastă
să precupeţim indulgenţe prin Chiril al Alexandriei
şi prin alţi strămoşi
nu suntem aici să fim judecaţi/ ci să ne mântuim

cândva ţi-aş fi scris o scrisoare de 17 pagini
ţi-aş fi scris întregul Ioan 12
când El ştie, când ei ştiu
când El se tulbură asemenea unui om
pentru că are o fire omenească întrucâtva

aş fi aruncat o punte firavă între tine şi tine
între neputinţe, suferinţă şi încercări ferecate
aaaa, da!, şi metasuferinţă
pentru că ne este un dar şi o aporie
din piatră seacă

îmi voi face un tricou cu tot felul de diafore
până te voi îmblânzi
până vom juca pe mese
răscumpărând suferinţa şi metasuferinţa
pe Ioan şi pe metaIoan într-o continuă autofagie

ce straniu
fotografia îi rămăsese aceeaşi ca în vremurile bune
ca şi când iei de bun răul
el ştie că istoria e pogromul învinşilor
şi poezia e istovirea învingătorilor
cât rău poate să facă un învins?

ne cerem viaţa înapoi/ fiind încredinţaţi că
acum e sezonul când verdeţurile sunt la putere
şi ei vădesc o neîntinată capacitate de pângărire

când vine un om la cer

a căzut vineri dintr-un pom vopsit şi ruginit
nu era tata/ nu era marţi

când se umple cerul de lumină?
când vine un om la cer

nu s-a schimbat lumina/ nu s-a schimbat vocea
tăioasă ca un topor pe tulpina axială a unui cireş
ce nu se vede este ucis

(„Spații culturale” nr. 16)

Laurențiu Ciprian TUDOR

Liniştea ca o pisică arlechin

stau pe gânduri
ca şi cum aş fi
o pisică arlechin pe cabluri
un acrobat mergând pe un fir de oţel
o mână pe corzi
aşteptând liniştea cu încordare
ea,
plasa pentru încă un pas.

Istanbul, amintire-stampă 2010

mi se roteşte Istanbulul prin cap
derviş modern cu delicii subtile
soarele e o plăcintă sfârâind
du-ţi gândul pe
cearceaful răcoros al Marmarei

O, nostalgie cu mirodenii
zaharicale cu gust de netimp
mierea fericirii lipeşte degetele
de cer
eu fac o rugăciune de ţărm
întotdeauna solară
(Crist face croaziere pe Bosfor
mergând pe ape)

visez
o gură de aur din care
bijutier iscusit
să fac pentru alţii
zâmbete

Regele păsărilor

zboară
Pasărea Iisus în sus
O, rege al păsărilor
ştiu
zborul copt se face lumină
adevăratele păsări se topesc

ştiu Doamne
că Icar a greşit
iartă-l
lacom de înălţimi
a crezut că zborul e fizic
că omul e pasăre de carne

iartă-l Doamne
Tu ne-ai arătat că zborul e invers
că se zboară înăuntru
că acolo e sinea soarelui
scăparea
nu!
nu se fuge de suferinţă
ea e doar coaja
prin care zbori mai adânc
îţi întinzi braţele
ţi le baţi în cuie
şi crezi.

(„Spații culturale” nr. 17)

Traian Gh. CRISTEA

Dorinţe…

Am vrea să fim câte puţin din toate,
S-avem şi cer, şi munte, şi pădure,
Să-l vizităm în zori chiar pe Socrate,
Măcar c-o fericire să ne-njure.

Am vrea să fim puţin izvor, fântână,
Să nu secăm, să nu ne fie frică
De setea arzătoare şi stăpână
În clipele ce-n ştreanguri ne ridică.

Am vrea să bem lumină şi vecie,
Să ne scăldăm în râuri interzise,
Să fim un lan de spice în câmpie
Şi să visăm cu pleoapele deschise

De bogat ce sunt…

De bogat ce sunt, am intrat în post,
S-arăt lumii rodul privegherii,
Mi-am strâns câinii, am chemat hingherii
Şi m-am dat la câini fără preţ de cost.

Câinii n-au muşcat, ci doreau a şti
Care-mi sunt averile şi banii,
Mi-au văzut doar spaimele şi anii,
Visele zălude, albe nebunii.

De bogat ce sunt, eu tot am pe buze
Galaxii de doruri, miile de şoapte,
Nu mă tem de ziuă, nici atât de noapte.
Îmi aştept călăul, ca să-şi ceară scuze.

(„Spații culturale” nr. 17)

Petrache PLOPEANU

Un strop de albastru

De când am coborât din maxi-taxi mă frământă problema culorii aceleia ciudate a cerului. E o nuanță de albastru împletit cu pete vineții care parcă pulsează. Sau ochii mei lipsiți de lumină, acolo, în spatele mașinii îmi joacă feste. Gândul mă duce la albastrul dintr-un laitmotiv al asociațiilor uzuale, dar nu am timp să fac speculații. Ușa se deschide brusc, pe jumătate și un chip bănuitor, faţă rotundă, ochii mici, ca de viezure, fruntea îngustă, ocupă spaţiul din dreptul ochilor mei. Ochii clipesc, buzele sunt ținute strâns, temându-se parcă să nu fugă vreun cuvânt.
—Aaa, dom’ profesor, dumneavoastră erați, am crezut că nu mai veniți… sau că v-ați rătăcit… Felul în care sunt scoase cuvintele îmi sună într-un fel, a regret. Că am venit. Totuși. Sau că nu m-am rătăcit. Un alt cap este tăiat de cantul ușii, mai jos, sub brațul bărbatului. Ochii femeii mă ațintesc suspicioși apoi se ridică intrigați spre fața lui. Nu ți-am zis? Dom’ profesor… A lu’ ăla…! Face, bănuiesc urmărind o oarecare contorsionare a trunchiului, un semn cu mâna spre cineva din interior. De acolo „ăla” întreabă total aiurea „de ce plouă afară?”. Îl recunosc fără greutate pe subiectul pentru care venisem, oligofren ca și progenitorii, după câte îmi dădeam acum seama. Al doilea cap dispare, dezinteresat de persoana mea. Bărbatul mă studiază așteptând ceva. (Faţă albastră!)) Cred că vrea să-i răspund…
—Păi, am venit, fac eu ca să umplu tăcerea, să stăm de vorbă, să vedem ce-i de făcut cu…
—A, da, sigur că da… Da, intrați vă rog. Aproape că mă strecor prin crăpătura ușii care nu se lărgește decât puțin și îl împing pe celălalt care nu se clintește din loc parcă a prins rădăcini… A, da, scuzați… Scuzați… N-am știut… Sunt într-o încăpere care pare să aibă rolul de antreu, dar nu sunt sigur. Mă întorc spre el neînțelegând ce vrea să spună.
—Ce?… Ce n-ați știut? întreb văzându-l că privește pierdut.
—Ăă, n-am știut că vreți să intrați…, scuzați, scuzați… Se uită prin jur rătăcit ca și cum acum vede pentru prima oară încăperea. Să… să stăm… Să stăm jos… Să vorbim, nu? Începe apoi fără motiv să râdă, să vorbim, nu? Că de-aia ați venit, nu?
—Aici, mă mir eu, chiar aici?! (Albastru întunecat!) El se și așază deja pe un scaun abia zărit în obscuritatea camerei.
—Da, că… Ei…, dincolo… Dincolo… nevastă-mea… cumnată-miu… Nu înțeleg o iotă, dar mă resemnez și caut un scaun pe care îl găsesc sub un vraf de haine aruncate în devălmășie. Mă așez pe ele neîndrăznind să pun mâna pentru a le da la o parte. După ce încerc să-mi obișnuiesc ochii cu penumbra mi-i fixez pe el.
—Domnule, copilul dumneavoastră are probleme mari la școală… Mă privește bovin, fără a scoate vreun cuvânt. Ba chiar surâde la un moment dat. Nu cred că o să treacă clasa, îmi pare rău că vă spun asta, dar… Glasul mi se frânge fără motiv. Deodată nimic nu mai contează, doar albastrul acela ce mă bântuie fără încetare de când am coborât din maşină. Aud vocea oligofrenului-tată:
—Ei, lasă dom profesor, că aranjăm noi ceva pentru matale imediat. Acușica facem noi o mâncărică, așa…
—Domnule, crezi că problema asta a fiului dumneavoastră este, așa… Dau din mână pentru a sublinia că trebuie să facă mai mult… Brusc se ridică și din doi pași ajunge la ușa care dă într-o altă încăpere și o deschide. Vorbește mai tare, mai mult pentru cei de dincolo decât pentru mine.
—Da, da dom’ profesor, las’ că ne înțelegem noi… Facem o mâncărică, așa, avem și ardei kapia, îi curăț imediat și fac o tocăniță cu roșii… (Unii oameni au mintea albastră!). Câteva clipe a stat cu ochii ațintiți dincolo, după care mă apucă de mână și mă trage după el. Haideți, dom’ profesor, haideți să vedeți. Uite, îmi spune după ce trecem pragul în ceea ce pare să fie bucătăria, la fel de înghesuită ca și antreul și la fel de învălmășită, uite și-mi arată pe geamul care dă, cred, spre curte, un fel de iesle în care adunase o grămadă de ardei. Vedeți? Avem și kapia și ardei grași… Și iuți… Vă plac ardeii iuți, nu? (Albastrul îmi pătrunde în urechi, în ochi și mă înnebuneşte!) Da’… nu avem carne…
—Aa, dar nu-i nevoie, fac eu din ce în ce mai zăpăcit. Nevastă-sa mă privește la fel de suspicioasă ca mai înainte.
—Păi de unde să avem? (Glas repezit, albastru tulburat, dispreţuitor!). Fratele ei râde încetișor și-și face de lucru cu niște mărunțiș.
—Dar nu-i nevoie, fac eu, și-apoi cred că trebuie să plec… Să nu mă prindă furtuna pe aici… Nebunul lasă jos ardeii pe care începuse să-i curețe și se oprește în fața mea. Îmi întinde mâna și încercând să se ascundă de femeie îmi dă ceva ce semăna a o bancnotă foarte uzată, pufoasă de atâta folosire. O țin cu degetul mare în podul palmei întrebându-mă ce Dumnezeu ar putea fi (Toate lucrurile sunt albastre!). Cumnatul stă în dreptul ușii pe un taburet scund și-și toarnă dintr-o mână în alta o mulțime de monede de toate mărimile. Unele cu o formă curioasă. Îmi ia mâna stângă și încearcă să-mi dea câteva. Mă scutur ca de o insectă sâcâitoare.
—Vă rog, nu sunt cerșetor, ce Dumnezeu! Mă întorc în antreul întunecos și odată cu mine și tatăl băiatului căruia doar i-am auzit glasul, dar nu l-am văzut.
—Știți, se apleacă insul și-mi șoptește la ureche (Albastrul mă învăluie, îmi pătrunde în urechi și foșnește ca un vierme!), vreau să vă dau o șuncă bună de tot, n-am vrut să audă și… face complice semn cu ochiul zvâcnind şi din cap sugestiv spre femeia din bucătărie, care pare deja să mă fi uitat reluându-și vorba cu fratele ei. Toate astea le percep simultan și dau să zic ceva. Tipul se prinde și semi-isteric își ridică palmele în dreptul pieptului, agitându-le ca și cum și-ar lua rămas bun: nu, nu, nu, matale l-ai ajutat pe… nu trebuie! Nu tre-bu-ie, repetă apăsând fiecare silabă. V-am spus că… E ceva bun, ce mai… Mă trage de braț ținându-mă strâns ca și cum i-ar fi teamă că o voi lua la fugă. Ieșim în grădina din fața casei, spre drum. Mă izbește lumina ciudată care s-a așternut peste toate (Tresar albastru împreună cu spaimele mele!).
—Chiar trebuie să plec, vedeți, a venit și seara… E târziu…
—Ei, dom profesor, ce-i și cu dumneavoastră… Râde ca de un banc bun… Uite-o. Acolo, îmi arată ceva spre streașina casei. He, he, he, hai că aduc acușica scara, acușica, acușica… Rămân prostit uitându-mă la streașina de la etaj. Se vede ceva negru atârnând acolo (Grăsimea albastră picură peste creierul meu încins!). Nu-mi pot dezlipi privirea parcă mi-a făcut farmece, m-a hipnotizat. O șuncă!… Gata, am adus-o, respiră zgomotos lângă mine rezemând scara înaltă de perete. Hai, ce mai așteptați, urcați-vă… Urcați-vă dom’le, ce mai așteptați, că acuș’ vine nevastă-mea…
—Eu trebuie să mă urc acolo? întreb nevenindu-mi să cred că mi se întâmplă una ca asta tocmai mie.
—Pă’ da cine? Hă? Că eu am rău de înălțime… Ce, nu știați? se minună el… Hai dom’le că ne apucă noaptea. (Albastru tremură în sângele meu, în carnea și oasele mele!). Urc încercând fiecare treaptă. Privind șunca de la streașină, privirile scapă spre cerul pe care se întretaie dârele unui albastru necunoscut. Simt semințele unei frici iraționale încolțind în mine. Șunca. Este chiar lângă mâna mea, încerc să o apuc, dar îmi alunecă mânjindu-mă cu grăsimea maronie. Mirosul de afumat îmi gâdilă nările și îmi zic într-o total absurdă justificare „măcar cu atâta să mă aleg din toată tărășenia asta” (Ce idei albastre am, nu mai sunt eu ci altul!). Mă las păgubaș și cobor.
—Nu pot, zic gâfâind și încercând, zadarnic de altfel, să-mi șterg grăsimea de pe mâini. Manșetele cămășii albe sunt îmbibate în grăsime, mă simt un imens bulgăre de slănină afumată.
—Eh, zice individul, n-avem ce face trebuie să o luăm pe partea ailaltă, pe acoperiș… Poate reușește cumnatu’… Nevasta…
—Nu, vă rog eu, nu mai e nevoie… Lăsați, altă dată… Probabil că perspectiva altei vizite l-a înspăimântat așa de tare, încât a luat rapid scara încruntându-se hotărât la mine.
—Nu altă dată. Acum! Dispare după colțul casei.
Aștept, să fiu convins că nu mă vede, deschid poarta și ies în stradă. Nebunii dracului! E deja întuneric și plouă. Ploaia începe brusc, imediat cum am ieșit în stradă, parcă așteptându-mă (Aerul se frământă străbătut de străfulgerări albastre!). Nu mai recunosc aleea pe care am venit, nu mai recunosc blocurile. M-am rătăcit oare? Strada mărginită de blocurile uriașe a lăsat locul unui adevărat fluviu care a umplut-o din trotuar în trotuar. Valurile sunt spulberate de vântul care bate ca un uragan, iar farurile mașinilor strălucesc galben murdar (De ce nu albastru?) din apă. Îmi aduc aminte că mi-am lăsat micul geamantan la poștă, într-una din casete. Sar în şuvoiul ce acoperă strada și apa îmi ajunge până la gât. Mașinile claxonează agasate, atenționându-mă, iar valurile împrăştiate de roțile lor mă acoperă.
—Potop, nu altceva mi se adresează cineva lângă mine, dar știți ceva, niciodată nu am văzut apă așa de albastră (Vorbe din apă albastră!). E o discuţie aşezată, dar nu mă mai mir de nimic. Reuşesc să trec strada înotând printre maşinile care abia se văd de sub apă. Îl las pe cel care avea chef de vorbă în mijlocul apelor şi mă ridic pe mal. Ploaia nu lasă loc de diferenţieri între aşa-zisul uscat şi locul inundat al străzii. Apa a pătruns în magazinele de la parter, văd cum mărfurile mai uşoare plutesc, arătându-se obscen la geamul vitrinelor, rămăşiţe ale unui presupus repetat potop biblic. Vânzătorii stau, însă, în continuare impasibili la tejghele, făcându-şi monetarul. În interiorul poştei totul este vraişte. Coletele, bagajele lăsate temporar aici, sunt amestecate de un vârtej inexplicabil, sunt absorbite pierzându-se în adâncurile apei murdare, ies săltând la suprafaţă, pentru a se scufunda din nou într-un perpetuu carusel al unui naufragiu banal. Funcţionarele s-au urcat pe un birou mai solid şi vorbesc plictisite între ele.
—Am lăsat mai devreme un bagaj aici, fac o încercare, arătându-le chitanţa, cu ochii după caseta unde-mi lăsasem geamantanul. Toate trei se holbează la mine ca şi cum ar fi văzut o ciudăţenie (Sunt un extraterestru albastru, acvatic!)
—A venit potopul, domnule, nu vezi? Se uită la chitanţă. Bagajul ar trebui să fie pe acolo, arată cu mâna înspre dulapul pe care deja în cercetasem cu privirea. Dar toate au fost luate de apă… E pe undeva pe sub apă… Lucrurile sunt scoase la suprafaţă şi dispar imediat atrase de un curent subacvatic. Văd într-o clipă geamantanul meu roşu-bordo în carouri ieşind din apă inexplicabil de uscat, saltă de un colţ în sus, pluteşte în întregime deasupra valurilor, după care cu un pleoscăit mut se scufundă înainte de a apuca să fac vreun gest. Mă avânt în mijlocul apei şi-l caut cu mâinile rătăcind de colo-colo, ţinându-mi faţa întoarsă în sus. Ridic o gheată cu un ciorap gros de lână în ea pe care o pescuiesc din învălmăşeala de obiecte ce se scurg pe fundul apei, într-o direcţie pe care o identific după zgomotul de cascadă pe care acum îl percep. Într-unul din pereţi, o deschizătură care creează o diferenţă de nivel, absoarbe apa cu tot ceea ce-i în ea. Văd geamantanul meu răsucit de strânsoarea rapidă a apei cum trece dincolo, într-o altă încăpere şi simt cum mă cuprinde un sentiment nefiresc de siguranţă (Cineva acolo sus e albastru!). Mă întorc spre cele trei funcţionare.
—Geamantanul. L-am văzut. A trecut pe aici. Feţe inexpresive.
—În sus sau în jos? Întrebarea mă ia pe nepregătite. Sus sau jos?! Abia acum observ că deschizătura din perete merge şi spre subsol.
—În jos, spun cu sentimentul de siguranţă simţit mai devreme pălind rapid.
—Nu mai aveţi ce face, atunci, spune indiferentă cea mai înaltă şi uscăţivă dintre ele, s-a pierdut definitiv. Definitiv! Vorbele ei nu mă afectează aşa cum ar fi trebuit. Am în geamantanul acela toate documentele care au legătură cu viaţa mea oficială. Dar acum nu-mi mai pasă, lumea însăşi se pierde într-un nou potop adus de cine știe cine. Ies fără nici un cuvânt şi cobor în apa acum albastră a străzii, pe la capătul ei, pe trecerea pietonilor. În ciuda nopţii afară este lumină ca într-o zi fără soare, mohorâtă, de după ninsoare. Stau în mijlocul apei căreia gheaţa sfărâmată îi dă strălucirea albastră a sticlei pisate. Nu simt frigul, apa nu se lipeşte de trupul meu. Lumea, oamenii sunt liniştiţi, tac. Mă aburc pe trotuarul opus şi abia acum realizez că hainele mele au dispărut în toată vânzoleala aceea. Stau aşezat, doar cu chiloţii pe mine, pe stratul de gheaţă sfărâmicioasă, cu picioarele în apă. În spatele meu o femeie tânără, îmbrăcată cu o rochie scurtă, subţire, udă şi lipită pe trup priveşte în sus (Masculi şi femele albaştri!)
—Ştii ce-i ciudat, îi spun, uite stau aşa dezbrăcat pe gheaţă, cu picioarele în apa asta aproape îngheţată şi nu mi-e frig deloc. Dau capul pe spate să văd dacă aude. Ea se uită în continuare la cer. Îi văd şi pe ceilalţi privind la fel, într-o amorţire generală. Cerul e înalt, lipsit de nori, atât de albastru și tăcut.
Deodată, un foc de artificii spectaculos umple cerul cu o puzderie de formule matematice care palpită aleatoriu, ca niște imense vene umplute cu sânge albastru și îl brăzdează în toate direcțiile. Simt cum mă cuprinde o teroare inexplicabilă, tremur brusc şi aştept să apară ceva necunoscut dintr-o clipă în alta.
—Bzzzzz! Cerul se sfâșie ca un ecran ce se stabilizează, și se desprinde de fundal o imagine cu trei fiinţe albastre, adăpostite într-o uriașă pastilă turcoaz. Mă uit la ceilalţi oameni şi-i văd albaştri. Sunt la fel şi eu.
—E Nava Extraterestrului, strigă ieșită din minți fata albastră de lângă mine, cu mâinile ridicate, arătând ca un ψ. Îmi trece toată frica şi îi întreb malițios, din colțul gurii:
—Veniți în pace, dragi extratereștri (Albaștri)? Cele trei ființe se întorc spre mine, își fac cu ochiul unul altuia, zvâcnesc din cap într-o parte arătând spre ceva de dincolo de cer (remarc asemănarea uluitoare cu tatăl-oligofren) și-mi cântă, silabisind la unison pe trei glasuri:
—Ol-u-eis-co-ca-co-la-test-ză-fii-ling! Nu reușesc să văd fulgerul albastru până la capăt…

***
De când am coborât din navetă mă frământă problema culorii aceleia ciudate a cerului. E o nuanță de roșu împletit cu pete vineții care parcă pulsează…

Vasile GHICA

PERDAFURI

Poeţii, aceşti heralzi care prefaţează invazia zorilor.
Privit de pe Acropole, Everestul pare o… moviliţă.
Drumul cuvântului spre poezie este similar cu cel al lutului spre porţelan.
I-a fost dat marii poezii să nu încapă în cuvinte.
Ferească Dumnezeu să devenim un popor de artişti! Şi aşa ne înţelegem greu.
În alimentaţie, este greaţa de prea plin. În artă – de vid.
Şi înainte de a te aşeza la masa de scris este nevoie de un preludiu.
Artistul nu poate emigra decât împreună cu ţara.
Scriitorul din provincie mai bagă şi el câteodată capul în pozele de grup ale consacraţilor veniţi din Capitală, să se fotografieze cu „aborigenii”.
În timpul procesului de gestaţie a operei, unii scriitori simt zvârcoliri de pisică sălbatică în măruntaie.
În literatură, cei care nu zvâcnesc la timp vor ascuţi toată viaţa creioanele maeştrilor.
Artistul, care nu-şi trâmbiţează cu aplomb geniul, este un ratat.
Toţi debutanţii se consideră scriitori de Formula… unu.